Tărâmul marilor duhuri

- În ţinutul dintre Haţeg şi Orăştie, spiritele dacilor lui Zamolxis stăpânesc peste munţi -

Mama Irina şi taina fierului

Stă rezemată de un gard şi în mână are o nuieluşă de alun, fără coajă, iar în mâna cea­laltă are un măr muş­cat. În măr este înfipt un cui. Eu o în­treb despre peştera Şura Mare, despre cum se ajun­ge acolo, des­pre şoi­mii, ulii, vul­turii sau ce-or fi fost, pe care i-am vă­zut pre­­tu­tindeni pe drum, o în­treb despre străvechile zi­duri din ca­re cică oa­me­nii iau pie­tre mari, cioplite, pen­­­tru a le pune temelie la grajduri. Ea priveşte me­reu dincolo de mine şi pri­virea ei mă traver­sează in­dife­rentă, pier­zându-se printre ma­rile stânci de la ori­zont. "Apăi, de Şură nu ştie baba", zice, privindu-mă şi nepri­vindu-mă în acelaşi timp, "numai de Du­hu­rile Mari ştie, ş-aco­lo ne­socotit ăi fi dacă te-oi duce acu­ma, când îm­blă du­hu­rile pe crăpa­tul mugurilor de stei­şor." Eu îi spun că Şura Mare e o peşteră din care curge o apă iute, ea muşcă din mărul galben, ocolind me­reu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în bu­zu­nar şi aruncă res­tul cotorului câinelui, gal­ben şi el, numit, pentru că e le­neş, Moloc. Mo­loc meste­că lent, soa­rele e în crucea zilei, faţa babei, pe care a­veam să aflu că o chea­mă Irina Vulc, e cră­pată în mii, în milioane de ri­duri, de o uluitoare mo­bilitate, care-şi schimbă expresia în fiecare clipă. Nu­mai pri­vi­rea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mişcă restul feţei. "Dar ce cauţi dum­neata la Du­hurile Mari?", mă întreabă, fre­mătând în mâini nu­iaua de alun. "Muguri caut, de stei­şor", zic într-o doară, şi-atunci, ca printr-un miracol, ma­ma Irina învie dintr-o dată, ca şi cum un cuvânt ma­gic ar fi fost spus. Ştie la ce-i bun mugurul de steişor. Şi ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani şi picioarele n-o mai duc până sus, în stân­cărie, şi puterile n-o mai ţin. Sigur că da, trebuie puşi mugurii apoi în apă neînce­pu­tă, luată din fântâni sau din pârâu, înainte de cântatul cocoşilor, şi ţinuţi afară, între două apusuri de soare, şi nu care cum­va să fie fierţi, că toată puterea mugurilor s-ar duce. Eu ascult valurile de ex­plicaţii, gheaţa s-a rupt şi bătrâna mă priveşte acum di­rect în ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dan­sând în muzica arhai­cei limbi româ­neşti. "Nu care cum­va să mergi fără fiare la tine", zice şi scoate din buzunar cuiul ruginit, pe care-l ţinuse înfipt în măr, "că numai fierul ţine de pavăză, speriind duhu­rile cele mari, care izvodesc din adâncuri. Fierul are într-însul puterile lui Dumnezeu şi tăriile cerului şi de-asta se sperie duhu­rile de el, şi trăsnetul şi grindina. Se potolesc şi vârte­jurile, cu un cui aruncat în calea lor şi scuipând înspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele ne­no­ro­ciri, şi numai fie­rul le spintecă puterile: o secure, o furcă, un cuţât înfipt în pământ, ori în pragul sau grin­da casei, e destul ca ele să simtă pute­rea Dom­nului contra lor", zice mama Irina fulgerând mereu cu nuiaua de alun în soare. Aveam să aflu că la vârsta ei, de 77 de ani, o muiere "meş­teră" este în cul­mea "puterilor sale", în mod mis­te­rios legate de cifra magică 7. Stăpâneşte toate rostu­rileascunse ale firii, le iscodeşte, le adul­me­că. Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru că ştie descântece puter­nice pentru ele, pentru că are aca­­să o vatră în care fierul se topeşte ca ceara, se înroşeşte şi se face as­cultător. Deci, buna ma­mă Irina face... vrăji. "Doamne feri", zice, aruncându-şi privirile îm­pre­jur, căci pe drum trec oameni care ne privesc curioşi, iar un tânăr cu sama­rele puse pe cai, venind de la târgul din Pui, chiar zâm­beşte pe sub că­ciulă. "Vrăjile sunt rele, eu ştiu să fac doar descântece de ajutor, de dragoste, de noroc, de ani­male, de boală, fiindcă toate cu fier şi cu ierburi se fac, şi cu piatră şi mai ales cu rugăciune, pentru că Dum­ne­zeu drăguţul slobozeşte şi vindecă, eu numai mă rog." Schimb vorba, pentru că simt că suntem pe un te­ren mi­nat, cum s-ar spune, întreb de co­pii, de bărbat, de văcuţele ei care vin atunci când şuieră din nuiaua de alun, şi atunci ri­durile ei se pră­buşesc în tristeţe, ochii ce trebuie să fi fost cândva fru­moşi şi al­baştri ca ce­rul se în­tunecă, privi­rile ei îm­pietresc. "Apăi, am un băiet sărit de 40 de ani, care atunci când be, nimică nu-i stă în cale, şi când vine beut, eu plec peste stâncă­rie, de­par­te, până la jum­pele cele mari, şi stau în rugăciune ca să-i vină mintea la loc, că beu­tura rumpe inima şi Du­hu­rile in­tră în om şi-l zmintesc şi nu-l mai vin­­deci nici cu nouă rân­­­duri de ierburi de leac." Omul ei a mu­rit după 60 de ani de când ea l-o fost adus la dân­sa, cu fia­rele ei cele bu­ne. "Ce om a fost Vâlcu meu", zice lăcri­mând, "cât o trăit nu i-o stat în cale nicio primejdie, că fier mult am bătut păn­tru el, în nopţile cu lună, da' s-o dus, când timpul lui i-o fost dus." Cum adică i-a bătut fie­rul, întreb. Ba­ba Irina e dusă pe gân­duri, ştiu că scormoneşte cu mintea timpuri de mult apuse, în vreme ce ridurile ei se orân­duiesc din nou în jurul privirii, în cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dra­gostea e un foc, o fierbinţeală, o roşeaţă fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbin­ţeala fierului înroşit. Ea avea 16 ani pe atunci, era o copilă şi stătea cu tuşa Ro­zalia, şi Rozalia a învăţat-o cum fierul şi voinicul se îndoaie la puterea jarului şi a dragostei. Şi Vâlcu, omul ei, a venit la ea şi a stat până când moartea i-a des­părţit, timp de 60 de ani bătuţi pe muchie. Şi fierul? Apăi fierul mai stă înfipt ş-acuma în grindă, de mai agaţă copiii câte-o haină în el.

Ogrăzile dacilor

Aşa am intrat în ţara stâncoasă a mun­ţilor de din­colo de satul Ohaba Po­nor, din­colo de Federi, până sus de tot, de unde se vede drumul Cio­clovinei şi Munţii Gră­diş­tei Mun­celului. Sunt tă­râmuri dacice, căci la o arun­cătură de băţ, peste munte, se află Sarmizegetusa Regia şi straniile sale sanc­tuare, mai încoace se află fortificaţiile bi­zare ale cetăţii Piatra Roşie, şi pretu­tin­deni poţi găsi resturi de ziduri stră­vechi. Peisa­jul este arid, pământurile sunt roşii şi tul­buri, pretutin­deni sunt peşteri şi grote col­căind de istorii nespuse, oa­me­nii plutesc straniu, călărindu-şi caii de munte, noroaie gigantice mustesc după ce ză­pe­zile s-au dus. Ce-a mai rămas oare din amintirea ve­chi­lor daci? Ce amin­tiri an­cestrale zac în mun­tenii aceş­tia care stră­bat kilo­metri în­tregi până jos, pe râul Strei, la târgul din Pui? Merg până la capătul unui drum care se înfundă într-un pârâiaş şi acolo găsesc caii cu sa­ma­rele pe ei, samare din lână nea­gră, vârs­tate cu alb. Şi două căruţe pli­ne cu saci cu mălai şi cu sare, trase de cai cu ochi oblici, încremeniţi în aşteptarea stăpâ­ni­lor. Într-o casă de lemn este ame­najată un soi de cârciumă, un birt, în care dau peste oamenii care trecuseră pe lângă mine şi pe lângă mama Irina. Ei beau bere, în timp ce eu aflu că satul Federi se întinde pe kilometri, pe munţi întregi, că exis­tă locuri în care trăiesc bă­trâni care n-au co­borât la vale de ani întregi, că uneori mai vin pe acolo turişti străini care coboară pe corzi în peşterile adânci. Spun că sunt sportivi, nu­mai că oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de faţă, cred că oamenii ace­ia coboară în peşteri după comorile blestemate ale da­cilor. Se lasă tăcerea. Leul mă priveşte pe sub că­ciulă. Ştie