Sportul ca studenție
"Fotbalul e așa, o studenție...", le spunea antrenorul Andrei Sepci jucătorilor de la Universitatea Cluj, în anii '60. Iar dacă definiția lui nu era atotcuprinzătoare, asta - numai și numai pentru că echipa lui „U" a fost mereu un club special: un club născut în 1919, din elanul tineresc al studenților români de după Marea Unire. O echipă cu legitimitate istorică. A dat, poate, în unele generații, mai mulți intelectuali decât goluri în porțile adverse, luptând neîncetat pentru mândria românismului. O echipă care a luat drumul pribegiei, în 1940, după cedarea Ardealului, și care a rămas unită în credința că frumosul oraș de pe Someș va reveni la România și că ei, fotbaliștii îmbrăcați în alb și negru, vor reintra pe stadionul din Parcul Central în uralele miilor de suporteri frenetici.
Când vorbești cu fostul mare jucător și căpitan de echipă Remus Câmpeanu, rezumi întreaga istorie a Universității, de după revenirea din pribegie, până în ziua de azi. Sunt anii de juniorat ai fraților săi mai mari, sunt anii în care, copil fiind, visa din spatele porții că va îmbrăca și el, cândva, tricoul lui "U", sunt anii debutului său, în 1960, în echipa boemă a lui Zoli Ivansuc și Felician Mureșan, apoi anii când "Gaudeamus"-ul se cânta de la tribuna studenților și când întreg Clujul vibra când venea vorba de sportivii cu litera "U" pe piept. Remus Câmpeanu își amintește și azi, cu însuflețire, despre vremurile în care, când înaintea meciurilor de fotbal se anunțau numele jucătorilor echipei Universității din Cluj, ele erau precedate de "doctor", "inginer" sau "profesor". Vremurile în care, la Cluj, cartea și sportul făceau casă bună...
"Tot stadionul cânta «Gaudeamus»"
- Sunteți clujean get-beget, ați crescut de mic alături de Universitatea. Care sunt primele amintiri care vă leagă de "U"?
- Am crescut, pot spune, pe marginea terenului Universității, fiind copil de mingi la meciurile echipei. "U" era un simbol iubit de întreaga mea familie. Pe atunci, toată lumea făcea sport: fratele cel mare a fost fotbalist în Divizia A, al doilea a fost un mare șahist, al treilea a crescut la juniorii Universității, sora mea a jucat în echipa de volei a lui "U", iar eu am ajuns să fac fotbal la echipa de lângă casa noastră, din cartierul Bulgaria. Dar, deși jucam la "Clujana", visul meu era mereu să văd echipa Universității. Mergeam și la antrenamentele lui "U", să am ce le povesti prietenilor. Mi-aduc aminte că băieții jucau o miuță, iar eu stăteam pe margine să-i văd. La un moment dat, a venit o minge spre mine, în afara terenului, iar eu i-am pasat mingea lui Coracu. S-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus: "Măi băiete, tu o să ajungi fotbalist la «U»!". M-am dus acasă și eram vedeta cartierului, văzuseră toți că mă mângâiase marele Coracu. Zile întregi nu m-am mai spălat pe cap după așa un eveniment (râde). Era o mândrie copilărească, dar iată ce sentimente puternice mi-a dat dragostea pentru "U", dacă țin minte după atâția ani, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, acel moment...
- Care era atmosfera de la meciurile lui "U", în copilăria dumneavoastră, la sfârșitul anilor '40? Ce făcea atât de speciale meciurile Universității?
- Era ceva magnific, ți se făcea pielea de găină. Aveam 6-7 ani pe atunci și mergeam la jocuri cu fratele meu, care era junior la "U". O luam pe jos, din celălalt capăt al orașului, să vedem pe "U", să fim și noi parte a acestei povești, fără de care Clujul nu putea să trăiască. Atmosfera era, pur și simplu, fantastică. Era încă vremea vechii tribune de lemn, de unde se dădea, cu rezonanță, tonul acelui "Haide «U»! Tempo «U»!", care era preluat apoi de peluză... Studenții erau în stânga tribunei la început, pe un delușor, iar de acolo porneau cele mai superbe și mai mobilizatoare îndemnuri către echipă. Iar când studenții începeau să cânte "Gaudeamus", efectiv, ți se tăia respirația... Jucătorii care veneau în deplasare la Cluj erau șocați ce public minunat avea Universitatea. Nicăieri altundeva nu era un public atât de pasionat și atât de educat, deopotrivă. Studenții erau atât de creativi în a-și susține echipa de suflet și, în același timp, deosebit de respectuoși față de adversari. Toți cei care veneau aici înțelegeau că Universitatea înseamnă mai mult decât o activitate sportivă.
