Născut în 1951 în Bucureşti, scriitorul anticomunist Radu Portocală s-a refugiat în Grecia, în 1977, şi a ajuns să trăiască la Paris din 1982. Este autorul mult apreciatelor volume "Autopsie du coup d'État roumain" (Autopsia loviturii de stat româneşti), Paris, Éd. Calmann-Lévy, 1990, şi "L'exécution des Ceausescu" (Execuţia Ceauşeştilor), Paris, Éd. Larousse, 2009. S-a făcut cunoscut prin zeci de eseuri pe teme româneşti, prin colaborările de excepţie le posturile de radio BBC şi Europa Liberă, prin contribuţiile jurnalistice remarcabile la Radio France Internationale, Voice of America, Le Point, Radio Solidarnosc, Antenne 2, Est&Ouest, Lupta, Courrier International, La Libre Belgique, TV 5, Radio Bruxelles etc. În general, despre Radu Portocală se spune că nimic din ce este românesc în istorie şi politică nu-i este străin. Din această perspectivă, analiza sa privind pericolele conţinute în procesul de regionalizare a României a ajuns "virală", cum se spune, pe internet. I-am solicitat un interviu în exclusivitate, la care a răspuns cu multă îngăduinţă ("Pentru Formula AS, cu plăcere"), deşi a precizat cu amărăciune : "Domnule, mi s-a urât să vorbesc despre România. Mă doare sufletul atât de tare de ceea ce se întâmplă acolo, încât parcă nici cuvintele nu mă mai ajută...". Cum proiectata regionalizare ne doare pe toţi, guvernul Ponta însuşi lăsând-o la păstrare până la anul, speriat, probabil, de implicaţiile naţionale extrem de periculoase, domnul Radu Portocală aduce argumente ştiinţifice pertinente, care spun că regionalizarea nu este necesară; ba mai mult, că este calea sigură a destrămării statului român unitar şi naţional.
"Ideea regionalizării Europei a apărut încă din anii '20, la fasciştii lui Mussolini şi la naziştii lui Hitler"
- Aţi afirmat că regionalizarea Europei se regăseşte încă în planurile Germaniei naziste. Să fie oare politicienii UE de azi influenţaţi de politica de acum 80 de ani a lui Hitler?
- Încă din anii '20, fasciştii lui Mussolini şi-au manifestat aversiunea împotriva ideii naţionale. Alberto de Stefani, de pildă, care ocupa funcţia de ministru de Finanţe în guvernul de la Roma, a scris că "Naţionalităţile nu formează o bază solidă pentru noua ordine". În ce priveşte Germania nazistă, în afară de propriul ei naţionalism, ea nu putea tolera din partea ţărilor şi populaţiilor pe care urmărea să le subordoneze niciun fel de veleitate identitară. Statele naţionale reprezentau premisa unei opoziţii pe care, fireşte, Hitler nu o dorea. În 1943, Waffen SS a primit, deci, însărcinarea să traseze o hartă a Europei federale a regiunilor. Înfrângerea Germaniei a împiedicat punerea în practică a acestui proiect. Cum, însă, comuniştii erau la fel de alergici la existenţa statelor naţionale, ideea regionalizării Europei a reapărut încă din anii '50, de data aceasta vehiculată de extrema stângă. În 1962, eseistul şi istoricul Denis de Rougemont a lansat definitiv tema "Europei regiunilor". În viziunea lui, construcţia europeană trebuia să ducă la "o devalorizare a cadrului naţional" şi la "o eliberare a identităţilor regionale". Sigur, regionaliştii de azi resping această filiaţie. Ea există, totuşi, oricât ar fi de neplăcută, iar textele confirmă continuitatea ideilor.
- În teorie, UE înseamnă unitate, o entitate politico-statală, adică Statele Unite ale Europei. De ce spuneţi că, în fapt, ţările membre se confruntă cu o "dinamică a dezmembrării"?
