Mama Irina și taina fierului
Stă rezemată de un gard și în mână are o nuielușă de alun, fără coajă, iar în mâna cealaltă are un măr mușcat. În măr este înfipt un cui. Eu o întreb despre peștera Șura Mare, despre cum se ajunge acolo, despre șoimii, ulii, vulturii sau ce-or fi fost, pe care i-am văzut pretutindeni pe drum, o întreb despre străvechile ziduri din care cică oamenii iau pietre mari, cioplite, pentru a le pune temelie la grajduri. Ea privește mereu dincolo de mine și privirea ei mă traversează indiferentă, pierzându-se printre marile stânci de la orizont. "Apăi, de Șură nu știe baba", zice, privindu-mă și neprivindu-mă în același timp, "numai de Duhurile Mari știe, ș-acolo nesocotit ăi fi dacă te-oi duce acuma, când îmblă duhurile pe crăpatul mugurilor de steișor." Eu îi spun că Șura Mare e o peșteră din care curge o apă iute, ea mușcă din mărul galben, ocolind mereu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în buzunar și aruncă restul cotorului câinelui, galben și el, numit, pentru că e leneș, Moloc. Moloc mestecă lent, soarele e în crucea zilei, fața babei, pe care aveam să aflu că o cheamă Irina Vulc, e crăpată în mii, în milioane de riduri, de o uluitoare mobilitate, care-și schimbă expresia în fiecare clipă. Numai privirea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mișcă restul feței. "Dar ce cauți dumneata la Duhurile Mari?", mă întreabă, fremătând în mâini nuiaua de alun. "Muguri caut, de steișor", zic într-o doară, și-atunci, ca printr-un miracol, mama Irina învie dintr-o dată, ca și cum un cuvânt magic ar fi fost spus. Știe la ce-i bun mugurul de steișor. Și ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani și picioarele n-o mai duc până sus, în stâncărie, și puterile n-o mai țin. Sigur că da, trebuie puși mugurii apoi în apă neîncepută, luată din fântâni sau din pârâu, înainte de cântatul cocoșilor, și ținuți afară, între două apusuri de soare, și nu care cumva să fie fierți, că toată puterea mugurilor s-ar duce. Eu ascult valurile de explicații, gheața s-a rupt și bătrâna mă privește acum direct în ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dansând în muzica arhaicei limbi românești. "Nu care cumva să mergi fără fiare la tine", zice și scoate din buzunar cuiul ruginit, pe care-l ținuse înfipt în măr, "că numai fierul ține de pavăză, speriind duhurile cele mari, care izvodesc din adâncuri. Fierul are într-însul puterile lui Dumnezeu și tăriile cerului și de-asta se sperie duhurile de el, și trăsnetul și grindina. Se potolesc și vârtejurile, cu un cui aruncat în calea lor și scuipând înspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele nenorociri, și numai fierul le spintecă puterile: o secure, o furcă, un cuțât înfipt în pământ, ori în pragul sau grinda casei, e destul ca ele să simtă puterea Domnului contra lor", zice mama Irina fulgerând mereu cu nuiaua de alun în soare. Aveam să aflu că la vârsta ei, de 77 de ani, o muiere "meșteră" este în culmea "puterilor sale", în mod misterios legate de cifra magică 7. Stăpânește toate rosturile ascunse ale firii, le iscodește, le adulmecă. Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru că știe descântece puternice pentru ele, pentru că are acasă o vatră în care fierul se topește ca ceara, se înroșește și se face ascultător. Deci, buna mamă Irina face... vrăji. "Doamne feri", zice, aruncându-și privirile împrejur, căci pe drum trec oameni care ne privesc curioși, iar un tânăr cu samarele puse pe cai, venind de la târgul din Pui, chiar zâmbește pe sub căciulă. "Vrăjile sunt rele, eu știu să fac doar descântece de ajutor, de dragoste, de noroc, de animale, de boală, fiindcă toate cu fier și cu ierburi se fac, și cu piatră și mai ales cu rugăciune, pentru că Dumnezeu drăguțul slobozește și vindecă, eu numai mă rog." Schimb vorba, pentru că simt că suntem pe un teren minat, cum s-ar spune, întreb de copii, de bărbat, de văcuțele ei care vin atunci când șuieră din nuiaua de alun, și atunci ridurile ei se prăbușesc în tristețe, ochii ce trebuie să fi fost cândva frumoși și albaștri ca cerul se întunecă, privirile ei împietresc. "Apăi, am un băiet sărit de 40 de ani, care atunci când be, nimică nu-i stă în cale, și când vine beut, eu plec peste stâncărie, departe, până la jumpele cele mari, și stau în rugăciune ca