Spiritul "U"
- Mulți pun semnul de egalitate între boemia specifică vieții studențești și anii aceia de neuitat ai clubului, de după Război.
- Cum spuneam, Universitatea nu era numai fotbal, baschet sau rugby. "U" era, în sine, o stare de spirit și un subiect de discuție, mai cu seamă în zona centrală, pe Corso, în locurile de întâlnire ale oamenilor de calitate. După meciuri, toți suporterii lui "U" se debarasau de titlurile sau de pozițiile pe care le aveau în viața de zi cu zi, că erau universitari, medici, ingineri sau simpli studenți, și atunci lua viață acea comunitate de idei și de sentimente, căreia îi spunem azi "spiritul lui «U»". Era un spirit de egalitate și de prietenie: „U" te transporta într-o altă lume, în care îți dădeai jos epoleții și încurajai echipa alături de toți ceilalți. Erau mulți oameni din lumi diferite, dar erau toți "pertu" atunci, chit că unul era student, iar celălalt urma să îi fie a doua zi profesor la universitate. Nimeni nu făcea asta ca să epateze ori ca să impresioneze pe cineva din exterior, o făcea pentru că asta simțea. Mai era, apoi, la mijloc, și istoria Universității: o echipă care a plecat în pribegie la Sibiu, după ocuparea Ardealului de unguri în Al Doilea Război Mondial, care nu și-a schimbat numele pe acolo și care nu s-a destrămat, pentru că toți jucătorii au sperat că lucrurile vor reveni la normal și Ardealul va reveni la România. "U" nu era doar o echipă, ea avea în spate o instituție care a însemnat foarte mult pentru România. Universitatea a fost întotdeauna simbolul românismului, așa cum au fost și marii profesori ai Clujului, și-a asumat mereu linia națională, fără ca asta să însemne că i-a lăsat deoparte pe suporterii sau pe jucătorii de alte etnii, dimpotrivă.
- Ați colaborat ani de zile cu dr. Mircea Luca, căpitanul Universității în anii exilului. Ce amintiri, ce pilde vă povestea despre perioada respectivă?
- Sunt lucruri care nu se pot uita și pe care chiar trebuie să le retrăim prin prisma amintirilor de atunci. Ascultând relatările celor pe care am avut norocul să-i prind în viață, din acea generație, simțeam că și eu am luat parte la acele momente emoționante. Erau studenți, cu toții, se mulțumeau cu puțin, nu de puține ori erau nevoiți să meargă cu camionul la meci sau nu aveau bani de cazare și porneau cu noaptea în cap în deplasări, în ziua meciurilor. De câte ori ne mai plângeam, ca jucători, că nu sunt condițiile cum ar trebui, doctorul Luca ne dădea exemplul generației din pribegie și ne spunea să avem răbdare, că viața le rezolvă pe toate. Un alt jucător din generația doctorului Luca glumea că în pribegia de la Sibiu, împărțea aceeași pereche de ghete cu extrema dreaptă. "Eu, pe stânga, jucam cu gheata stângă, el, pe dreapta, cu gheata dreaptă, așa de mare era sărăcia". Era o glumă, desigur, dar vorbește frumos despre sacrificiul și caracterul acelei generații, care a dat noblețe mitului Universității Cluj.
Întâi cursurile, apoi antrenamentele!
- De unde venea dragul acesta mare pentru sport al tineretului de acum o jumătate de secol?
- Pe vremea aceea nu erau atâtea tentații, atâtea atracții la nivelul copilăriei și adolescenței, că atunci se formează atracția pentru sport. Pe atunci, marii sportivi reprezentau adevărate modele în societate, erau tratați în consecință și erau educați să se comporte ca niște adevărate modele. Automat, acest lucru se simțea în rândul suporterilor, în rândul celor mici, care tindeau și ei să calce pe urmele marilor glorii. Era o mai mare responsabilitate, și la nivel individual, și la nivel de instituții, în cultivarea sportului, ca unul dintre pilonii esențiali de dezvoltare a unui om. Și nici nu putea fi altfel, într-un Cluj care a dat personalități ca marele profesor Iuliu Hațieganu, care au crescut în cultura aceasta a sportului și care au susținut și încurajat mereu activitatea sportivă.
- Pe vremea dumneavoastră, în anii '60, majoritatea sportivilor de la "U" făceau și facultatea. Cum se împăcau aceste două activități?