- Celebrul disident Vladimir Bukovski a comparat acum câţiva ani Uniunea Europeană cu URSS, atrăgându-şi astfel o sumedenie de critici. Realitatea e că are dreptate. Uniunea Europeană, despre care vedem că nu excelează nici prin cantitatea, nici prin calitatea ideilor, este o structură puternic centralizatoare. Astfel stând lucrurile, birocraţii de la Bruxelles sunt stânjeniţi de persistenţa statelor naţionale, care exprimă, fireşte, interese naţionale. În anii '90, la Bruxelles, s-a vorbit mult despre caracterul "depăşit" al statelor naţionale şi al suveranităţii, opunându-li-se necesitatea creării unei vaste federaţii de regiuni. Condamnarea fără nuanţe a oricărei forme de naţionalism nu e străină de acest proiect. "Strategii" europeni nu par însă a fi conştienţi de faptul că identităţile regionale pot fi chiar mai puternice, mai virulente decât identităţile naţionale, exacerbarea lor putând duce la tensiuni nebănuite. Termenul "dezmembrare" pare, aşadar, destul de potrivit într-un context în care se urmăreşte dispariţia statelor şi, la urma urmei, a ţărilor.
"Politica dusă în ultimii 24 de ani a produs un dezastru social, care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţionale"
- În consecinţă, va fi regionalizarea o dezmembrare a României?
- Între 1952 şi 1968, faimoasa Regiune Mureş Autonomă Maghiară era un fel de stat în stat, unde până şi cumpărarea unei pâini era o problemă pentru cel care nu vorbea ungureşte. După 1990, pornind de la ideea europeană a regionalizării, a existat un proiect de autonomie a Moldovei, apoi un altul, mult mai precis, privind Transilvania. Există, deci, precedente nu tocmai încurajatoare. Pe de altă parte, politica dusă în România în ultimii 24 de ani a produs un dezastru social care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţionale. Lăsând la o parte accesele de patriotism - adesea excesive - pe care le întâlnim ici şi colo, ce-i mai leagă pe români între ei? Trecutul? Au început să-l uite. Limba? Au stâlcit-o fără nicio urmă de respect. Viitorul? Nu le-a oferit nimeni vreo perspectivă comună. Românii cărora le mai pasă că trăiesc printre români sunt din ce în ce mai puţin numeroşi. Regionalizarea nu va face decât să accentueze, să accelereze această tendinţă dramatică.
- Puterea actuală şi-a înscris în programul de guvernare, în mod prioritar, regionalizarea. Va atra-ge, în acest fel, România, mai multe fonduri europene?
- E posibil ca România să atragă prin această politică mai multe fonduri europene. Dar experienţa ultimilor ani ne arată că, de multe ori, sumele venite de la Bruxelles au fost prost întrebuinţate sau, mai trist, n-au fost întrebuinţate deloc. Vor fi responsabilii regionali mai buni gospodari decât actualii responsabili naţionali? Greu de crezut, când vedem din cine e compusă actuala clasă politică românească. Mult mai plauzibilă pare ipoteza potrivit căreia se urmăreşte crearea de posturi şi venituri suplimentare pentru prietenii politici. Cât despre "dezvoltarea armonioasă", e greu de înţeles pe ce se bazează această previziune. Dacă unele regiuni vor ajunge la un nivel superior ansamblului - lucru, de altfel, greu de crezut - nu se va putea vorbi despre armonie, ci despre disparităţi. Iar acestea vor produce în mod inevitabil un fenomen de migraţie dinspre regiunile sărace spre cele bogate, cu consecinţa clasică a marilor mişcări de populaţii: sărăcirea teritoriului-gazdă. În fond, guvernul pare că mărturiseşte: "Nu suntem în stare să aducem prosperitate în ţară, să vedem dacă nu cumva vreo regiune va reuşi mai bine."
"Răzmeriţa secuiască e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere"
- Puterea de la Bucureşti invocă „modelul polonez" al regionalizării. Nu cumva guvernanţii confundă descentralizarea cu regionalizarea?
- Din 1990 încoace, la Bucureşti a bântuit obsesia modelelor străine. La începutul mandatului său de prim-ministru, Petre Roman, de pildă, era convins că România ar trebui (şi ar putea...) să urmeze modelul suedez. Au urmat alte idei, toate la fel de ciudate. Acum s-a ajuns la necesitatea de a urma "modelul polonez". La urma urmei, există destule ţări în lume, astfel încât se mai pot pierde încă multe zeci de ani în căutarea modelului ideal! Deocamdată, regionalizarea va însemna apariţia unui nivel birocratic suplimentar. Actualele structuri centrale - preşedinte, guvern, parlament - vor fi copiate la nivel regional. Adevărată mană cerească pentru parazitismul birocratic! Dar şi noi posibilităţi de dezvoltare a corupţiei. În plus, vor fi păstrate actualele structuri judeţene. Cineva - un spirit lucid, fără îndoială - a propus chiar ca regiunile să aibă câte trei capitale, pentru a nu fi vătămate orgoliile (şi interesele) mai-marilor peste judeţe. Ne putem închipui haosul care s-ar produce astfel. Descentralizare? Nu! Mai degrabă nenumărate re-centralizări, în baronate mai mari sau mai mici.
