RADU PORTOCALĂ - "Regionalizarea, un pas către destrămarea statului unitar și național"

Scriitor anticomunist, publicist stabilit la Paris

Născut în 1951 în București, scriitorul antico­mu­nist Radu Portocală s-a refugiat în Gre­cia, în 1977, și a ajuns să trăiască la Paris din 1982. Este autorul mult apreciatelor volume "Autopsie du coup d'État roumain" (Autopsia loviturii de stat ro­mânești), Paris, Éd. Calmann-Lévy, 1990, și "L'exé­cution des Ceausescu" (Execuția Ceaușeștilor), Paris, Éd. Larousse, 2009. S-a făcut cunoscut prin zeci de eseuri pe teme românești, prin colaborările de excepție le posturile de radio BBC și Europa Liberă, prin contri­bu­țiile jurnalistice remarcabile la Radio France Inter­nationale, Voice of America, Le Point, Radio Soli­darnosc, Antenne 2, Est&Ouest, Lupta, Courrier Inter­national, La Libre Belgique, TV 5, Radio Bruxelles etc. În general, despre Radu Portocală se spune că nimic din ce este românesc în istorie și politică nu-i este străin. Din această perspectivă, analiza sa privind peri­colele conținute în procesul de regionalizare a Ro­mâniei a ajuns "virală", cum se spune, pe internet. I-am solicitat un interviu în exclusivitate, la care a răspuns cu multă îngăduință ("Pentru Formula AS, cu plă­ce­re"), deși a precizat cu amărăciune : "Domnule, mi s-a urât să vorbesc despre România. Mă doare su­fletul atât de tare de ceea ce se întâmplă acolo, încât parcă nici cuvintele nu mă mai ajută...". Cum proiec­tata regionalizare ne doare pe toți, guvernul Ponta însuși lăsând-o la păstrare până la anul, speriat, pro­babil, de implicațiile naționale extrem de pericu­loase, domnul Radu Portocală aduce argumente științifice pertinente, care spun că regionalizarea nu este nece­sară; ba mai mult, că este calea sigură a destrămării statului român unitar și național.

"Ideea regionalizării Europei a apărut încă din anii '20, la fasciștii lui Mussolini și la naziștii lui Hitler"

- Ați afirmat că regionalizarea Europei se re­găsește încă în planurile Germaniei naziste. Să fie oare politicienii UE de azi influențați de politica de acum 80 de ani a lui Hitler?

- Încă din anii '20, fasciștii lui Mussolini și-au ma­ni­festat aversiunea împotriva ideii naționale. Alberto de Stefani, de pildă, care ocupa funcția de ministru de Fi­nanțe în guvernul de la Roma, a scris că "Națio­na­litățile nu formează o bază solidă pentru noua ordine". În ce privește Germania nazistă, în afară de propriul ei na­țio­nalism, ea nu putea tolera din partea țărilor și popu­­lațiilor pe care urmărea să le subordoneze niciun fel de veleitate identitară. Statele naționale reprezentau premisa unei opoziții pe care, firește, Hitler nu o dorea. În 1943, Waffen SS a primit, deci, însărcinarea să tra­seze o hartă a Europei federale a regiunilor. Înfrângerea Ger­maniei a împiedicat punerea în practică a acestui proiect. Cum, însă, comuniștii erau la fel de alergici la exis­tența statelor naționale, ideea regionalizării Eu­ro­pei a reapărut încă din anii '50, de data aceasta vehi­culată de extrema stângă. În 1962, eseistul și istoricul Denis de Rougemont a lansat definitiv tema "Europei regiunilor". În viziunea lui, construcția europeană tre­buia să ducă la "o devalorizare a cadrului național" și la "o eliberare a identităților regionale". Sigur, re­gio­naliștii de azi resping această filiație. Ea există, to­tuși, oricât ar fi de neplăcută, iar textele confirmă con­tinuitatea ideilor.

