MIRCIA DUMITRESCU - "Tocmai eu, din Căscioarele, să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu!"

Mircia Dumitrescu s-a impus de mult ca unul dintre cei mai mari plasticieni ai României. Un artist mereu dezlănţuit spre toate zările artei, de la desen la grafică şi ilus­traţie de carte, până la sculptura lui expresionistă, de­bordând de emoţie şi tragism. Una dintre realizările eveniment ale lui Mircia Dumitrescu a fost editarea inte­grală, în facsimil, după o reţetă proprie, a ma­nuscri­se­lor eminesciene. Astăzi, la 72 de ani, ar­tis­tul pregăteşte încă o sărbătoare a ochiu­lui. O expoziţie uriaşă, în octombrie, la Sala Dalles. O convorbire cu Mir­cia Dumitrescu, cu apariţia lui agilă şi tan­dră, este o bucurie pentru suflet. Poveştile sale îţi dezvăluie, vo­luptos, întâmplări şi personaje ale unui destin exem­plar.

În lunca Dunării, la Căscioarele

- Domnule Mircia Dumitrescu, toate marile deveniri încep cu a fost odată... Mai ţineţi minte când şi cum a-nceput basmul carierei dvs. artistice?

- Eu m-am născut în vremuri de răz­boi, la Căs­cioa­rele, un sat aşezat de Dum­nezeu în lunca Dunării, pe ma­lurile unui lac uriaş şi mirific, dispărut de mult, din păcate. Pe atunci, lacul Greaca era plin de mistere. Pe o peninsulă a lui fusese descoperit un templu mic, de ceramică străveche, care apare în toate albumele mari de artă ale lumii. E aşa de straniu, că nici nu-ţi vine să crezi că-i pământean. Când eram eu copil, satul era închis într-o aură de gingăşie patriarhală, care îl ţinea departe de încleştarea gigantică a planetei. În sat erau numai români şi bul­gari. Bulgarii se aşezaseră în vale şi se ocupau cu grădinăritul, iar românii stăteau la deal. Dar erau toţi prieteni. Ca dovadă, nu aveau nici o cârciu­mă în sat. Toţi se întâlneau, stăteau de vorbă şi beau pe trep­tele primăriei. Şi toţi bărbaţii din sat pes­cuiau. Lacul Greaca colcăia de mistere, dar şi de peşte. Fiecare casă din sat avea atârnaţi în prispă, ca pe nişte scuturi de ar­gint, crapi mari româneşti, daţi cu sare şi puşi la uscat. Şi nu pescuia lumea numai pentru ea, pescuia pen­tru toată comunitatea. Bărbaţii veneau cu lotca plină de peşte, după ce strângeau năvodul, şi fiecare lua ce peşte poftea, nu se ţinea cont de mărime. Atâta bel­şug de peşte era! Aşa că am amintiri foarte fru­moase din satul copilăriei. Îmi amintesc, de pildă, o întâmplare care nu-i poveste pescărească. Odată au prins un somn uriaş. Văd şi acum peştele acela, pentru că m-a speriat. Nu pentru că sătenii au început atunci să ne spună basme: ba că-i un balaur care l-a înghiţit pe copilul lui Ion, ba că somnul acela se hrăneşte cu câte o gâscă întreagă pe zi. Dar ca să-ţi dai seama cât de mare era somnul ăla, nu a încăput decât pus pe două căruţe. Şi avea nişte mustăţi groase cât mâna unui bărbat şi-o gură enormă. Şi au plecat toţi bărbaţii din sat, ca la revoluţie, la Olteniţa cu somnul-balaur. Iar eu aler­gam în urma lor îmbrăcat doar în cămaşa mea lungă, ţesută în casă, şi fără nimic pe dedesubt. Într-o stare de beatitudine şi libertate totale. Acestea sunt câ­teva crâmpeie din visul copilăriei mele de la Căscioa­rele. Vis care a difuzat nebănuit, apoi şi în arta mea. Din păcate, căsuţa aceea mică din sat, în care am stat, căsuţa bunicii, n-o mai avem. Şi mi-e tare dor de ea.