- Pe vremea mea, singurii sportivi de la Universitatea care nu făceau facultatea erau cei care o terminaseră deja (zâmbește)! De fapt, Clujul, ca centru universitar, a fost și este un adevărat magnet pentru tinerii din Ardeal. Vrei să faci o facultate bună, vii la Cluj! Era o mândrie pentru oricine să fie student la Cluj, iar pentru noi, ca sportivi la "Universitatea", cu atât mai mult, era chiar o obligație. Nu erai cu adevărat demn de "Universitatea Cluj", dacă nu aspirai la studenție, dacă nu erai student, dacă nu munceai să ai o meserie, după ce te lași de sportul de performanță. Antrenori precum nea Andrei Sepci erau foarte preocupați, nu doar de activitatea noastră fotbalistică, ci și de cea academică. Nea Sepci, de exemplu, modela programul echipei în funcție de cursurile noastre de la facultăți. Ne spunea că e important să rămânem cu o specializare, cu o meserie, pentru că tinerețea trece și, la un moment dat, nu vom mai putea juca fotbal, așa că trebuie să fim pregătiți pentru acel moment...
Zoli Ivansuc, boemul incurabil
- Ca jucător, în cei 15 ani de activitate, de la debutul în '60 până la retragerea din '75, ați împărțit vestiarul cu multe glorii ale Universității. Care dintre ele a definit cel mai bine spiritul sportului universitar clujean?
- La „U" erau două categorii de jucători, unii deosebit de talentați, care erau sarea și piperul spectacolelor de pe "Moina", și cei care își făceau datoria cu maximă seriozitate, precum profesioniștii din zilele noastre, cum am fost și eu, de altfel. "U" era o echipă în care întotdeauna străluceau câțiva jucători, iar dintre ei, desigur, marele Zoli Ivansuc. Iar când vorbesc despre Zoli, vorbesc din propria experiență, pentru că noi în fiecare miercuri jucam un meci test între echipa de tineret și echipa mare. Ca să fie mai echilibrate echipele, antrenorii trimiteau atacanții noștri la tineret, astfel încât Ivansuc era mereu adversarul meu direct. Îmi era groază atunci nu de meciurile de duminică, în care îi aveam adversari pe Pârcălab și pe alții, ci de meciurile de miercurea, când jucam împotriva lui Ivansuc. Era imprevizibil, nici el nu știa ce vrea de la o fază, avea o explozie extraordinară! Încercasem toate tertipurile ca să scap de Zoli, îi ceream antrenorului să mă lase să mai joc și pe dreapta, pentru că spectatorii, și erau cu sutele!, mai râdeau când Ivansuc te ridiculiza. Era atât de puternic și de talentat că ar fi excelat la orice sport. Țin minte că făceam ture de teren la un moment dat, în vreme ce niște atleți se antrenau la săritura în înălțime. Tot încercau ei să sară la 1,70 și nu reușeau, doborau ștacheta la fiecare săritură. Și, la un moment dat, Zoli, care alerga prin mijlocul plutonului, numai se desprinde dintre noi și se aruncă peste ștachetă, fără să o doboare. "Ce naiba e așa de greu să săriți peste asta, că m-am săturat de câte ori ați dat jos ștacheta", le-a spus Zoli atleților. Am rămas uimiți și noi, și antrenorul de la atletism, de calitățile sale, un om care nu studiase în viața lui tehnicile de săritură în înălțime... Era un sportiv imprevizibil, așa cum a fost, de fapt, și în viață. Un boem incurabil, prins în mijlocul elitei boeme a Clujului, în restaurantele faimoase ale orașului, acolo unde, de fapt, nu consumația conta, ci discuțiile... Acesta era, de fapt, adevăratul spirit al boemiei de la "U". Când mă gândesc la antrenori, revin tot la nea Andrei Sepci. Înțelegea ca nimeni altul conceptul de echipă studențească, venea cu noi la bere, cânta împreună cu echipa, pe drumul de întoarcere, indiferent dacă câștigam sau nu. Reușea să-i înțeleagă pe jucători, fără să amenințe sau să strige de pe margine... Asta ca să vedeți cam ce nivel era la Universitatea, ce însemna relația dintre antrenori și jucători, să înțelegeți ce oameni de onoare și de calitate au dus spiritul Universității mai departe. Căci de la ei am învățat nu doar cum să jucăm, ci mai ales cum să ne comportăm și cum să reprezentăm cu adevărat Universitatea. Niciodată la "U" nu aveai voie să uiți că reprezinți Universitatea, oriunde erai, în orice ipostază, mai ales în tricoul echipei, și că trebuie să o faci respectând simbolul Clujului și istoria acestei echipe. La "U", asta nu era un slogan, pur și simplu erau niște valori care se transmiteau din generație în generație.