- În teorie, UE înseamnă unitate, o entitate politico-statală, adică Statele Unite ale Europei. De ce spuneți că, în fapt, țările membre se confruntă cu o "dinamică a dezmembrării"?

- Celebrul disident Vladimir Bukovski a comparat acum câțiva ani Uniunea Europeană cu URSS, atră­gându-și astfel o sumedenie de critici. Realitatea e că are dreptate. Uniunea Europeană, despre care vedem că nu excelează nici prin cantitatea, nici prin calitatea ideilor, este o structură puternic centralizatoare. Astfel stând lucrurile, birocrații de la Bruxelles sunt stânjeniți de persistența statelor naționale, care exprimă, firește, interese naționale. În anii '90, la Bruxelles, s-a vorbit mult despre caracterul "depășit" al statelor naționale și al suveranității, opunându-li-se necesitatea creării unei vaste federații de regiuni. Condamnarea fără nuanțe a oricărei forme de naționalism nu e străină de acest proiect. "Strategii" europeni nu par însă a fi conștienți de faptul că identitățile regionale pot fi chiar mai pu­ter­nice, mai virulente decât identitățile naționale, exa­cer­barea lor putând duce la tensiuni nebănuite. Termenul "dezmembrare" pare, așadar, destul de potrivit într-un context în care se urmărește dispariția statelor și, la urma urmei, a țărilor.

"Politica dusă în ultimii 24 de ani a produs un dezastru social, care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naționale"

- În consecință, va fi regionalizarea o dezmem­brare a României?

- Între 1952 și 1968, faimoasa Regiune Mureș Au­tonomă Maghiară era un fel de stat în stat, unde până și cumpărarea unei pâini era o problemă pentru cel care nu vorbea ungurește. După 1990, pornind de la ideea europeană a regionalizării, a existat un proiect de autonomie a Moldovei, apoi un altul, mult mai pre­cis, privind Transilvania. Există, deci, precedente nu tocmai încurajatoare. Pe de altă parte, politica dusă în România în ultimii 24 de ani a produs un dezastru so­cial care s-a soldat cu destrămarea coeziunii națio­nale. Lăsând la o parte accesele de patriotism - adesea ex­ce­sive - pe care le întâlnim ici și colo, ce-i mai leagă pe români între ei? Trecutul? Au început să-l uite. Limba? Au stâlcit-o fără nicio urmă de respect. Vi­ito­rul? Nu le-a oferit nimeni vreo perspectivă comună. Românii cărora le mai pasă că trăiesc printre români sunt din ce în ce mai puțin numeroși. Regionalizarea nu va face decât să accentueze, să accelereze această tendință dramatică.

- Puterea actuală și-a înscris în programul de guvernare, în mod prioritar, regionalizarea. Va atra­-ge, în acest fel, România, mai multe fonduri eu­ro­pene?

- E posibil ca România să atragă prin această politică mai multe fonduri europene. Dar experiența ultimilor ani ne arată că, de multe ori, sumele venite de la Bruxelles au fost prost întrebuințate sau, mai trist, n-au fost întrebuințate deloc. Vor fi responsabilii re­gionali mai buni gospodari decât actualii responsabili naționali? Greu de crezut, când vedem din cine e com­pusă actuala clasă politică românească. Mult mai plau­zibilă pare ipoteza potrivit căreia se urmărește crearea de posturi și venituri suplimentare pentru prietenii politici. Cât despre "dezvoltarea armonioasă", e greu de înțeles pe ce se bazează această previziune. Dacă unele regiuni vor ajunge la un nivel superior ansam­blului - lucru, de altfel, greu de crezut - nu se va putea vorbi despre armonie, ci despre disparități. Iar acestea vor produce în mod inevitabil un fenomen de migrație dinspre regiunile sărace spre cele bogate, cu con­secința clasică a marilor mișcări de populații: sărăcirea teri­toriului-gazdă. În fond, guvernul pare că mărtu­risește: "Nu suntem în stare să aducem prosperitate în țară, să vedem dacă nu cumva vreo regiune va reuși mai bine."