- Liderul UDMR, Kelemen Hunor, a ameninţat că, dacă aşa-zisul Ţinut Secuiesc nu va rămâne singur într-o regiune şi va fi distribuit pe bucăţi regiunilor învecinate, va scoate maghiarii în stradă. Avem a ne teme de o răzmeriţă secuiască?
- Răzmeriţa secuiască - despre care se poate spune că mocneşte de mult - e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere. Iar faptul că şeful unui partid se dedă la astfel de ameninţări, în cadrul dezbaterii unui subiect atât de sensibil, e grav. Mult mai gravă, însă, e cererea pe care Laszlo Tökes, eurodeputat ales într-o circumscripţie din România, a adresat-o, într-un oraş de pe teritoriul României, primului-ministru al Ungariei: "Protectorat pentru Transilvania". Această cerere, care subînţelege că Transilvania se află sub ocupaţie românească, reprezintă prin ea însăşi premisa unui dezastru. E limpede că proiectul de regionalizare a dat apă la moară separatiştilor maghiari şi e la fel de limpede că puterii de la Bucureşti îi va fi greu, de acum înainte, să facă faţă unor presiuni de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, pe scena internaţională, Ungaria a acumulat un anumit capital de simpatie, în timp ce România n-a fost în stare să facă acelaşi lucru. Pe de altă parte, când d-l Dragnea lansează ideea absurdă a arborării drapelelor regionale (care nu există şi care vor fi create doar pentru a satisface ambiţiile Ţinutului Secuiesc), e firesc ca Laszlo Tökes să meargă mai departe şi să pretindă inventarea de către unguri a unui drapel al Transilvaniei. Ce mai înseamnă unitatea naţională a României, ce mai înseamnă România după ce astfel de revendicări au putut fi formulate?
- Dispariţia frontierelor, crearea structurilor transnaţionale şi supranaţionale sunt temelia viitoarelor State Unite ale Europei. Să ne bucurăm?
- Nu avem de ce să ne bucurăm! Europa de azi nu se poate compara cu America de acum două secole. Atunci, pentru cei care aleseseră să emigreze în Lumea Nouă, nu exista decât o singură posibilitate: reducerea la un numitor comun şi unirea într-o confederaţie de state artificiale. E de-ajuns să privim frontierele acestor state - linii drepte pe mii de kilometri - pentru a înţelege că ele nu sunt rezultatul unei evoluţii istorice. În Europa, lucrurile stau cu totul altfel, ţările s-au construit cu greu, în timp, iar diferenţele între ele sunt imense şi, oricât s-ar strădui birocraţii de la Bruxelles, aceste diferenţe nu pot fi şterse. E, de altfel, aproape ridicol să vorbim despre Statele Unite ale Europei în momentul în care unele state americane îşi declară voinţa de a deveni independente.
- În ce constă "malignitatea" ce stă la baza ideologiei europene a regionalizării?
- Tocmai în încercarea nebunească de a anula diferenţele dintre naţiuni - adică, pur şi simplu, istoria. Pentru moment, ne aflăm într-o "magmă" birocratică europeană, care nu izbuteşte să producă efectele pozitive promise, dar e greu de crezut că se va reuşi transformarea ei într-o "magmă federală". Vorbind despre acest proiect, generalul De Gaulle spunea că nu se poate face omletă cu ouă tari. Şi avea perfectă dreptate. Un italian va rămâne întotdeauna un italian, pentru că a luptat ca să fie astfel, după cum un suedez va rămâne întotdeauna un suedez. Nimeni nu acceptă să-şi abandoneze identitatea de dragul unei construcţii funcţionăreşti. În ce priveşte statele naţionale, deocamdată, Uniunea Europeană încearcă să subordoneze Comisiei de la Bruxelles din ce în ce mai multe dintre atribuţiile lor interne, deci, într-un fel, să le golească de substanţă politică, să le transforme într-o formă fără fond.