- Până la urmă, "U" e un caz unic de echipă care a ajuns să fie foarte iubită, fără să fi câștigat mari trofee...
- Scopul nostru nu a fost niciodată să scoatem rezultate ca să fim iubiți, ci să transmitem, prin tot ceea ce făceam, anumite valori care ajungeau la sufletul oamenilor și la care își doreau să fie, la rândul lor, părtași. E greu de explicat cum te îndrăgostești de cineva. Nu există aici "De ce?", pentru că orice explicație e prea banală. Sunt niște trăiri care ascund mai mult decât putem noi explica. Așa e și cu Universitatea. E definiția iubirii într-o singură vocală: "U".
CARTE DE VIZITĂ REMUS CÂMPEANU
* S-a născut la 8 septembrie 1938, în Cluj-Napoca. * A debutat la Dermata Cluj, la 11 ani, în Campionatul Județean. * În prima divizie a evoluat doar la Universitatea Cluj, între 1960 și 1975. * Prezențe în Divizia A: 329 - 15 goluri marcate. * Postul în echipă: fundaș stânga. * S-a retras în 1976, devenind apoi președintele clubului în perioada 1977-1989. * A absolvit Facultatea de Drept din Cluj.
Cu nostalgie, despre farmecul Universității Cluj
În cartea "Șepcile roșii" (apelativul sportivilor "U"-iști, primit de la semnul distinctiv al studenților clujeni, șapca roșie), Dr. Mircea Luca, fosta legendă a Universității, căpitanul echipei în timpul pribegiei sibiene, redă câteva dintre mărturiile de suflet ale marilor sportivi care au îmbrăcat tricoul alb-negru. Recent reeditată, cartea scrisă de cronicarul Ioan Chirilă în 1969, la 50 de ani de la înființarea echipei, readuce în actualitate bornele de sensibilitate și de nebunie tinerească din viața Universității și explică, într-un fel, dacă iubirea poate fi explicată, vorba lui Remus Câmpeanu, de ce a fost și este atât de iubită în Cluj, în Ardeal și pretutindeni, această echipă cu un singur mare trofeu în palmares, dar cu atâtea și atâtea amintiri frumoase, cusute în litera "U", din dreptul inimii.
*
"Aș fi putut să fac foarte bine Academia Comercială din București, dar m-au atras spre Cluj cântecele voastre și acest «U» de pe piept, care-i un semn de tinerețe și un fel de potcoavă cu noroc. După Universitatea, am jucat la Venus, am fost de multe ori în echipa națională, dar vremea petrecută la Cluj nu se poate compara cu nimic. La București, la Venus, am câștigat bani mulți, dar nici nu știu ce-am făcut cu ei. La «U», până și sărăcia a fost frumoasă. Îmi aduc aminte bine cantonamentele noastre, când dormeam cu toții sub tribuna din Parc, pe paie, cu o prelată deasupra. Îmi aduc aminte cu plăcere până și de profesorul Oliviu Ștefanovici-Svensk, care, aflând că joc fotbal la Universitatea, m-a făcut «cal de curse» și m-a trântit la engleză, după meciul cu Ungaria.
*
Îi dau dreptate lui Titus Lucaciu, când spune că «U» le-a făcut farmece tuturor celor care i-au purtat culorile. Și legea asta i-a stăpânit și pe toți cei care s-au despărțit de «U», pentru că s-au simțit înstrăinați." - Lazăr Sfera, fost jucător la „U" Cluj
"Pribegia a fost tristă, ca toate pribegiile. Era și sărăcie mare. Stăteam la un cămin, 12 într-o cameră. Tocmai bine - s-ar spune - pentru cantonament, în vederea sudării sufletești a unei echipe. Tocmai bine, dar n-aveam nici saltele. Mergeam deseori la pescuit. Dar nu ca să ne relaxăm - n-aveam nevoie de așa ceva - ci ca să prindem pește și să-l vindem pe la restaurante. Ceea ce ne mistuia însă cel mai mult era dorul de casă. Din dorul de casă s-a născut, de fapt, marșul «Haide "U"»". Marșul acesta minunat și echipa, adică prietenii adunați într-o cameră de 12 paturi, ne-au amintit mereu că dăinuim și că vom dăinui. Eu mi-am zis întotdeauna că o echipă se poate face ori cu bani mulți, cum s-au făcut Venusul sau Ripensia, ITA sau Carmenul, ori cu bani deloc. «U» al meu a fost întotdeauna în a doua categorie... La Sibiu, Săbăslău și Jifkovici, au umblat cu o listă de subscripție, iar noi toți, bărbați în toată firea, am mers cu colindul, ca să vă dați seama cam ce resurse materiale a avut «U», mai ales la Sibiu" - Dr. Mircea Luca
*
"Nu pot povesti nimic despre ziua revenirii acasă, la Cluj. Știu doar că-mi era parcă frică să calc pe pietre, pentru ca nu cumva să se miște și să se schimbe.