- De cine din familie v-aţi simţit cel mai apropiat în anii copilăriei?

- Mama şi bunica au fost icoanele copilăriei mele. Şi pentru că am crescut mai mult între femei, mult timp bărbaţii mi-au provocat teamă, o teamă estom­pată cu timpul de admiraţia intelectuală. Femeile sunt mai tandre şi mereu m-am simţit bine cu ele. Aşa a fost bunica din partea mamei. O chema Manda Despina. Iar pe mama - Bălaşa, şi pe tata - Atanase. Ce nume ro­­mâneşti, vechi şi curate! De bunica sunt atât de ataşat, pentru că ea m-a crescut la Căscioarele. Mama era la Bucureşti, să câştige o pâine pentru familie, iar tata lupta pe front. La Odessa s-a îmbolnăvit de plă­mâni, ni l-au trimis acasă şi a murit repede. Aveam un an şi jumătate şi nu mi-au rămas de la el decât câteva poze. Bunica m-a crescut cum a ştiut ea mai bine, cu toate că era săracă, era văduvă de război, din primul răz­boi mondial. De altfel, bunicul meu e înmormântat în Alsacia, unde a murit prizonier la nemţi. Pe bu­nica n-au împroprietărit-o la reforma cea mare din 1921, pentru că nu avea boi. La omul să­rac, nici boi nu trag. Dar asta a fost o condiţie a regelui Ferdinand, pentru ca ţăranii să capete pământ trebuia să aibă cu ce-l lucra. O gre­şeală, pentru că bunicul îşi dăduse sângele pentru ţară. I-a fost greu bunicii, dar nu s-a văitat niciodată. Ba a şi păstrat toată viaţa po­za re­gelui în spatele icoanei - chiar şi în vre­mea comuniştilor, când puteai fi arestat pentru asta. Pentru că, atunci, ei credeau în­tr-o ierarhie. Şi aşa, săracă, bu­nica a cres­cut două fete. Dintr-un pogon şi jumătate de pământ, bunica a cărat taxele la şcoa­lă, pentru fetele ei. Plătea în grâne, că n-avea bani. Şi ca să facă economie, le căra pe jos, cu cobiliţele, făcea 18 kilometri cu cobili­ţele ei, cu 80 de kilograme în spi­nare! A fost totdeauna spirt, fibră. A trăit până la 84 de ani şi nu s-a recăsătorit nicio­dată. Ca şi mama, de altfel. Dar n-au avut nicio­dată sentimentul sacrificiului. Aşa în­ţele­geau femeile viaţa. Nu alergată în stânga şi-n dreapta.

- De la cine credeţi că aţi moştenit talentul? Tot de la femeile copilăriei dvs.?

- Ce pot să-ţi spun este că mama mea, de pildă, a fost profesoară de ţesut la faimoasa şcoală de arte şi meserii "Robescu", o şcoală condusă de Alexandru Tzigara-Samurcaş. Iar planşele făcute de mama au fost luate de Tzigara-Samurcaş şi duse la expoziţia interna­ţională de la Paris. Erau planşe profesioniste, modele de covoare. Iar tatăl meu cânta la chitară. Dar eu nici nu ştiu dacă sunt talentat. Mai degrabă sunt tenace. De multe ori mă suspectez de asta, n-o spun din modestie. Eu chiar nu ştiu ce înseamnă talent. Ştiu, în schimb, ce înseamnă muncă. Nu poţi să fii talentat fără să munceşti. Doar aşa îţi poţi ademeni inspiraţia. Altfel, talentul rămâne cuvânt golit de sens.

Întâlnire cu Monseniorul Ghika

- Când s-a terminat visul dvs. de la Căscioa­rele?

- S-a terminat atunci când s-a descoperit că şi eu mă îmbolnăvisem de tuberculoză, pe care o lua­sem de la tata. Şi atunci a intervenit prima perso­nali­tate emblematică a vieţii mele. Cel care m-a consultat a fost doctorul George Emil Palade, vii­to­rul laureat al Premiului Nobel. El a sfătuit-o pe mama să mă ia la Bucureşti, ca să mă îngrijească mai bine. Şi am luat-o cu noi şi pe bunica, pentru că nu mai avea ce să facă în sat. Ca să mă îngri­jeas­că, mama, săraca, a vândut toate acele bijuterii de ţe­sături făcute cu mâna ei. Dar treptat, m-am vin­decat.