"Răzmerița secuiască e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere"

- Puterea de la București invocă „modelul polo­nez" al regionalizării. Nu cumva guvernanții con­fun­dă descentralizarea cu regionalizarea?

- Din 1990 încoace, la București a bântuit obsesia modelelor străine. La începutul mandatului său de prim-ministru, Petre Roman, de pildă, era convins că Ro­mânia ar trebui (și ar putea...) să urmeze modelul su­edez. Au urmat alte idei, toate la fel de ciudate. Acum s-a ajuns la necesitatea de a urma "modelul po­lonez". La urma urmei, există destule țări în lume, astfel încât se mai pot pierde încă multe zeci de ani în căutarea modelului ideal! Deocamdată, regionalizarea va însemna apariția unui nivel birocratic suplimentar. Actualele structuri centrale - președinte, guvern, par­la­ment - vor fi copiate la nivel regional. Adevărată ma­nă cerească pentru parazitismul birocratic! Dar și noi posibilități de dezvoltare a corupției. În plus, vor fi păstrate actualele structuri județene. Cineva - un spirit lucid, fără îndoială - a propus chiar ca regiunile să aibă câte trei capitale, pentru a nu fi vătămate orgoliile (și interesele) mai-marilor peste județe. Ne putem în­chi­pui haosul care s-ar produce astfel. Descentralizare? Nu! Mai degrabă nenumărate re-centralizări, în baro­nate mai mari sau mai mici.

- Liderul UDMR, Kelemen Hunor, a amenințat că, dacă așa-zisul Ținut Secuiesc nu va rămâne singur într-o regiune și va fi distribuit pe bucăți regi­u­nilor învecinate, va scoate maghiarii în stradă. Avem a ne teme de o răzmeriță secuiască?

- Răzmerița secuiască - despre care se poate spune că mocnește de mult - e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere. Iar faptul că șeful unui partid se dedă la astfel de amenințări, în cadrul dezbaterii unui subiect atât de sensibil, e grav. Mult mai gravă, însă, e cererea pe care Laszlo Tökes, eurodeputat ales într-o circumscripție din România, a adresat-o, într-un oraș de pe teritoriul României, primului-ministru al Unga­riei: "Protectorat pentru Transilvania". Această ce­re­re, care subînțelege că Transilvania se află sub ocupație românească, reprezintă prin ea însăși premisa unui dezastru. E limpede că proiectul de regionalizare a dat apă la moară separatiștilor maghiari și e la fel de lim­pe­de că puterii de la București îi va fi greu, de acum îna­inte, să facă față unor presiuni de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, pe scena internațională, Ungaria a acu­mulat un anumit capital de simpatie, în timp ce Ro­mânia n-a fost în stare să facă același lucru. Pe de altă parte, când d-l Dragnea lansează ideea absurdă a arborării drapelelor regionale (care nu există și care vor fi create doar pentru a satisface ambițiile Ținutului Se­cuiesc), e firesc ca Laszlo Tökes să meargă mai departe și să pretindă inventarea de către unguri a unui drapel al Transilvaniei. Ce mai înseamnă unitatea națională a României, ce mai înseamnă România după ce astfel de revendicări au putut fi formulate?

- Dispariția frontierelor, crearea structurilor transnaționale și supranaționale sunt temelia viitoarelor State Unite ale Europei. Să ne bucurăm?