să-i vină mintea la loc, că beutura rumpe inima și Duhurile intră în om și-l zmintesc și nu-l mai vindeci nici cu nouă rânduri de ierburi de leac." Omul ei a murit după 60 de ani de când ea l-o fost adus la dânsa, cu fiarele ei cele bune. "Ce om a fost Vâlcu meu", zice lăcrimând, "cât o trăit nu i-o stat în cale nicio primejdie, că fier mult am bătut păntru el, în nopțile cu lună, da' s-o dus, când timpul lui i-o fost dus." Cum adică i-a bătut fierul, întreb. Baba Irina e dusă pe gânduri, știu că scormonește cu mintea timpuri de mult apuse, în vreme ce ridurile ei se orânduiesc din nou în jurul privirii, în cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dragostea e un foc, o fierbințeală, o roșeață fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbințeala fierului înroșit. Ea avea 16 ani pe atunci, era o copilă și stătea cu tușa Rozalia, și Rozalia a învățat-o cum fierul și voinicul se îndoaie la puterea jarului și a dragostei. Și Vâlcu, omul ei, a venit la ea și a stat până când moartea i-a despărțit, timp de 60 de ani bătuți pe muchie. Și fierul? Apăi fierul mai stă înfipt ș-acuma în grindă, de mai agață copiii câte-o haină în el.
Ogrăzile dacilor
Așa am intrat în țara stâncoasă a munților de dincolo de satul Ohaba Ponor, dincolo de Federi, până sus de tot, de unde se vede drumul Cioclovinei și Munții Grădiștei Muncelului. Sunt tărâmuri dacice, căci la o aruncătură de băț, peste munte, se află Sarmizegetusa Regia și straniile sale sanctuare, mai încoace se află fortificațiile bizare ale cetății Piatra Roșie, și pretutindeni poți găsi resturi de ziduri străvechi. Peisajul este arid, pământurile sunt roșii și tulburi, pretutindeni sunt peșteri și grote colcăind de istorii nespuse, oamenii plutesc straniu, călărindu-și caii de munte, noroaie gigantice mustesc după ce zăpezile s-au dus. Ce-a mai rămas oare din amintirea vechilor daci? Ce amintiri ancestrale zac în muntenii aceștia care străbat kilometri întregi până jos, pe râul Strei, la târgul din Pui? Merg până la capătul unui drum care se înfundă într-un pârâiaș și acolo găsesc caii cu samarele pe ei, samare din lână neagră, vârstate cu alb. Și două căruțe pline cu saci cu mălai și cu sare, trase de cai cu ochi oblici, încremeniți în așteptarea stăpânilor. Într-o casă de lemn este amenajată un soi de cârciumă, un birt, în care dau peste oamenii care trecuseră pe lângă mine și pe lângă mama Irina. Ei beau bere, în timp ce eu aflu că satul Federi se întinde pe kilometri, pe munți întregi, că există locuri în care trăiesc bătrâni care n-au coborât la vale de ani întregi, că uneori mai vin pe acolo turiști străini care coboară pe corzi în peșterile adânci. Spun că sunt sportivi, numai că oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de față, cred că oamenii aceia coboară în peșteri după comorile blestemate ale dacilor. Se lasă tăcerea. Leul mă privește pe sub căciulă. Știe că am vorbit cu mama Irina și acum așteaptă să spun ceva, să vadă dacă eu cred că există comori acolo, în peșteri, dacă nu cumva o să râd de el sau dacă nu cumva și eu sunt dintre cei veniți să adulmece aurul. El este în mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puternic și cel mai deștept dintre ei. Îi spun că vreau să urc cu ei muntele. Mă privește bănuitor. M-ar lua, doar că e greu cu mașina, și-apoi nu-i prea bine, poate, mi-a spus Meșteroaia. Scot din buzunar un pix de oțel pe care-l flutur prin fața lor. Nu mă tem de Marile Duhuri, așa că mă pot lua liniștiți cu ei. Oamenii schimbă priviri tăcute înainte de a decide. Voi merge cu ei! Dau un rând de bere. Vasăzică, băieții ăștia se hlizesc pentru că m-au văzut vorbind cu bătrâna Irina, dar și ei cred în duhuri și în puterea fierului de descântec, în protecția lui. Caii lor au țepușe de fier agățate în căpăstru și mărgele ca bumbii de fier, iar Leul are cusut în tivul cămășii un cui bătut, pe care îl are de la bunicu-său, un cui special, luat din ușa unei biserici și-apoi sfințit. "Deci e adevărat" zic, în timp ce el, cu berea în mână, o ia în sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalați. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu mașina. Ei mă vor ajunge din urmă. Am timp să mă gândesc cum se face că ei nu mai știu nimic despre străvechile credințe zamolxiene, că nimic nu le mai amintește despre călugării ciudați de acum mii de ani, care umpleau peșterile acestor locuri, cu rugile și cântările lor. Din toate acestea au mai rămas numai istoriile despre comori, care-și schimbă singure locul la fiecare șapte ani, și credința absolută în lumea duhurilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumi mai vechi decât creștinismul, urme ale unor credințe neșterse? Încrederea în puterea tămăduitoare a fierului și a plantelor, descântecele, realitatea aceasta absolută a lumii de dincolo, ce pare că se intersectează în fiecare clipă cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri ancestrale, ale acestor oameni, din cale-afară de conservatori? Aveam să aflu că băieții și fetele din satele acestea, rătăcite prin munți și printre credințe arhaice, rămân încremeniți în ceea ce bunicii lor îi învață, suspicioși față de străini, dar credincioși până la moarte, atunci când cineva le intră la inimă. Aveam să aflu că locuitorii acestor munți care-au fost martorii măririi și decăderii marilor daci se căsătoresc mereu între ei, că își caută în nopțile de Crăciun chipul ursitului cu lumânarea în fântână, că poartă busuioc și usturoi prin buzunare, că înfig securile în pridvoarele caselor, atunci când norii se adună deasupra munților, așa cum strămoșii lor trăgeau cu arcurile în cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de strânsoarea norilor și a duhurilor rele. "Mă aflu cu adevărat pe tărâmul duhurilor", îmi spun, în timp ce Leul și prietenii lui, însoțindu-și caii, mă ajung din urmă. De-aici în sus nu se mai poate merge. Mașina va rămâne pe loc, pe un drum lateral, de căruțe, iar eu îmi voi continua călătoria cu ei, în sus, mereu în sus, către casele pierdute prin nori. Aș vrea să-l cunosc pe unul dintre oamenii aceia care nu coboară niciodată în vale, care-și face rugăciunile în fața copacilor, care face cruce cu cuțitul pe pâine, înainte s-o taie, pentru că ar putea fi vrăjită sau descântată. "Știi", zice unul dintre băieții cu samarele așezate pe cai, "e aici, sus, o bunică despre care multe se povestesc, o bunică ce trăiește cu oile ei sub Fântâna Ursului și care-i mare meșteră în comori, de le știe descânta și afla chiar sub piatră. Numai să ai fierul cu tine, ca să nu ți se lipească vreo drăcărie."
Am făcut până acolo aproape o oră, trecând prin roșietice noroaie grozave, în care picioarele cailor se afundau până la genunchi, peste praguri de stâncă alunecoasă, prin zăpezile netopite de la umbra Pietrei Lupului, pentru ca în cele din urmă, să descopăr că fierul meu, adică pixul de oțel pe care-l aveam, a rămas undeva jos, în mașină. Momentul acestei descoperiri a fost și acela în care însoțitorii mei s-au privit între ei cu subînțeles și au dispărut în pădure, cu cai cu tot.
Despre comori și despre oamenii-lup
Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin farmec. Pe jos este iarbă și o cărare din dale de piatră trece pe lângă căsuța din bârne, până la curtea din spate, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, căci se întinde pe o jumătate de deal. Copacii scorburoși închid locul ca niște porți, în vreme ce femeia care se află sub ei vrea să știe de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - așa-i spun vecinii - se poartă cu ele ca și cu niște copii: le mângâie, le cântă, le vorbește, le dirijează cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. Oile par mai disciplinate decât ar trebui să fie niște oi, eu o întreb despre dacii care-au trăit aici, despre duhuri și mai ales despre comori, ea mă evaluează dintr-o privire, pozează cu un mieluț în brațe, îmi prezintă berbecul de rasă țurcană fără să mă ia în seamă, apoi îmi spune că da, că înainte de Potop a mai fost o lume aici și că aceia care caută comori habar n-au. Lumea uriașilor. Comorile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor aparține pentru vecie necuratului și știmelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele aparțin uriașilor, jidovilor sau duhurilor de războinici care le-au îngropat, și de-aceea, dacă nu știi toate astea, mai bine nu te-apuci să cauți. "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stăm pe buturugi, ea are părul aproape alb, deși nu pare foarte bătrână, mărturisește că spune rugăciuni inventate de ea, nu din cărți, ca popii, și că oamenii dinainte