- Ce personalităţi v-au marcat destinul în co­pilăria şi adolescenţa dvs. bucureşteană?

- Noi am locuit într-o zonă foarte şic a Bucu­reş­tiului, între Piaţa 1 Mai şi Şoseaua Kiseleff, pe stra­da Nicolae Ionescu. Acolo am cunoscut pe cineva de la care am învăţat extrem de mult. Era un inginer în vârstă, de modă veche, pe nume Teodor Du­mitrescu. Dar nu era un inginer obişnuit, era dintr-un neam mare de boieri de Craiova. Făcuse primul război mondial ca aviator şi se mândrea cu asta, ţinea în casă, ca pe o distincţie, o elice de lemn. În război, Teodor Dumi­tres­cu trăise un accident groaznic. Avionul lui se pră­bu­şise în luptă. Pilotul avionului a murit şi el a fost ră­nit crunt. Căzuse într-o căpiţă de fân şi îşi rupsese o ver­tebră cervi­cală. S-a dus la Viena şi acolo i-au pus o placă de argint, dar a ră­mas toată viaţa lui cu capul aplecat pe stânga şi chi­nuit. Dar era un inginer cons­tructor foarte bun, comu­niştii l-au ţinut să mun­cească până la 80 de ani. A lucrat şi la Muzeul Antipa, şi chiar îl cunoscuse pe Grigore Antipa, cu care era prieten bun. La Muzeul Antipa, mergeam cu el în mod obiş­nuit, mă jucam în curtea muzeului, eram de-al casei acolo. Dar într-o zi, Teodor Dumitrescu m-a luat cu el cu un aer mis­terios, fără să-mi spună încotro vom mer­ge, de astă dată. Aşa am ajuns la bi­serica de lângă actualul spital Parhon, acolo unde era preot Monse­niorul Ghika. Monseniorul aştepta în bi­serică. Aşa l-am cunoscut, deşi nu ştiam cine e, pentru că eram încă mic. Şi nici d-l Dumitrescu nu mi l-a prezentat. Am stat aşa, pri­vindu-i cum vorbeau blând, ca într-o taină. Şi clipele de atunci îmi pul­sează şi azi în suflet, intense şi vii. Imediat după aceea l-au arestat pe Monse­nior.

- Ce impresie v-a făcut Mon­se­niorul?

- Pe mine, mai întâi m-a speriat! Intram prima oară într-o biserică catolică şi era cu totul altfel decât într-o biserică de-a noastră, ortodoxă. Biserica era toată orbitor de albă, şi era dominată de un Iisus Christos uriaş, alb şi el. Sub Christ, stătea Monseniorul. Purta o rasă franciscană, cafenie... Era mi­cuţ, micuţ de tot Monseniorul Ghika, cu barba lui lun­gă şi albă. Şi era foarte slab, aproape ca o închi­puire.

Primele iubiri

- Aţi avut multe de învăţat de la acest boier Du­mi­trescu...

- Aşa-i! Şi tot de la el mi s-a mai tras ceva. M-a văzut odată, eram de-acum la liceu, că ciopleam în curte. Eu căram lemne sus, la etaj, ca să ne încălzim. Alături era o garnizoană de ruşi, că nu plecaseră încă trupele sovietice din ţară. Şi eu mă urcam pe gardul garnizoanei şi vedeam toate filmele care se dădeau pentru ei. Dar ruşii, tot suflet slav: o vedeau pe bunica cu broboadă (pentru că ea se purta tot ca la ţară) şi mai vedeau că nu avem lemne. Şi atunci, îi aruncau bunicii lemne peste gardul garnizoanei. Aşa am primit odată de la ei un butuc mai mare, din care într-o zi m-am apucat să cioplesc o Madonă. Şi văzând-o, d-l inginer Dumitrescu mi-a spus să mă apuc de sculptură. A avut intuiţia asta, pentru că se pricepea la artă. Dar se mai şi cunoştea personal cu Brâncuşi. Era o somitate, inginerul meu. Dar eu nu l-am înţeles atunci.