- Nu avem de ce să ne bucurăm! Europa de azi nu se poate compara cu America de acum două secole. Atunci, pentru cei care aleseseră să emigreze în Lumea Nouă, nu exista decât o singură posibilitate: reducerea la un numitor comun și unirea într-o confederație de state artificiale. E de-ajuns să privim frontierele acestor state - linii drepte pe mii de kilometri - pentru a în­țe­lege că ele nu sunt rezultatul unei evoluții istorice. În Eu­ropa, lucrurile stau cu totul altfel, țările s-au cons­truit cu greu, în timp, iar diferențele între ele sunt imen­se și, oricât s-ar strădui birocrații de la Bruxelles, aceste diferențe nu pot fi șterse. E, de altfel, aproape ridicol să vorbim despre Statele Unite ale Europei în momentul în care unele state americane își declară voința de a deveni independente.

"Uniunea Europeană edictează multe absurdități, dintre care unele pot fi ignorate"

- În ce constă "malignitatea" ce stă la baza ideo­logiei europene a regionalizării?

- Tocmai în încercarea nebunească de a anula diferențele dintre națiuni - adică, pur și simplu, istoria. Pentru moment, ne aflăm într-o "magmă" birocratică europeană, care nu izbutește să producă efectele pozi­tive promise, dar e greu de crezut că se va reuși trans­formarea ei într-o "magmă federală". Vorbind despre acest proiect, generalul De Gaulle spunea că nu se poa­te face omletă cu ouă tari. Și avea perfectă dreptate. Un italian va rămâne întotdeauna un italian, pentru că a luptat ca să fie astfel, după cum un suedez va rămâne întotdeauna un suedez. Nimeni nu acceptă să-și aban­doneze identitatea de dragul unei construcții func­țio­nărești. În ce privește statele naționale, deo­camdată, Uniunea Europeană încearcă să subordoneze Comisiei de la Bruxelles din ce în ce mai multe dintre atribuțiile lor interne, deci, într-un fel, să le golească de substanță politică, să le transforme într-o formă fără fond.

- Ar avea vreo șansă liderii politici români actuali să ignore ordinul regionalizării/dezmembrării venit de la Bruxelles?

- Uniunea Europeană edictează multe absurdități, dintre care unele pot fi ignorate. S-ar fi putut, de pildă, invoca faptul că România nu are o tradiție regională, că decupajul în astfel de entități n-ar fi decât un arti­ficiu administrativ lipsit de orice bază istorică. Re­fe­ren­dumul poate fi și el un scut împotriva "re­co­man­dă­ri­lor" europene. Cum clasa politică românească pare a spe­ra să tragă avantaje substanțiale din re­gio­na­lizare, ro­mânii le-ar putea spune "nu", în mo­men­tul în care vor fi chemați să se pronunțe în legătură cu acest su­biect.

"Slăbirea sau chiar dispariția suveranităților, fărâmițarea statelor naționale corespund interesului comun al Bruxelles-ului și Berlinului"

- Cine conduce Uniunea Europeană, domnule Radu Portocală: Bruxelles-ul sau Berlinul?

- Funcționarii de la Bruxelles - așa-zișii eurocrați - sunt plini de inițiative și au o foarte mare putere. Ei nu sunt aleși, ci numiți - ceea ce înseamnă că nu au nicio legitimitate. Voința lor se opune tuturor statelor-membre, cu atât mai mult cu cât Parlamentul Euro­pean, care ar putea, teoretic, să-i cenzureze, nu servește aproape la nimic. Germania nu este decât un membru al acestei structuri, dar puterea ei economică - și, prin urmare, politică - e atât de mare, încât ea poate in­flu­ența în mod determinant hotărârile europene. În aceste condiții, ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă, potrivit dorinței exprimate la începutul anilor '90 de liderii francezi și germani, Uniunea Europeană ar fi integrat Rusia! Germania este un stat federal care, tinzând să do­mine Europa din punct de vedere politic și eco­no­mic, are, firește, interesul de a-și exporta propriul mo­del. O serie de instituții germane - printre care Uniunea Federalistă a Comunităților Etnice Europene -, patro­na­te mai mult sau mai puțin discret de guvernul de la Berlin, sunt foarte active în domeniul regionalizării și al autonomiei. Carta autonomiei locale și Carta auto­nomiei regionale, adoptate de Uniunea Europeană, sunt texte de proveniență germană. La fel și Convenția-cadru pentru cooperarea transfrontalieră, prin care sunt create "euroregiunile" - entități ce tind să ducă la dis­pariția frontierelor. Toate aceste mecanisme duc la di­minuarea importanței statelor, reduse la rolul de abstrac­ții inutile, menite să dispară.