că am vorbit cu mama Irina şi acum aşteaptă să spun ceva, să vadă dacă eu cred că există comori acolo, în peşteri, dacă nu cumva o să râd de el sau dacă nu cumva şi eu sunt dintre cei veniţi să adul­mece aurul. El este în mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puter­nic şi cel mai deş­tept dintre ei. Îi spun că vreau să urc cu ei mun­tele. Mă priveşte bănuitor. M-ar lua, doar că e greu cu maşina, şi-apoi nu-i prea bine, poate, mi-a spus Meşte­roaia. Scot din buzunar un pix de oţel pe care-l flutur prin faţa lor. Nu mă tem de Marile Du­huri, aşa că mă pot lua liniştiţi cu ei. Oa­menii schimbă priviri tăcute înainte de a de­cide. Voi merge cu ei! Dau un rând de bere. Vasăzică, băieţii ăştia se hlizesc pentru că m-au văzut vorbind cu bă­trâna Irina, dar şi ei cred în duhuri şi în puterea fieru­lui de descântec, în protecţia lui. Caii lor au ţepuşe de fier agăţate în căpăstru şi măr­gele ca bumbii de fier, iar Leul are cusut în tivul cămăşii un cui bătut, pe care îl are de la bunicu-său, un cui special, luat din uşa unei bise­rici şi-apoi sfinţit. "Deci e adevărat" zic, în timp ce el, cu berea în mână, o ia în sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalaţi. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu maşina. Ei mă vor ajunge din urmă. Am timp să mă gândesc cum se face că ei nu mai ştiu nimic despre străvechile cre­dinţe zamolxiene, că nimic nu le mai aminteşte despre călugării ciudaţi de acum mii de ani, care umpleau peşterile acestor locuri, cu rugile şi cân­tă­rile lor. Din toate acestea au mai rămas numai isto­riile despre comori, care-şi schimbă singure locul la fie­care şapte ani, şi credinţa absolută în lumea duhu­rilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumimai vechi decât creş­tinismul, urme ale unor credinţe neşter­se? În­cre­derea în puterea tămăduitoare a fierului şi a plan­telor, descânte­cele, realitatea aceasta absolută a lu­mii de dincolo, ce pare că se intersectează în fiecare clipă cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri an­ces­trale, ale acestor oameni, din cale-afară de con­ser­va­tori? Aveam să aflu că băieţii şi fe­tele din satele acestea, rătăcite prin munţi şi printre cre­dinţe arhaice, rămân încremeniţi în ceea ce bu­nicii lor îi învaţă, suspicioşi faţă de străini, dar credin­cioşi până la moarte, atunci când cineva le intră la inimă. Aveam să aflu că locuitorii acestor munţi care-au fost martorii mă­ririi şi decăderii marilor daci se că­sătoresc mereu în­tre ei, că îşi caută în nopţile de Cră­ciun chipul ur­si­tului cu lumâna­rea în fântână, că poar­tă busuioc şi us­tu­roi prin buzu­nare, că înfig securile în prid­voarele caselor, atunci când norii se adună deasupra munţilor, aşa cum strămoşii lor tră­geau cu arcurile în cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de strân­soarea nori­lor şi a duhurilor rele. "Mă aflu cu ade­vărat pe tărâmul duhurilor", îmi spun, în timp ce Leul şi prie­tenii lui, însoţindu-şi caii, mă ajung din urmă. De-aici în sus nu se mai poate merge. Maşina va rămâne pe loc, pe un drum lateral, de căruţe, iar eu îmi voi con­tinua călătoria cu ei, în sus, mereu în sus, către casele pier­dute prin nori. Aş vrea să-l cunosc pe unul din­tre oa­menii aceia care nu coboară niciodată în vale, care-şi face rugăciu­nile în faţa copacilor, care face cruce cu cuţi­tul pe pâi­ne, înainte s-o taie, pentru că ar putea fi vră­jită sau des­cântată. "Ştii", zice unul dintre băieţii cu sa­marele aşe­zate pe cai, "e aici, sus, o bunică despre care multe se po­vestesc, o bunică ce tră­ieşte cu oile ei sub Fân­tâna Ursului şi care-i mare meşteră în comori, de le ştie des­cânta şi afla chiar sub piatră. Numai să ai fierul cu tine, ca să nu ţi se lipească vreo dră­că­rie."