de timpuri și de Potop se pricepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iarba, cu arborii și cu păsările, așa cum vorbim noi acum, pentru că Dumnezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza comorilor se făceau mereu mai răi și se omorau între ei și atunci Dumnezeu a trimis Potopul pe lume și celor care-au urmat le-a luat știința graiului păsărilor și animalelor și oamenii au devenit mai săraci. "Numai, știi ce?", adaugă ea încet, ca și cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troița Peșterilor, pe văgăunile estea, nu s-o stins spița urieșilor, pentru că udătura Potopului n-o suit peste vârfuri, până la culmea Jigorului, unde și-or ascuns ei comorile ce le-or avut. Cine-i neam de urieși să cunoaște de la o poștă, după ochi și după perii ca rugul de mure și acela sâmte comoara și are știință s-o găsească numaidecât. Trei găuri mari de peșteri sunt de cele trei părți ale muntelui, și din două din ele se scurg afară pâraiele duhurilor", zice ea mângâindu-și mielul pătat cu negru, "ca muritorii să nu poată intra în tunelurile comorilor care străbat pe dedesubt muntele. Acolo sunt ascunse comorile urieșilor, iară pietrele cetăților lor sunt pretutindeni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica." Dar ea, de unde știe ea toate acestea, întreb. Ca și cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explică felurile comorilor. "Niciodată să nu cauți comorile necurate, ci numai pe cele îngropate de oameni de frica hoților, nici pe cele ale urieșilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele blestemate, iar comoara se cunoaște după flacără. Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cântatul cocoșului de la miezul nopții, uneori până la amiază, iară restul, cu pară alburie sau galbină sau roșă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhurilor necurate și nu oricine poate face asta." Și comorile dacilor, cosonii, după care umblă o lume întreagă cu aparate, cu detectoare de metal? Cum sunt ele, cine le poate găsi? Tanti Vica clipește din ochi în lumina unui soare care va coborî, în curând, peste munți. "Da' pozele pe care mi le-ai făcut cu oițele mi le trimiți?", zice. Eu promit repede că i le trimit și ea îmi dezvăluie, în schimb, că aici e toată treaba, la comorile dacilor și la cetățile lor și la călugării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mântuitorul. Astea sunt Duhurile Mari, sunt duhurile călugărilor de atunci, care rătăcesc între pământ și cer, nemântuiți în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se preface în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tunelurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai urechea lipită de anumite stânci. Eu privesc cu gura căscată, pentru că n-am mai auzit niciodată de vreo legătură între oamenii-lup și preoții daci, în timp ce ea îmi spune cum trebuie puse boabe de grâu în groapa de unde ai scos comorile, cum trebuie făcut semnul crucii cu un cuțit muiat în tămâie topită și cum trebuie înfipt cuțitul pe fundul gropii, fără să astupi niciodată la loc ceea ce-ai săpat. Duhurile Mari sunt duhurile sacerdoților lui Zamolxis, duhurile stăpânitoare ale locului, și de asta, când intră străinii acolo, prin apele repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o nenorocire. Cum a pățit și sârbul acela care a înnebunit, sârbul care-a intrat pe sus, pe la cetate, cu frânghiile, de nu l-au mai făcut bine nici cu popă țigănesc. Monahii aceia de acum mii de ani aveau secretul vieții veșnice, numai că ei nu erau botezați, și dacă ai Domnului nu erau, atunci numai ai necuratului puteau fi. Acestea toate le-am înțeles de la tanti Victoria, zisă Vica, și încă multe altele care ar putea fi subiectul unui reportaj despre vânătoarea de comori. Am mai aflat despre cum poți să te protejezi de oamenii-lup, despre puterile vâscului și ale toporului făcut din muchie de piatră, despre puterea botezului și despre vămile cerului atunci când plecăm pe ultimul drum, numai că toate acestea au fost întrerupte atunci când unul dintre băieții cu care urcasem până aici, a venit și mi-a spus, cu o fală plină de subînțelesuri, că un camion cu lemne s-a răsturnat jos, în vale, și că mașina mea a rămas blocată pe drumul de căruțe care duce în cer. Apoi mi-a dat cu împrumut un ac sfințit.