Chiar în ziua sosirii, ne-am dus la stadion. Szony-baci, magazionerul, era acolo, ca întotdeauna. Când ne-a văzut, n-a putut scoate un cuvânt. A stat așa, vreo trei minute în șir. Nici nu clipea. Apoi, la fel de mut, s-a îndreptat spre un dulap. A deschis cu cheia și a tras un sertar mare, ca de scrin. Și, cu aceleași mișcări de robot, a scos din sertar 11 tricouri alb-negre, așezate cu grijă unul peste celălalt. Abia după ce le-a pus pus pe masă și le-a netezit de câteva ori, i-am auzit glasul: «Le-am păstrat pentru voi aproape cinci ani. Știam că o să veniți». Nimeni n-a mai scos o vorbă. Mi-am holbat ochii ca să nu plâng și am căutat în grămadă tricoul cu nr. 5. Era tricoul meu. În timp ce-l trăgeam pe cap, am zăbovit, căutându-i gura, ca să-l pot săruta pe dinăuntru. Pe chipul lui Szony-baci se putea citi o imensă bucurie". - Dr. Mircea Luca
*
"Stau și mă întreb uneori: de ce ne-a iubit atât de mult publicul bucureștean, întotdeauna? Unii spun că secretul e simplu. Așa cum spectatorul de teatru face coadă la «Heidelbergul de altădată», tot așa vine și la meciurile unei echipe despre care se spune că știe să cânte «Gaudeamus igitur», că poate să-i întinerească până și pe profesorii cei mai venerabili și nu se bate cu pumnii în cap dacă se întâmplă să nu fie bani de primă la victorie. Eu cred însă că nu e doar atât. Bucureștenilor le-a plăcut la noi pofta de a juca, cu disperare, totul pe o carte. Le-au plăcut - nu glumesc! - tricourile noastre alb-negre, care au rămas întotdeauna alb-negre, în timp ce echipele lor au schimbat toate culorile curcubeului". - Dr. Mircea Luca
*
"... acum 3 ani (1966, n.r.) s-a jucat la Cluj un meci între bătrânii marelui CCA și bătrânii lui «U». A fost un meci frumos, cum se întâmplă întotdeauna când bătrânii joacă în fața tinerilor. După joc, ne-am adunat cu toții la Casa Universitarilor. Era o noapte frumoasă. Priveam spre Feleac și spre tinerețe. Și deodată, Tony Dascălu s-a pornit să cânte: «Într-o noapte târzie/ Rătăcind pe alei/ Sub ramuri de tei/ Pe sub ramuri de tei...». Tony cânta precum clopoțelul de la poarta raiului... M-am uitat la Voinescu. Am vrut să-i spun ceva. Mi-a făcut semn să tac. Când Tony a sfârșit cântecul, Voinescu mi-a spus: «Dragă Mircea, de foarte multe ori m-am întrebat cum de ați făcut voi să ne bateți în atâtea rânduri, deși, poate, niciodată nu ați avut o echipă mai puternică decât a noastră. Abia aseară, aici, mi-am dat seama că ne-ați bătut cu cântecul»". - Dr. Mircea Luca
Imnul din pribegie al lui „U" Cluj (1943)
Suntem "U"-iștii Clujului iubit/ Uniți cu toții într-un avânt/ Pornim din nou cu sufletu-nfrățit/ La luptă cu un singur gând
Haide, "U"! Haide, "U"! Haide, "U"!/ Ești simbolul tinereții studențești/ Haide, "U"! Haide "U"! Haide, "U"!/ Ești mândria unor inimi românești
Noi luptăm (ca) să-nălțăm/ Prin avânt, voință, zâmbet și prin cânt/ Un trup nou.../ Suflet nou.../ Haide, "U"! Tempo „U"! Haide, "U"!
Fotografii din arhiva personală Remus Câmpeanu