- Ce amintiri vă mai leagă de copilăria bucu­reşteană?

- Prima mea poveste de dragoste! O iubire la limita copilăriei, inocentă şi dramatică. Pe strada noastră era o fetiţă foarte drăguţă, Sanda Bobârnac, pe care am cucerit-o. Toţi o tachinau, mai puţin eu. I-am scris şi o poezie, ce-i drept, era un fragment din "Lucea­fărul". Şi ea, copleşită de atâtea dovezi, a vrut să ne împrietenim, aşa că m-a dus acasă la ea, la maică-sa. Mi-a arătat pantofiorii ei de balet şi eu eram ruşinos tare. Pantofii de balet erau roz, cu funduliţe tot roz. Mi-a arătat şi dresurile, vai de mine, a fost iubire mare de tot! Şi când a trecut vara, fetiţa crescuse ma înaltă ca mine, iar eu nu i-am mai vorbit niciodată! Eram complexat! Ră­mă­sesem pitic, iar ea crescuse frumoasă şi elegantă. Şi m-am ascuns. Mi-e dor de prostiile mele din copi­lărie, chiar dacă am scăpat de mult de complexul ăsta, că-s scund. Odată am fost în vorbe şi cu o fată din echipa naţională de volei, cu un cap jumate mai mare ca mine, şi pe urmă, majoritatea fetelor cu care am vorbit, au fost înalte.

- Aceasta a fost prima dvs. iubire. Dar primele prietenii?

- Eram trei pe stradă. Trei prieteni. Unul dintre ei, Andrei Ostufiev, era dintr-o familie de ruşi albi. Tatăl lui era conte cazac, iar maică-sa, prinţesă elisabetană de rang întâi. În tinereţe, taică-său o furase cu calul - altfel, după protocol, nu aveau voie să se căsătoreas­că... Şi cazacul era enorm, o namilă cât uşa. Toţi din neamul lui au fost aşa. În 1918, se refugia­seră în România, iar acum trăiau din traduceri. Aceşti oa­meni aveau să-mi influen­ţeze decisiv destinul. Andrei Ostu­fiev, de pildă, a urmat arhitec­tura (acum e mare arhitect la Paris). Vrând să calc pe urmele lui, m-am hotărât, şi eu, pentru arhitectură. Andrei, care era mai mare decât mine şi era deja student, a început să mă pre­gătească. Dar exact în ace­laşi timp, am văzut, într-o zi, şi nişte acuarele frumoase făcute de el, care mi-au stârnit şi mie pofta să încerc. Şi cum cu de­senul tehnic nu prea mă împă­cam, m-am hotărât sa încerc la Belle Arte. Am pictat multă acuarelă, că tuburile de ulei erau scumpe. Mă duceam în fiecare zi în Piaţa 1 Mai şi acolo desenam şi pictam dezlănţuit şi îndârjit, şase ore pe zi. Odată au venit de la Institutul de Arte la liceul meu, să caute talente, câţiva profesori renumiţi. S-au uitat pe mapa mea de lucrări şi au rămas uimiţi: o mapă cu atâtea lucrări nici studenţii de anul III nu aveau. Şi când a venit ora admiterii, am intrat din prima încercare, lucru rar pe atunci.

Amintiri cu scriitori

- Care au fost figurile dvs. tutelare, din clipa în care aţi devenit artist?