- Ar avea vreo şansă liderii politici români actuali să ignore ordinul regionalizării/dezmembrării venit de la Bruxelles?
- Uniunea Europeană edictează multe absurdităţi, dintre care unele pot fi ignorate. S-ar fi putut, de pildă, invoca faptul că România nu are o tradiţie regională, că decupajul în astfel de entităţi n-ar fi decât un artificiu administrativ lipsit de orice bază istorică. Referendumul poate fi şi el un scut împotriva "recomandărilor" europene. Cum clasa politică românească pare a spera să tragă avantaje substanţiale din regionalizare, românii le-ar putea spune "nu", în momentul în care vor fi chemaţi să se pronunţe în legătură cu acest subiect.
"Slăbirea sau chiar dispariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţionale corespund interesului comun al Bruxelles-ului şi Berlinului"
- Cine conduce Uniunea Europeană, domnule Radu Portocală: Bruxelles-ul sau Berlinul?
- Funcţionarii de la Bruxelles - aşa-zişii eurocraţi - sunt plini de iniţiative şi au o foarte mare putere. Ei nu sunt aleşi, ci numiţi - ceea ce înseamnă că nu au nicio legitimitate. Voinţa lor se opune tuturor statelor-membre, cu atât mai mult cu cât Parlamentul European, care ar putea, teoretic, să-i cenzureze, nu serveşte aproape la nimic. Germania nu este decât un membru al acestei structuri, dar puterea ei economică - şi, prin urmare, politică - e atât de mare, încât ea poate influenţa în mod determinant hotărârile europene. În aceste condiţii, ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă, potrivit dorinţei exprimate la începutul anilor '90 de liderii francezi şi germani, Uniunea Europeană ar fi integrat Rusia! Germania este un stat federal care, tinzând să domine Europa din punct de vedere politic şi economic, are, fireşte, interesul de a-şi exporta propriul model. O serie de instituţii germane - printre care Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice Europene -, patronate mai mult sau mai puţin discret de guvernul de la Berlin, sunt foarte active în domeniul regionalizării şi al autonomiei. Carta autonomiei locale şi Carta autonomiei regionale, adoptate de Uniunea Europeană, sunt texte de provenienţă germană. La fel şi Convenţia-cadru pentru cooperarea transfrontalieră, prin care sunt create "euroregiunile" - entităţi ce tind să ducă la dispariţia frontierelor. Toate aceste mecanisme duc la diminuarea importanţei statelor, reduse la rolul de abstracţii inutile, menite să dispară.
- De ce sunt birocraţii de la Bruxelles şi Berlin atât de interesaţi de regionalizare, de autonomie etc.?
- Germania este nu numai motorul Uniunii Europene, ci şi centrul său decizional - chiar dacă acest lucru nu este recunoscut oficial de nimeni. Ceea ce, dacă ne amintim că primele structuri europene au fost create, la începutul anilor '50, tocmai pentru a îngrădi şi controla Germania, reprezintă nu numai un foarte interesant paradox, ci şi un teribil eşec. Astăzi, atât Germania, cât şi birocraţii de la Bruxelles, au nevoie să-şi impună ideile fără a întâmpina rezistenţe statale. Slăbirea sau chiar dispariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţionale corespund, prin urmare, interesului lor comun. În anii '90, fostul ministru de Externe german, Klaus Kinkel, afirma foarte limpede: "Trebuie să reuşim acolo unde am eşuat de două ori." Altfel spus, dominaţia pe care Germania n-a putut-o obţine prin două războaie mondiale va fi obţinută prin intermediul unei Uniuni Europene care să înglobeze cât mai multe state. De la Kohl la Schröder, mai toţi liderii germani au insistat asupra ideii că naţiunea este "un obstacol" în calea construcţiei europene, iar suveranitatea "un concept depăşit". Remarci perfect coerente, de altfel, cu spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), care pune bazele unui sistem de tip imperial: periferia (statele-membre) trebuie să transfere din ce în ce mai multe competenţe către centru (Comisia de la Bruxelles) şi să accepte din ce în ce mai des un simplu rol de executant. În acest timp, centrul legiferează. Uniunea Europeană are, într-adevăr, multe dintre caracteristicile unui imperiu - cu menţiunea că e, fără îndoială, cel mai ineficace din toate cele care au existat de-a lungul istoriei. Şi, probabil, cel mai birocratic. Ceea ce, probabil, va şi duce, într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil, la destrămarea sa.