- De ce sunt birocrații de la Bruxelles și Berlin atât de interesați de regionalizare, de autonomie etc.?

- Germania este nu numai motorul Uniunii Eu­ropene, ci și centrul său decizional - chiar dacă acest lucru nu este recunoscut oficial de nimeni. Ceea ce, dacă ne amintim că primele structuri europene au fost create, la începutul anilor '50, tocmai pentru a în­grădi și controla Germania, reprezintă nu numai un foarte interesant paradox, ci și un teribil eșec. Astăzi, atât Germania, cât și birocrații de la Bruxelles, au ne­voie să-și impună ideile fără a în­tâm­pina rezistențe statale. Slăbirea sau chiar dis­pariția suveranităților, fărâmițarea statelor națio­na­le corespund, prin urmare, interesului lor co­mun. În anii '90, fostul ministru de Externe ger­man, Klaus Kinkel, afirma foarte limpede: "Tre­buie să reușim acolo unde am eșuat de două ori." Altfel spus, dominația pe care Ger­mania n-a pu­tut-o obține prin două războaie mon­diale va fi obținută prin intermediul unei Uni­uni Europene care să înglobeze cât mai multe state. De la Kohl la Schröder, mai toți liderii germani au insistat asu­pra ideii că națiunea este "un obstacol" în ca­lea construcției europene, iar suveranitatea "un con­cept depășit". Remarci perfect coerente, de altfel, cu spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), care pune bazele unui sistem de tip im­pe­rial: pe­riferia (statele-membre) trebuie să transfere din ce în ce mai multe competențe către centru (Co­misia de la Bruxelles) și să accepte din ce în ce mai des un simplu rol de executant. În acest timp, cen­trul legiferează. Uniunea Europeană are, într-ade­văr, multe dintre caracteristicile unui imperiu - cu men­­țiunea că e, fără îndoială, cel mai ineficace din toa­te cele care au existat de-a lungul istoriei. Și, pro­babil, cel mai birocratic. Ceea ce, probabil, va și duce, într-un viitor mai mult sau mai puțin previzibil, la destrămarea sa.

"Uniunea Europeană nu mai are niciun proiect viabil, în afară de propria ei supraviețuire"

- O frază a dvs. este citată și tradusă în multe limbi : "Uniunea Europeană și-a pierdut legitimi­ta­tea și, dacă existența ei ar fi condiționată de orga­nizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur și simplu, dispărând". Sunteți chiar atât de eurosceptic?