Am făcut până aco­lo aproape o oră, trecând prin ro­şietice noroaie grozave, în care picioa­re­le cailor se afun­dau până la genunchi, peste praguri de stâncă alu­ne­coasă, prin zăpezile ne­to­pite de la umbra Pietrei Lu­pului, pentru ca în cele din urmă, să descopăr că fierul meu, adică pixul de oţel pe care-l aveam, a rămas un­de­va jos, în maşină. Momentul acestei descoperiri a fost şi acela în care însoţitorii mei s-au privit între ei cu sub­înţeles şi au dispărut în pădure, cu cai cu tot.

Despre comori şi despre oamenii-lup

Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin far­mec. Pe jos este iarbă şi o cărare din dale de piatră trece pe lângă căsuţa din bârne, până la curtea din spa­te, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, căci se întinde pe o jumătate de deal. Copacii scorburoşi închid locul ca nişte porţi, în vreme ce femeia care se află sub ei vrea să ştie de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - aşa-i spun vecinii - se poartă cu ele ca şi cu nişte copii: le mângâie, le cântă, le vorbeşte, le dirijează cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. Oile par mai dis­ci­plinate decât ar trebui să fie nişte oi, eu o întreb despre dacii care-au trăit aici, despre duhuri şi mai ales despre comori, ea mă evaluează dintr-o pri­vire, pozează cu un mieluţ în braţe, îmi prezintă ber­be­cul de rasă ţurcană fără să mă ia în seamă, apoi îmi spu­ne că da, că înainte de Potop a mai fost o lume aici şi că aceia care caută co­mori habar n-au. Lumea uria­şilor. Como­rile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apar­ţine pen­­tru vecie necu­ratului şi ştimelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele apar­ţin uria­­şilor, jidovilor sau duhu­rilor de războinici care le-au îngropat, şi de-aceea, dacă nu ştii toate astea, mai bine nu te-apuci să cauţi. "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stăm pe butu­rugi, ea are părul aproa­pe alb, deşi nu pare foarte bă­trână, măr­turiseşte că spune rugă­ciuni inven­tate de ea, nu din cărţi, ca popii, şi că oa­menii dinainte de timpuri şi de Potop se pri­cepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iar­ba, cu arborii şi cu păsă­rile, aşa cum vorbim noi acum, pentru că Dum­nezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza co­mo­rilor se făceau mereu mai răi şi se omorau între ei şi atunci Dumnezeu a tri­mis Potopul pe lume şi celor care-au urmat le-a luat ştiinţa gra­iului pă­să­rilor şi ani­­ma­lelor şi oa­me­nii au devenit mai să­raci. "Numai, ştii ce?", adaugă ea în­cet, ca şi cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troiţa Peş­te­rilor, pe văgău­nileestea, nu s-o stins spiţa urieşilor, pen­tru că udătura Poto­pului n-o suit peste vârfuri, până la cul­mea Jigoru­lui, unde şi-or ascuns ei co­morile ce le-or avut. Cine-i neam de urieşi să cunoaş­te de la o poştă, după ochi şi după perii ca rugul de mure şi acela sâm­te comoara şi are ştiin­ţă s-o gă­seas­că nu­maidecât. Trei gă­uri mari de peş­teri sunt de cele trei părţi ale mun­te­lui, şi din două din ele se scurg afară pâ­raiele du­hu­ri­lor", zice ea mân­gâin­du-şi mielul pă­­tat cu ne­gru, "ca mu­ritorii să nu poată in­tra în tunelurile comorilor care străbat pe de­de­subt muntele. Aco­lo sunt ascunse co­­mo­rile urieşilor, iară pietrele cetăţilor lor sunt pretu­tin­deni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica." Dar ea, de unde ştie ea toate acestea, întreb. Ca şi cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explică felurile co­mo­rilor. "Niciodată să nu cauţi comorile necurate, ci numai pe cele îngropate de oa­meni de frica hoţilor, nici pe cele ale urie­şilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele bleste­mate, iar comoara se cunoaş­te după fla­cără. Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cân­tatul cocoşului de la miezul nopţii, uneori până la amia­ză, iară restul, cu pară albu­rie sau galbină sau roşă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhu­rilor necurate şi nu oricine poate face asta." Şi comorile dacilor, cosonii, după care um­blă o lume în­treagă cu apa­­rate, cu detec­toare de metal? Cum sunt ele, cine le poate găsi? Tanti Vica clipeş­te din ochi în lumina unui soare care va coborî, în cu­rând, peste munţi. "Da' po­zele pe care mi le-ai făcut cu oiţele mi le trimiţi?", zice. Eu pro­mit repede că i le tri­mit şi ea îmi dez­vă­luie, în schimb, că aici e toată trea­ba, la comorile dacilor şi la cetă­ţile lor şi la călu­gării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mân­tui­to­rul. Astea sunt Du­hurile Mari, sunt du­hurile că­lu­gă­rilor de atunci, care ră­tăcesc între pământ şi cer, ne­mân­tuiţi în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se prefa­ce în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tune­lurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai ure­chea lipită de anu­mite stânci. Eu privesc cu gura căs­cată, pentru că n-am mai auzit ni­cio­dată de vreo legătură între oame­nii-lup şi preoţii daci, în timp ce ea îmi spune cum tre­buie puse boabe de grâu în groapa de unde ai scos co­mo­rile, cum trebuie făcut sem­nul cru­cii cu un cuţit mu­iat în tămâie topită şi cum trebuie înfipt cuţitul pe fun­dul gropii, fără să astupi niciodată la loc ceea ce-ai săpat. Duhurile Mari sunt duhurile sa­cer­­doţilor lui Za­molxis, du­hurile stăpâni­toare ale locului, şi de asta, când in­tră străinii acolo, prin ape­le repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o ne­no­­ro­cire. Cum a păţit şi sârbul acela care a în­ne­bu­nit, sârbul care-a in­trat pe sus, pe la ce­tate, cu frân­ghiile, de nu l-au mai fă­cut bine nici cu popă ţi­gănesc. Mo­nahii aceia de acum mii de ani aveau se­cre­tul vieţii veş­ni­ce, nu­­mai că ei nu erau bo­te­zaţi, şi dacă ai Dom­nu­lui nu erau, atunci nu­­mai ai ne­cu­ra­tului pu­teau fi. Aces­tea toa­te le-am înţe­les de la tan­ti Vic­to­ria, zisă Vica, şi în­că multe altele care ar putea fi subiectul unui re­portaj des­pre vâ­nă­toarea de co­mori. Am mai aflat des­pre cum poţi să te pro­tejezi de oa­me­nii-lup, des­pre pu­te­rile vâs­cului şi ale toporului fă­cut din muchie de pia­tră, des­pre pute­rea bo­te­­zului şi despre vă­mi­le ce­ru­lui atunci când ple­căm pe ul­ti­mul drum, nu­­mai că toa­te aces­tea au fost în­tre­rupte atunci când unul din­tre băieţii cu care urcasem până aici, a venit şi mi-a spus, cu o fală pli­nă de sub­în­ţe­­lesuri, că un ca­mion cu lemne s-a răs­turnat jos, în va­le, şi că maşina mea a ră­mas blo­cată pe dru­mul de că­ruţe care duce în cer. Apoi mi-a dat cu îm­prumut un ac sfin­ţit.

Vârfurile roşii ale înserării

Restul a fost un coşmar. Am coborât în vale pentru a con­stata că singura cale de a ieşi din "triunghiul Ma­rilor Du­huri" este aceea de a merge în sus, pe drumul care traversa muntele până la peştera Cioclovina. Fecio­rul a refuzat să mă însoţească, pe mo­tiv că aş fi urmărit de ghi­nion. M-a însoţit însă un puşti inimos, pe nume Ne­luţu, fără de care n-aş fi ie­şit nicio­dată la liman. Am traversat într-o extraor­dinară aventură noroaie de un me­­tru adâncime, am urcat peste praguri de piatră enor­me, am mutat bolovani uri­aşi, exact ca în basmele în care ai de trecut nenumărate în­cercări, pen­tru a pri­mi de soţie pe fata de împărat. Am tăiat cu druj­be îm­pru­mutate copacii că­zuţi peste drum şi am făcut balet cu ma­şina pe-un vârf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlaş­tină. Am purtat acul sfinţit