"Uniunea Europeană nu mai are niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire"
- Aşa cum am mai spus, în afară de parlamentarii europeni, toţi ceilalţi demnitari de la Bruxelles sunt numiţi, nu aleşi. Deci, nu au nicio legitimitate democratică. Dincolo de acest "detaliu", de ani de zile, sondajele realizate în diverse ţări arată că încrederea în Uniunea Europeană şi în rolul ei este în continuă scădere. Faptul că, din cele 17 ţări care au adoptat euro din 2002 încoace, şapte se află la limita falimentului, nu este o publicitate prea convingătoare, cu atât mai mult cu cât nici celelalte 10 n-o duc prea bine. Incapacitatea flagrantă de a găsi soluţii coerente în politica externă este şi ea o dovadă de ineficacitate. În schimb, funcţionarii de la Bruxelles adoptă un ton din ce în ce mai autoritar, afişează ambiţii din ce în ce mai centralizatoare, ceea ce, fireşte, nu poate să placă. Astfel, partidele al căror program include ieşirea din Uniunea Europeană, cum este cel pe care îl conduce Nigel Farage în Marea Britanie, atrag din ce în ce mai mulţi alegători. În Germania a apărut anul acesta un partid al cărui program constă într-un singur punct: abandonarea monedei unice. Scorul lui în sondaje dă deja de gândit responsabililor politici de la Berlin. Primul ministru al Angliei, David Cameron, a promis recent că va organiza în 2017 un referendum în cadrul căruia britanicii vor putea spune dacă vor sau nu să părăsească Uniunea Europeană. În fond, proiectul acestei construcţii şi al monedei unice datează de la începutul anilor '50. Între timp, însă, totul s-a schimbat în lume. Totuşi, câţiva lideri politici se ambiţionează, fără a-şi consulta popoarele, să menţină o construcţie devenită anacronică şi inoperantă.
- Un grup de 52 de eurodeputaţi, numit "Conservatori şi Reformişti", militează în PE pentru o "Europă mai bună" ("Better Europe") a statelor naţionale, respingând sloganul PPE, "Mai multă Europă" ("More Europe"). Fapt e că şi preşedintele Băsescu strigă "more Europe", fiind de dreapta, dar şi premierul Victor Ponta vorbeşte de "mai multă Europă", deşi este de stânga. Cum comentaţi?
- Uniunea Europeană nu mai are de mult niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire. Pentru asta, însă, e nevoie de "mai multă Europă", ceea ce înseamnă o integrare sporită a statelor şi subordonarea tot mai mare a politicii lor interne, voinţelor Comisiei. Interesul naţional e o noţiune foarte prost văzută la Bruxelles. Grupul "Conservatori şi Reformişti" cere tocmai respectarea acestui interes în cadrul unei "Europe a patriilor", cum o numea generalul De Gaulle. Din păcate, tendinţa federală e mult mai puternică la Bruxelles, atât printre parlamentari, cât şi printre foarte numeroşii birocraţi. În ce priveşte punctul de vedere al politicienilor români, să nu uităm că Traian Băsescu a fost, la începutul primului său mandat, destul de ostil ideilor europene. Acum, interesul îi dictează să fie ultra-european. Versatilitatea e o caracteristică a politicii româneşti. De asemeni, să nu uităm că Victor Ponta şi-a afişat admiraţia pentru criminalul Che Guevara, ceea ce e mult mai grav decât faptul că se raliază corului de papagali care cer "mai multă Europă". Nu putem spera decât că viitorul îi va dezamăgi...
- Ce-ar trebui să înţelegem prin identitate regională?
- "Identitatea regională" e menită să se substituie, cu timpul, identităţii naţionale, cea pe care o detestă aceşti "progresişti" de pretutindeni. Ea trebuie să conducă la apariţia unei "identităţi transetnice" - cu alte cuvinte, românii din Transilvania nu vor mai fi români, ci transilvăneni, aceeaşi "schimbare" urmând să se aplice şi ungurilor, dar şi puţinilor germani care au mai rămas în centrul şi vestul ţării. Sentimentul de apartenenţă la o naţie ar trebui să se şteargă, şi la unii, şi la ceilalţi, pentru a lăsa loc unei idilice (şi improbabile!) comuniuni geo-economice. Istoria ne arată că diferenţele sunt prea mari pentru ca o astfel de fantasmagorie să poată fi transpusă în practică. În orice caz, ea nu ar contribui cu nimic la diminuarea tensiunilor pentru că, în fond, frustrările ar fi încă şi mai mari decât sunt astăzi.