- Așa cum am mai spus, în afară de parlamentarii europeni, toți ceilalți demnitari de la Bruxelles sunt nu­miți, nu aleși. Deci, nu au nicio legitimitate de­mo­cratică. Dincolo de acest "detaliu", de ani de zile, son­dajele realizate în diverse țări arată că încrederea în Uni­unea Europeană și în rolul ei este în continuă scă­dere. Faptul că, din cele 17 țări care au adoptat euro din 2002 încoace, șapte se află la limita falimentului, nu este o publicitate prea convingătoare, cu atât mai mult cu cât nici celelalte 10 n-o duc prea bine. Inca­pa­citatea flagrantă de a găsi soluții coerente în politica externă este și ea o dovadă de ineficacitate. În schimb, funcțio­narii de la Bruxelles adoptă un ton din ce în ce mai autoritar, afișează ambiții din ce în ce mai centrali­zatoare, ceea ce, firește, nu poate să placă. Astfel, par­tidele al căror program include ieșirea din Uniunea Eu­ropeană, cum este cel pe care îl conduce Nigel Farage în Marea Britanie, atrag din ce în ce mai mulți ale­gă­tori. În Germania a apărut anul acesta un partid al cărui program constă într-un singur punct: abando­narea mo­nedei unice. Scorul lui în sondaje dă deja de gândit responsabililor politici de la Berlin. Primul ministru al An­gliei, David Cameron, a promis recent că va orga­niza în 2017 un referendum în cadrul căruia britanicii vor putea spune dacă vor sau nu să pă­răsească Uniunea Europeană. În fond, proiectul acestei construcții și al monedei unice datează de la începutul anilor '50. Între timp, însă, totul s-a schimbat în lume. Totuși, câțiva lideri politici se ambiționează, fără a-și consulta po­poarele, să mențină o construcție devenită anacronică și inoperantă.

- Un grup de 52 de eurodeputați, numit "Con­servatori și Reformiști", militează în PE pentru o "Eu­ropă mai bună" ("Better Europe") a statelor na­ționale, respingând sloganul PPE, "Mai multă Eu­ropă" ("More Europe"). Fapt e că și președintele Bă­ses­cu strigă "more Europe", fiind de dreapta, dar și pre­mierul Victor Ponta vorbește de "mai multă Eu­ropă", deși este de stânga. Cum comentați?

- Uniunea Europeană nu mai are de mult niciun proiect viabil, în afară de propria ei supraviețuire. Pen­tru asta, însă, e nevoie de "mai multă Europă", ceea ce înseamnă o integrare sporită a statelor și subor­do­narea tot mai mare a politicii lor interne, voințelor Comisiei. Interesul național e o noțiune foarte prost văzută la Bruxelles. Grupul "Conservatori și Refor­miști" cere toc­mai respectarea acestui interes în cadrul unei "Eu­rope a patriilor", cum o numea generalul De Gaulle. Din păcate, tendința federală e mult mai puternică la Bruxelles, atât printre parlamentari, cât și printre foarte numeroșii birocrați. În ce privește punctul de vedere al politicienilor români, să nu uităm că Traian Băsescu a fost, la începutul primului său mandat, destul de ostil ideilor europene. Acum, inte­resul îi dictează să fie ul­tra-european. Versatilitatea e o caracteristică a politicii românești. De asemeni, să nu uităm că Victor Ponta și-a afișat admirația pentru criminalul Che Guevara, ceea ce e mult mai grav decât faptul că se raliază corului de papagali care cer "mai multă Europă". Nu putem spera decât că viitorul îi va dezamăgi...

- Ce-ar trebui să înțelegem prin identitate re­gională?

- "Identitatea regională" e menită să se substituie, cu timpul, identității naționale, cea pe care o detestă acești "progresiști" de pretutindeni. Ea trebuie să con­ducă la apariția unei "identități transetnice" - cu alte cuvinte, românii din Transilvania nu vor mai fi români, ci transilvăneni, aceeași "schimbare" urmând să se apli­ce și ungurilor, dar și puținilor germani care au mai rămas în centrul și vestul țării. Sentimentul de apar­tenență la o nație ar trebui să se șteargă, și la unii, și la ceilalți, pentru a lăsa loc unei idilice (și impro­babile!) co­muniuni geo-economice. Istoria ne arată că dife­ren­țele sunt prea mari pentru ca o astfel de fantasmagorie să poată fi transpusă în practică. În orice caz, ea nu ar contribui cu nimic la diminuarea tensiu­nilor pentru că, în fond, frustrările ar fi încă și mai mari decât sunt astăzi.