Vârfurile roșii ale înserării
Restul a fost un coșmar. Am coborât în vale pentru a constata că singura cale de a ieși din "triunghiul Marilor Duhuri" este aceea de a merge în sus, pe drumul care traversa muntele până la peștera Cioclovina. Feciorul a refuzat să mă însoțească, pe motiv că aș fi urmărit de ghinion. M-a însoțit însă un puști inimos, pe nume Neluțu, fără de care n-aș fi ieșit niciodată la liman. Am traversat într-o extraordinară aventură noroaie de un metru adâncime, am urcat peste praguri de piatră enorme, am mutat bolovani uriași, exact ca în basmele în care ai de trecut nenumărate încercări, pentru a primi de soție pe fata de împărat. Am tăiat cu drujbe împrumutate copacii căzuți peste drum și am făcut balet cu mașina pe-un vârf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlaștină. Am purtat acul sfințit înfipt în guler, am făcut câteva rugăciuni, m-am gândit la marele Zamolxis care stăpânea cândva aceste tărâmuri roșii, transformate în jar de lumina înserării, dar mai importanți decât toate acestea sunt oamenii pe care i-am cunoscut. Oamenii aceia despre care auzisem că nu coboară niciodată din vârfurile munților vrăjiți unde locuiesc. N-am înțeles, în cele din urmă, dacă a fost vorba de un simplu ghinion, dacă Marile Duhuri au vrut să mă oprească din drum sau, dimpotrivă, să mă conducă tocmai în locurile pe care voiam să le văd. Destinul sau cine o fi fost a făcut în așa fel încât să ajung acolo, pe crestele de deasupra satului Federi, în orele acelea din marginea înserării, când umbrele sunt lungi, închipuind uriași, când stâncile verticale capătă culoarea fierului înroșit în foc. Acolo, sus, la capătul unor grozave încercări, l-am descoperit pe Ion Murgoi, omul sprijinit într-o bardă, omul care poate sta ore în șir ca o stană de piatră (el zice că nici măcar nu respiră) și care crede că a fost dintotdeauna stăpânit de duhurile vechilor urși. Omul acesta, pe care l-am găsit încrustând scoarța mestecenilor cu semne bizare, când a auzit că în peștera de la Cioclovina au fost găsite oseminte și cranii ale unui străvechi urs al peșterilor din Retezat, a înțeles dintr-o dată că păzitorul vieții sale a fost dintotdeauna duhul unui urs. Sau poate chiar duhul Ursului însuși, duhul tuturor urșilor care-au existat pe pământ. Nu, Ion Murgoi nu este un nebun sau un exaltat, vreun mistic ciudat, numai că, odată, când avea vreo 9 anișori, s-a pomenit față în față cu o namilă de urs care s-a ridicat în două labe dinaintea lui. "S-ar putea să mi se fi părut așa de mare, pentru că eu eram tare mic și bolnăvicios", spune el, "însă de cum l-am văzut, am știut că mi-i prieten ursul cela, de-i ziceam Moșul, pentru că eu noapte de noapte îl vedeam pe Moșul în vis, și atunci când l-am văzut cu adevărat, nici n-am clipit. Parcă-l așteptam să vină. De atunci, n-am mai fost bolnav niciodată, am crescut puternic și voinic, iar oile și vacile noastre niciodată n-au mai fost atacate de Moșul. Oamenii mă cheamă atunci când urșii îi pradă, eu mă duc și cânt și vorbesc acolo unde a dat Moșul și îl rog să plece de unde-a venit. Și el pleacă." Oamenii locului mi-au confirmat povestea lui Ion Murgoi, iar eu am stat o clipă pe gânduri, pentru că știam că Moșul este un alt nume al marelui zeu dac Zamolxis, personificat deseori prin totemul ursului.
Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile nebunești din lumina asfințitului, acolo de unde se vede în depărtare Retezatul și crestele marelui munte Jigor, le-am întâlnit pe Anuța și Victoria Murgoi, făcându-și cruci grele, pe pășunea alpină, la vederea mașinii mele împotmolite în noroi. Eu m-am minunat, la rându-mi, că și pe ele le cheamă Murgoi, și de hainele lor frumoase, din alte vremuri, pe care le purtau în creierii munților. Ele mi-au spus valuri de povești despre măgura Murgului, mi-au spus într-un glas cum pe timpuri iarba asta era păscută de cai zburători, despre cum au fost îmblânziți de către războinicii uriași ai acelor timpuri, cu ajutorul unor bumbi din fier descântat în 7 ape din 7 izvoare, împletiți în coame și în cozi. "Uite, acolo este fântâna de unde se adăpa Negrul, cel mai focos dintre cai, și locul în care s-a stabilit Murgeanu, primul om care-a locuit aici și din care ne tragem tot neamul nostru." Irina Vulc avusese dreptate. În fier stau puterile Domnului. Acul sfințit îmi rămăsese în guler și nu mă mai miram că mașina mea înecată în noroaie trecuse muntele.
(Antologie AS)