JIMMY CSERKESZ - "Primele amintiri? Mă cuibăream în cutia saxofonului tatei şi adormeam acolo"

- La câteva zile după concertul din inima Munţilor Bucegi, de la Padinafest, alături de trupa rock Urma, a pornit în Delta Dunării, pentru recitalul susţinut cu vocea de vârf a jazzului românesc, Luiza Zan, la aniversarea de zece ani a "Festivalului Anonimul". Faceţi cunoştinţă cu Jimmy, unul dintre cei mai căutaţi şi mai valoroşi chitarişti români -

"Dacă ai un părinte muzician, ceva se transmite copiilor"

Jimmy a început să studieze muzica încă din clasa întâi, însă legătura sa cu sunetele şi cu armoniile înce­puse deja de ceva timp, în oraşul său natal, Gheor­gheni. "Dormeam în cutia sa­xo­fo­nului tatălui meu, la doi-trei ani, şi aveam loc cât cu­prinde. Şi acum ştiu să fredonez fragmente muzicale, pe care le ascultam la re­petiţiile tatei, la care mă lua cu el. Astea sunt primele mele amintiri. Tata este şi acum profesor de muzică, are o trupă de Dixieland, cu prie­teni de vârsta lui, şi se distrează grozav, cântând cu ei. Inevita­bil, dacă ai un părinte muzi­cian, ceva se transmite copiilor. Sora mea este şi ea profesoară de muzică şi are un proiect de gospel, Snaps Vocal Band, alături de Luiza Zan. Ma­ma nu are legătură cu muzica, ea a fost mereu preo­cupată să ne crească pe noi. Lângă un artist, un om un pic boem, e nevoie de cineva cu picioarele pe pământ. Pe când aveam trei ani, am ve­nit cu familia în Sfântu Gheor­ghe. În anii '70, Sfântu Gheor­ghe devenise un cen­tru cultural al secuimii. Mulţi intelectuali s-au sta­bilit aici, iar jazzul era şi atunci, ca şi acum, o muzică preţuită, se ţin tabere şi concerte de gen. Ascultam şi eu benzi, viniluri, stricam aparatura..."

- Nu ai ales de la bun început chitara?

- Foarte interesant este că nu am avut deloc curio­zi­tatea de a încerca instrumente, de suflat, poate pentru că erau prea la îndemână, prea accesibile. Acum cred că saxofonul, după vocea umană şi vioară, este cel mai direct, mai organic instrument din punct de vedere al uşurinţei de transmitere a muzicii. Am început, în clasa întâi, cu vioara, se spune că te formează ca ascultător cel mai bine. Pentru un copil, dar şi pentru vecinii lui, e mai distractiv să înveţe să cânte la pian, însă pe mine m-a ajutat foarte mult, în gândirea muzicală şi în inter­pre­tarea la chitară, perioada petrecută în compania vio­rii, care este foarte greu de stăpânit la început. Când vrei să devii muzician, stai cu instrumentul în loc să mergi la fotbal, însă eu nu am fost atât de strict, am jucat şi fotbal, mi-am pus şi patinele în picioare şi am mers la hochei. Toţi băieţii din Sfântu Gheorghe joacă hochei, eu am mers doar pentru a învăţa să patinez, apoi m-am liniştit. În '89, a venit marea schimbare, am în­ceput să ascult şi să îmi doresc să fac o muzică mai mo­dernă, mai uşoară. Până în clasa a XII-a, mă gân­deam să devin percuţionist, să cânt la tobe...

"Acasă este înlăuntrul tău"

- Apoi ai plecat de acasă, din oraş în oraş. Cât de mult contează pentru un muzician locul în care tră­ieşte? Mai simţi nevoia, din când în când, să te întorci în oraşul natal, să îţi încarci bateriile?