"Problema e că ungurii sunt ascultați în străinătate, în timp ce românii, nu. Din păcate, această constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la București"

- Citez dintr-o analiză a dvs., de acum câteva luni: "Proiectul construcției regionale a României nu va pu­tea fi pus în aplicare, decât după ce țara va fi fost deconstruită". Credeți că guvernanții de azi ai Ro­­mâ­niei au cunoștință de acest pericol? Ce garanți ai integrității și independenței statului mai pot fi acel președinte și acel prim-ministru care insistă pentru regionalizare și pentru vânzarea ultimelor resurse ale țării?

- Guvernanții de azi nu par să-și dea seama de fap­tul că societatea românească și-a pierdut coeziunea, e fra­gilizată, și că, prin urmare, o măsură cum e re­gio­nalizarea poate duce la situații incontrolabile. E inte­resant de remarcat, pentru a înțelege cu câtă "se­rio­zitate" e abordat acest subict grav, că, deocamdată, nu a fost stabilit numărul exact al viitoa­relor regiuni, nici de­cupajul lor geografic. Ca de atâtea alte ori, vrem să fa­cem ceva, dar nu știm prea bine ce. Important e să ară­tăm că suntem activi, că avem o viziune. Cât despre pre­ședinte, el ar fi trebuit, prin înseși obligațiile sale cons­tituționale, să constituie o comisie alcătuită din istorici, geografi, economiști, care să redacteze un raport pe această temă, în egală măsură com­ple­xă și sensibilă. S-a preferat, din păcate, luarea de decizii politice grăbite de către oameni in­competenți.

- Dezvoltați, vă rog, următoarea frază din­tr-un eseu al dvs. : "Odată lansată, dinamica dez­membrării României nu va putea fi ușor oprită. Cu atât mai mult cu cât o parte con­si­de­rabilă a clasei politice interna­ționale, preluând fără să-și dea seama ideile din anii '20 ale Kominternului, consideră că România este un stat asupritor".

- După 1918 și unirea Basarabiei cu Ro­mâ­nia, Mos­cova și-a manifestat furia, denunțând caracterul "imperial" al acestui act. Timp de 20 de ani, Ko­min­­ternul a servit de releu propagandei sovietice. Pro­pa­ganda ungurească denunță, la rândul ei, Tra­tatul de la Versailles, din 1918, și revenirea Transil­vaniei în cor­pul României dar, spre deosebire de Uniunea Sovietică de acum 90 de ani, ea este as­cultată. Tema pe care se sprijină această propagandă e foarte simplă: minori­tatea maghiară e captivă în România, asuprită și îm­pie­dicată să se dezvolte. De unde, evident, "ne­voia" regionalizării și, apoi, a au­tonomiei. Pro­ble­ma e că ungurii sunt ascultați în stră­inătate, în timp ce ro­mânii, nu. Din păcate, aceas­tă constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la București.

- În concluzia acestui interviu, nu există niciun ele­ment de optimism în regionalizarea pe care o pregătește ministrul Liviu Dragnea?

- În secolul al XIX-lea, Ernest Renan definea na­țiunea ca fiind voința unui grup de a trăi împreună. Mai există oare azi în România această voință? Românii au ajuns să fugă unii de alții, ba chiar, de multe ori, să se dis­prețuiască unii pe alții. Conflictul a devenit prin­ci­palul motor al societății românești, ceea ce reprezintă primul pas către dezagregare. Regio­na­lizarea, prin ca­rac­terul ei centrifug, nu poate decât să agraveze această ten­dință. E oare în asta vreun element de optimism? Și, în plus, ce optimism poate stârni un proiect pe care nici propriii săi promotori nu-l văd încă în mod limpede? Regionalizarea se discută haotic, se pregătește haotic și riscă să devină o realitate haotică de care, poate, mâine, nu vom mai ști cum să scăpăm. În acest context, resem­na­rea românilor nu este o soluție. România trăiește de prea multe decenii în resemnare. Există posibilități legale de contestare a unui proiect - între care referen­dumul e cel mai bun mod de exprimare a opoziției co­lective.