în­fipt în guler, am făcut câteva rugă­ciuni, m-am gândit la marele Za­molxis care stăpânea cândva aceste tă­râ­­muri roşii, trans­­for­mate în jar de lumina înse­rării, dar mai im­por­tanţi decât toate acestea sunt oamenii pe care i-am cu­noscut. Oamenii aceia des­pre care auzi­sem că nu co­boa­­­ră niciodată din vârfurile mun­ţilor vrăjiţi unde lo­cuiesc. N-am înţeles, în cele din urmă, dacă a fost vorba de un simplu ghi­nion, dacă Ma­rile Du­huri au vrut să mă opreas­că din drum sau, dim­potrivă, să mă conducă toc­mai în locurile pe care voiam să le văd. Destinul sau cine o fi fost a fă­cut în aşa fel încât să ajung acolo, pe cres­tele de dea­supra satului Federi, în orele acelea din mar­­ginea înse­rării, când um­brele sunt lungi, în­chi­puind uriaşi, când stâncile ver­ticale capătă culoa­rea fierului înroşit în foc. Acolo, sus, la capătul unor grozave încer­cări, l-am des­co­perit pe Ion Mur­goi, omul sprijinit într-o bardă, omul care poate sta ore în şir ca o stană de piatră (el zice că nici măcar nu respiră) şi care crede că a fost dintot­deauna stăpânit de duhu­rile ve­chilor urşi. Omul acesta, pe care l-am găsit în­crus­tând scoar­ţa mes­tece­nilor cu sem­ne bizare, când a auzit că în peş­tera de la Cio­­clo­vina au fost găsite oseminte şi cra­nii ale unui stră­vechi urs al peş­­te­rilor din Retezat, a în­ţe­les dintr-o dată că pă­zitorul vieţii sale a fost din­tot­deauna duhul unui urs. Sau poate chiar du­hul Ursului însuşi, duhul tu­tu­ror ur­­şilor care-au existat pe pă­mânt. Nu, Ion Murgoi nu este un ne­bun sau un exal­tat, vreun mistic ciu­dat, nu­mai că, odată, când avea vreo 9 ani­şori, s-a po­me­nit faţă în faţă cu o namilă de urs care s-a ridicat în două labe dina­in­­tea lui. "S-ar pu­tea să mi se fi părut aşa de mare, pen­tru că eu eram tare mic şi bol­nă­vi­cios", spune el, "însă de cum l-am văzut, am ştiut că mi-i prie­ten ursul cela, de-i ziceam Mo­şul, pen­tru că eu noapte de noapte îl vedeam pe Moşul în vis, şi atunci când l-am văzut cu ade­vărat, nici n-am cli­pit. Par­că-l aş­tep­tam să vină. De a­tunci, n-am mai fost bolnav ni­cio­dată, am cres­cut pu­ternic şi voinic, iar oile şi va­cile noas­tre niciodată n-au mai fost atacate de Mo­şul. Oa­menii mă cheamă atunci când urşii îi pradă, eu mă duc şi cânt şi vorbesc acolo unde a dat Mo­­şul şi îl rog să ple­ce de unde-a venit. Şi el plea­că." Oamenii locu­lui mi-au con­­fir­mat povestea lui Ion Mur­goi, iar eu am stat o clipă pe gân­duri, pentru că ştiam că Mo­şul este un alt nume al ma­relui zeu dac Za­molxis, personificat de­seori prin tote­mul ursului.
Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile ne­buneşti din lumina asfinţitului, acolo de unde se vede în depărtare Retezatul şi crestele marelui munte Jigor, le-am întâlnit pe Anuţa şi Victoria Murgoi, făcându-şi cruci grele, pe păşunea alpină, la vederea maşinii mele împotmolite în noroi. Eu m-am minunat, la rându-mi, că şi pe ele le cheamă Murgoi, şi de hainele lor fru­moase, din alte vremuri, pe care le purtau în creierii mun­ţilor. Ele mi-au spus valuri de poveşti despre mă­gura Murgu­lui, mi-au spus într-un glas cum pe timpuri iarba asta era păscută de cai zburători, despre cum au fost îmblân­ziţi de către războinicii uriaşi ai acelor tim­puri, cu ajutorul unor bumbi din fier descântat în 7 ape din 7 iz­voa­re, împletiţi în coame şi în cozi. "Uite, acolo este fântâna de unde se adăpa Negrul, cel mai focos din­tre cai, şi locul în care s-a stabilit Murgeanu, pri­mul om care-a locuit aici şi din care ne tragem tot nea­mul nos­tru." Irina Vulc avusese drep­tate. În fier stau puterile Domnului. Acul sfin­ţit îmi ră­măsese în guler şi nu mă mai miram că maşina mea înecată în noroaie trecuse muntele.

(Antologie AS)