- Marele critic de artă Eugen Schileru a fost prima dintre ele. Îl iubesc şi acum foarte mult, deşi a plecat de mult dintre noi. Expoziţia mea cea mare din toam­nă, de la Sala Dalles, va fi dedicată domnului Eugen Schileru, iar portretul lui făcut de mine îl voi pune la intrare. Am atâtea de po­vestit despre el, păcat că nu ne ajunge spaţiul, şi aşa generos, acordat de "For­mula AS". Schileru era o somitate, dar totuşi, lângă el te simţeai om, chiar dacă nu era un tip popular, nu-i plăcea să se amestece cu mulţimea. Însă nu era nici profesorul ăla strict, de catedră, ţapăn şi domn... dom­nul Trandafir. El mergea în­tr-un pulover negru, pe gât, cu o gean­tă mare (cumpăra cărţi, era înnebunit după cărţi). Când eram student, mer­geam tot timpul după el, cărându-i vali­zele lui nesfârşite, cu cărţi. Îmi amintesc că atunci când a plecat la Paris, Uniunea Artiştilor Plastici l-a obli­gat să-şi cum­pere un costum, că nu avea voie să mear­gă altfel. Şi Schileru şi-a luat cos­tum la ordin. Prin el i-am cu­noscut pe Stelaru, pe Tudor George, toată gaşca aia de boemi, dar şi pe Mircea Ivă­nes­cu sau pe Cezar Baltag. Adevărul e că tot timpul am avut nevoie de nişte modele.

- De cine v-aţi mai simţit apropiat?

- După ce Schileru a murit, simţeam ne­voia de o lume intelectuală. Aş fi putut să mă împrietenesc cu Zaharia Stancu, dar nu am fost eu niciodată prea insistent. Îi ilustrasem "Să nu uiţi, Darie", şi lui i-a plăcut mult, pen­tru că ilustraţiile aveau atmosfera aia de Dunăre (el fiind dinspre Giurgiu, eu dinspre Ol­te­niţa). Şi-odată m-am trezit că trimite maşina să mă ducă la el acasă. A fost prima oară când am intrat în Cartierul Primăverii. Am ajuns la Zaharia Stancu şi l-am văzut cum deschide un dulap enorm, plin de băuturi. Credea că sunt artist băutor, ca toţi artiştii. Nu văzusem niciodată într-un dulap atâtea sticle cu băuturi fine - era aproape ca la un supermarket! Şi-i spun: „Eu nu beau!". "Şi ce vrei?" - m-a întrebat cu aerul acela al său, seniorial. Auzisem şi eu că dulceaţa de afine e o nebunie şi, ca să mă dau mare, am cerut. Când i-am spus de dulceaţa de afine, s-a-ntors, la fel de marţial, a deschis uşa spre bucătărie şi a întrebat: "Avem dulceaţă de afine?" Şi bucătăreasa a venit cu un borcan mare, pe care mi l-a pus în faţă, iar eu m-am făcut mic, în fotoliul din faţa lui Zaharia Stancu, cu dulceaţa mea cu tot. Nici până azi nu ştiu prea bine de ce.

- Nu v-aţi apropiat de Zaharia Stancu, în schimb prietenia dvs. cu Nichita Stănescu este bine cunos­cu­tă. Cum s-a întâmplat?

- Întâlnirea mea cu Ni­chita a fost anunţată, ca un buzdugan, de poezia lui. Apoi, am aflat că Nichita tocmai se mutase în Piaţa Amzei, nu departe de ate­lierul meu. Şi într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la el. Uşa apartamentului era deschisă, nu avea nici clanţă. A fost primul şoc. I-am vorbit foarte politicos şi timid şi el mi-a spus să iau loc. Şi... m-a uitat acolo. Altfel, Nichita era o poezie, tot timpul. Tot ce spunea şi ce făcea el era poezie. Şi aşa cum făcea poezia, ca un dar, aşa făcea şi desene, pentru că îi plăcea să şi deseneze. Asta ne-a şi apropiat. În­tr-o zi l-am dus la mine, în man­sarda din Robescu, şi mi-a văzut desene­le. După care, am început să facem troc: Nichita venea la mine în ate­lier, eu îi arătam desenele, după care cerea o hârtie. Convenţia era aşa: dacă-mi lua un desen mare, îmi scria un poem pe o hârtie mare, dacă lua un desen mic, îmi scria pe o hârtie mică. Am avut 33 de poeme de la el. Tot de la Nichita am învăţat sistemul de creaţie. Înainte, ru­me­gam o idee, o duceam din aproa­pe în aproape. Cu el, am început să alătur forme opuse şi să le fac să explodeze. Ca prin­tr-un contact cosmic. De la Nichita am mai înţeles că nu-i timp pierdut nici atunci când lucrezi contra inimii. Stai şi mâzgăleşti o hârtie, numai ca să faci ceva. Mâz­gă­leşti, şi deodată se naşte o lume.