"Problema e că ungurii sunt ascultaţi în străinătate, în timp ce românii, nu. Din păcate, această constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti"
- Citez dintr-o analiză a dvs., de acum câteva luni: "Proiectul construcţiei regionale a României nu va putea fi pus în aplicare, decât după ce ţara va fi fost deconstruită". Credeţi că guvernanţii de azi ai României au cunoştinţă de acest pericol? Ce garanţi ai integrităţii şi independenţei statului mai pot fi acel preşedinte şi acel prim-ministru care insistă pentru regionalizare şi pentru vânzarea ultimelor resurse ale ţării?
- Guvernanţii de azi nu par să-şi dea seama de faptul că societatea românească şi-a pierdut coeziunea, e fragilizată, şi că, prin urmare, o măsură cum e regionalizarea poate duce la situaţii incontrolabile. E interesant de remarcat, pentru a înţelege cu câtă "seriozitate" e abordat acest subict grav, că, deocamdată, nu a fost stabilit numărul exact al viitoarelor regiuni, nici decupajul lor geografic. Ca de atâtea alte ori, vrem să facem ceva, dar nu ştim prea bine ce. Important e să arătăm că suntem activi, că avem o viziune. Cât despre preşedinte, el ar fi trebuit, prin înseşi obligaţiile sale constituţionale, să constituie o comisie alcătuită din istorici, geografi, economişti, care să redacteze un raport pe această temă, în egală măsură complexă şi sensibilă. S-a preferat, din păcate, luarea de decizii politice grăbite de către oameni incompetenţi.
- Dezvoltaţi, vă rog, următoarea frază dintr-un eseu al dvs. : "Odată lansată, dinamica dezmembrării României nu va putea fi uşor oprită. Cu atât mai mult cu cât o parte considerabilă a clasei politice internaţionale, preluând fără să-şi dea seama ideile din anii '20 ale Kominternului, consideră că România este un stat asupritor".
- După 1918 şi unirea Basarabiei cu România, Moscova şi-a manifestat furia, denunţând caracterul "imperial" al acestui act. Timp de 20 de ani, Kominternul a servit de releu propagandei sovietice. Propaganda ungurească denunţă, la rândul ei, Tratatul de la Versailles, din 1918, şi revenirea Transilvaniei în corpul României dar, spre deosebire de Uniunea Sovietică de acum 90 de ani, ea este ascultată. Tema pe care se sprijină această propagandă e foarte simplă: minoritatea maghiară e captivă în România, asuprită şi împiedicată să se dezvolte. De unde, evident, "nevoia" regionalizării şi, apoi, a autonomiei. Problema e că ungurii sunt ascultaţi în străinătate, în timp ce românii, nu. Din păcate, această constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti.
- În concluzia acestui interviu, nu există niciun element de optimism în regionalizarea pe care o pregăteşte ministrul Liviu Dragnea?
- În secolul al XIX-lea, Ernest Renan definea naţiunea ca fiind voinţa unui grup de a trăi împreună. Mai există oare azi în România această voinţă? Românii au ajuns să fugă unii de alţii, ba chiar, de multe ori, să se dispreţuiască unii pe alţii. Conflictul a devenit principalul motor al societăţii româneşti, ceea ce reprezintă primul pas către dezagregare. Regionalizarea, prin caracterul ei centrifug, nu poate decât să agraveze această tendinţă. E oare în asta vreun element de optimism? Şi, în plus, ce optimism poate stârni un proiect pe care nici propriii săi promotori nu-l văd încă în mod limpede? Regionalizarea se discută haotic, se pregăteşte haotic şi riscă să devină o realitate haotică de care, poate, mâine, nu vom mai şti cum să scăpăm. În acest context, resemnarea românilor nu este o soluţie. România trăieşte de prea multe decenii în resemnare. Există posibilităţi legale de contestare a unui proiect - între care referendumul e cel mai bun mod de exprimare a opoziţiei colective.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