- Mi-ar plăcea să mă întorc într-o bună zi în Sfântu Gheorghe, să îmi pun gândurile în ordine, dar asta se va întâmpla poate în altă perioadă a vieţii mele. Nu acum. Deocamdată, munca mea nu îmi permite să îmi iau o ast­fel de pauză. Sunt de zece ani în Bucureşti, nu m-am acomodat, dar m-am obişnuit, în plus sunt mai mereu plecat. Pentru mine, nu contează atât de mult locul în care trăieşti, ci felul în care trăieşti. Sunt un cosmo­polit, acasă este înlăuntrul tău, nu are o formă materială. Am prieteni care stau un an în Londra, apoi se întorc, merg mai de­parte, am prieteni ce trăiesc într-un mic sat sau în Florida. Eu mă simt un om liber şi nu mi-am dorit niciodată să plec din ţară, cu atât mai puţin acum, când e atât de accesibil să pleci şi să te întorci când vrei. Am plecat de acasă în trepte mici, mai întâi la treizeci de kilo­metri de Sfân­tu Gheorghe, la Braşov, la Universitatea de Muzică, secţia chitară clasică. Se intra greu, însă după numai un an m-am trans­ferat la Budapesta. Eu sunt foarte sensibil la şcoli, la instituţii de în­văţământ, cred că un profesor trebuie să fie, în primul rând, un mentor spiritual, pentru a-şi pu­tea transmite cunoştinţele, pentru a îndru­ma un elev în direcţia cea bună, iar şcoa­la din Braşov nu era ceea ce-mi do­ream. Îmi era însă clar că nu vreau să îmi schimb nici prietenii, nici locul, aşa că după doi ani de Budapesta, m-am transferat la Universitatea de Muzică din Cluj. După ce am terminat cursurile, au urmat doi ani de pauză, în care nu am vrut să mai aud de muzică.

"Când am revenit pe scenă, m-am simţit în al nouălea cer"

- Ce s-a întâmplat?

- Lumea artiştilor, a muzi­cienilor de pe meleagurile noastre este una cu totul aparte, foarte sensibilă, plină de orgolii. La un moment dat, am simţit că nu mai vreau să fac parte din acel mediu, am crezut că nu muzica e menirea mea, am vândut chitara şi tot ceea ce ţinea de muzică. După doi ani, am înţeles însă că mu­zica este pură şi că eu, ca om, trebuie să ajung la nivelul ei. Când am reve­nit pe sce­nă, a fost un mo­ment divin, m-am simţit în al nouă­lea cer. Pe unde mergeam, pe la festivaluri, con­cur­suri studenţeşti de jazz, ori lua Ia­şiul premiul întâi, adică elevii dom­nului Romeo Cosma, alături de care cânta şi Luiza Zan, ori noi, Big Band-ul Gaio din Cluj. Aşa am cu­noscut-o pe Luiza, am decis să cân­tăm împreună şi am început să ne facem cunoscuţi pe scenele din ţară şi din afara ei. Am format grupul Slang şi, după ce am câştigat locul întâi la Cerbul de Aur în 2004, am plecat împre­ună la Bucu­reşti. Acum ne gân­dim să lu­crăm la un disc care să aniver­seze zece ani de când fa­cem mu­zică împreună. Pe cât de di­feriţi suntem ca oameni, pe atât de bine ne înţelegem atunci când cântăm, este o experienţă minunată, de fiecare dată. Am cântat în cele mai di­ficile mo­mente şi ne cu­noaştem atât de bine, încât pot spune că suntem cei mai buni prieteni. Pentru mine, contează enorm acest lu­cru. Luiza este sufletul meu pereche.

"O stare ce nu se poate descrie în cuvinte"

- Cânţi în cel puţin patru formule în această perioadă, uneori schimbi trupa de la o seară la alta. Nu simţi că îţi risipeşti un pic energiile în prea multe direcţii sau această diversitate te ţine treaz, în priză?