O iniţiere în absolut: manuscrisele eminesciene

- Povestiţi-ne ceva şi despre monumentala dvs. realizare: editarea în facsimil a manus­criselor eminesciene, pe care aţi făcut-o după o reţetă a dvs., de grafician, ce nu s-a mai folosit până acum la noi.

- Manuscrisele lui Eminescu... Lada aceea a lui cu manuscrise, singura lui avere despre care poetul a întrebat mereu, spre sfârşitul vieţii sale. Eu am avut norocul să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu, datorită d-lui Eugen Simion. Şi m-am luptat foarte mult pentru proiectul ăsta, m-am luptat să conving că numai după metoda mea se pot reproduce perfect manuscrisele - adică la fel ca acum mai bine de 100 de ani, când erau noi. Aveam ceva experienţă de la Petru Creţia, cu care făcusem deja o primă încercare pentru Muzeul Literaturii Române. Şi mai ştiam că Petru Creţia descoperise poezii noi în manus­crisele emines­ciene, deşi nimeni n-a crezut că mai pot fi poezii noi de-ale lui Eminescu. Tocmai de aceea mă bucur şi mai mult că acum manuscrisele pot fi cercetate în tihnă.

- Cum s-au putut descoperi, după atâta timp, poezii noi ale lui Eminescu?

- Pentru că manuscrisele sale sunt ames­tecate! Puţină lume ştie asta. Atunci când legă­torul de pe vre­mea lui Titu Maiorescu a dat peste lada lui Eminescu, a început să ia foile şi să le lege în funcţie de di­men­siunile lor. Nu după succesiunea lor firească. Acum, după facsimilele pe care le-am făcut, scrisul poetului este mult mai lizibil, nu te mai chinui. Eugen Simion este de părere că o variantă aşa bună cum o avem noi n-o au nici francezii, la ma­nuscrisele lui Verlaine, de pildă.

- Aţi trăit vreo magie legată de manuscrisele lui Eminescu? De atingerea paginilor pe care le atinsese şi el?

- Apropierea de scrisul lui Eminescu m-a marcat puternic. Parcurgând manuscrisele, înţelegi mai bine că Eminescu era în căutarea absolutului, cum spune Arghezi. Pe Eminescu nu-l interesa să publice. Şi e o adevărată iniţiere în absolut, când urmăreşti căutarea cuvântului la Eminescu. E ca un desen. Şterge un cu­vânt, apare altul, apoi şterge şi pe acela, apare altul. Se vede după cerneluri. Experienţa manuscriselor mi-a dat libertate şi mie, ca artist. Eu acum nu mai şterg desenele, le las libere, cu tot cu greşelile pe care le fac. În plus, printre rânduri au apărut, după ce am realizat fac­similul nostru, care este fidel începuturilor, corec­tând trecerea timpului, şi desene. Sunt pro­blemele lui de matematică. Nici Perpessicius n-a văzut desenele. Pentru că desenul eminescian era în creion şi cerneala îl ascunsese. A fost un drum fascinant. Cred că am avut noroc: tocmai eu, din Căscioarele, să mă ocup de manuscrisele lui Eminescu!

- Credeţi că acest noroc v-a ur­mă­rit şi în restul vieţii?

- Am fost norocos, pentru că am avut parte în jurul meu de oameni de mare valoare ai României. Cineva, acolo Sus, cred că a avut grijă şi de iubirile mele, că n-am fost eu prea frumos. Dar a avut grijă şi de arta mea. Pentru că eu nu a trebuit să mă chinui să trăiesc din artă.Toată viaţa am fost profesor sau grafician de carte. Şi am vândut în viaţa mea trei lucrări. Restul, le-am dăruit.

- Şi atunci, dacă nu vindeţi, pen­tru ce creaţi aceste lumi artistice tulburătoare?

- Din iubire. Şi din bucuria nemă­surată de a vedea un vis întrupat sub mâinile tale. Visul la care îi faci păr­taşi şi pe ceilalţi...