- Eu sunt un dezvoltator de alter egouri, am o per­sonalitate multipolară, de-asta fac atât de multe lucruri, mi se potriveşte. Într-adevăr, normal ar fi să te cana­li­zezi pe o direcţie şi, atunci când este vorba de o lan­sare sau de un concert mai mare asta şi fac, însă, altfel, îmi place să cânt cu oameni diferiţi. Îmi plac şi pro­iectele care apar ad-hoc ("hai să vedem ce ar ieşi din asta") şi constanţa unei trupe ca Urma, cu care vom lansa anul acesta al patrulea album, intitulat "Lost End Found". M-am putut împărţi, însă, de la o vreme, mă gândesc să mă concentrez pe un album care să rezume muzica mea de până acum, cu compoziţii pro­prii, inter­pretate ală­turi de invitaţi. Indiferent ce şi cu cine cânt, o fac di­fe­rit, de la o apa­riţie la alta. E un lucru natural, nu ţine de voinţa mea, nu îmi impun asta. Cântecele nu sunt nişte obiecte împietrite, finali­zate, ci schi­ţe, iar eu le transmit în funcţie de sta­rea pe care o am în fie­care seară, în­cerc să reinventez, să schimb, să dezvolt. O frază mu­zi­cală are mii de inter­pretări, de ce să alegi una sin­gură şi să o tot re­peţi?

- Eşti tot timpul conectat la muzică, te gândeşti la ea mereu?

- Am şi alte domenii de interes şi de studiu, cum ar fi psihologia, isto­ria, umanitatea în sine. Nu mi-a plă­cut niciodată să mă pri­cep la un sin­gur lucru şi atât. Dar ade­vărul este că tot timpul sunt atent la sunetele din jur, mă gândesc la o melo­die, oare cum ar suna ea cu un instrument sau cu altul. Treptat, muzica a deve­nit prisma prin care analizez viaţa. E şi o me­serie, şi un stil de viaţă.

- În afară de talent şi che­mare, ce presupune izbânda în muzică?

- Ca artist, trebuie să fii con­­stant, aşa ies lucruri de va­loare. Arta oferă omului o ie­şi­re, o portiţă. Pentru a între­des­chide această portiţă, tu, ca ar­tist, ai nevoie de educaţie, pen­tru că, altfel, doar cu libertate necontrolată, te poţi pier­de în Nimic. Trebuie să te antrenezi pentru a apro­fun­da, pentru a şti ce informaţii să extragi, astfel încât să-ţi lărgeşti bagajul de cunoştinţe, pentru a deveni orga­nizat, pentru a-ţi face ordine în viaţa personală şi în gânduri. Nu-i deloc uşor să găseşti echilibrul între li­ber­tate şi ordine, între control şi experimente, nici ca om de rând, nici ca ar­tist. Simt responsabilitatea şi mă apasă atunci când ne­glijez vreun aspect ale acestei complexităţi. Pentru că în muzică se simte întreaga fiinţă a celui ce o face, mu­zica este tot ceea ce generezi tu, reflexia ta. Eu, de pil­dă, am o obsesie pen­tru adevăr, caut să mă înconjur cu el, să îmi ordonez viaţa în func­ţie de el.

- Viaţa unui artist are suişuri şi cobo­râşuri. Cum îţi revii după un moment mai dificil?

- Nu adopt fuga deşi, uneori, e bună pen­tru a vedea lucrurile mai limpede, din alt plan. Rămân pe loc şi încerc să înţeleg ce s-a în­tâm­plat, din ce cauză, mă gândesc la ce-i de făcut. Măreechilibrez greu, pentru că per­so­nalitatea mea este mai puternică decât ori­ce metodă, aşa că îi las timp să se desfăşoare, aşa cum las muzica să curgă. Dar, ca orice ar­tist, lucrez cu mine, cu personalitatea mea, pen­tru a mă adapta mai uşor mediului încon­jurător, vieţii de zi cu zi. Atunci când ies pe scenă, nu mai ştiu nimic legat de ce-a fost peste zi, ce probleme am avut. Nu există nici public, nu mai există nimic. Doar muzica. Iar atunci când iese bine, chiar dacă nu ştii mo­tivele, este minunat, ai o stare ce nu se poate descrie în cuvinte.