Maramureşul în sărbătoare

Ră­dă­cini reînviate

Pentru a patra oară, Peter Hurley, irlandezul îndrăgostit de România, s-a aflat în Mara­mu­reş, la Săpânţa, pentru a însufleţi o întâlnire în­tre oamenii locului şi şapte interpreţi de muzică tra­diţională, aleşi din şapte ţări diferite, pentru o întâlnire cu muzica străveche a ceteraşilor moroşeni. Eveni­men­tul se numeşte "Roots Revival Romania" ("Ră­dă­cini reînviate"), şi după ce muzicienii străini au trecut prin şcoala neîntrecuţilor "viorişti" români, tropotind alături de ei în ogradă, s-au aşezat la cântat dimpreună, pe o pajişte din sat, a doua zi de Sântă Mărie Mare. Dar chiar în ziua sărbătorii, după ce au ieşit de la biserica din mijlo­cul Cimitirului Vesel şi au cântat minunatele lor pricesne închi­nate Sfintei Fecioare, pe seară, oa­me­nii satului s-a adunat la ser­barea copiilor, care ştiu, şi ei, cân­ta şi tropoti de mama focului. Tot atunci, oas­peţii străini şi tu­riştii, care au avut norocul să se afle acolo au putut vedea cum fe­meile din sat ţes pânză, cos că­măşi, fac cergile vestite în toată ţara şi ţolurile. La fel, au văzut meş­terii cioplind lemnul cu mi­gală şi pri­ce­pere, iar în jurul lor, copiii deprinzând acest meş­te­şug, sau pe acel al pictării icoa­nelor pe sticlă, ori al olăritului, de la ultimii meşteri care folo­sesc o tehnică dacică de uscare a oalelor în cuptor. Cei care au do­rit au putut învăţa chiar şi cum se gătesc bucatele moro­şeneşti... cam tot ce ai învăţat sau ai fi vrut să înveţi de la bunici!... Dar, mai presus de toate, evenimentul or­ga­nizat de Peter Hurley şi co­la­boratorul său, mu­zicianul ira­ni­an Mehdi Aminian, a făcut po­si­bilă în­tâlnirea celor şapte mu­zi­cieni (din Turcia, Moldova, Ar­menia, Iran, Irlanda, Ro­mâ­nia şi Liban), cu muzica tradiţională ma­­ramu­re­şea­nă. Asta însem­nând, în fapt, explorarea unor le­gă­turi profunde între muzicile vechi ale popoarelor, între ră­dă­cinile lor, chiar dacă, geografic, sunt îndepăr­tate. Spe­­cialişti în muzica tradiţională susţin că doina româ­neas­că se aseamănă mult cu un tip de cântec tra­diţional ira­nian, iar cimpoiul, vechi instru­ment în mu­zi­ca tra­di­ţio­nală irlandeză, îşi are rădăcinile într-un tre­cut pas­toral, la fel ca şi în România. Pentru a regăsi acest spi­rit, în cele şapte zile petrecute în Maramureş, cei şapte ti­neri muzicieni au colindat mai multe sate, în că­utarea tra­diţiilor şi ritualurilor care inspiră muzica tra­­di­ţio­nală, au gustat viaţa la ţară, au participat la săr­bă­tori, au întâlnit muzicanţi şi meşteri populari, au ur­mă­rit mun­cile zilelor, le-au aflat obice­iurile localni­ci­lor. Roadele acestui experiment minunat au fost pre­zen­tate, în afara concertului "experimental" de la Să­pân­ţa, şi zi­lele tre­cute, imediat după întoarcerea lor din Ma­ra­mu­reş, pe scena Sălii Radio "Mihail Jora" din Bucureşti.

MEHDI AMINIAN, Iran
Interpret de muzică tradiţională persană şi iniţiatorul proiectului muzical "Roots Revival Romania"

"Civilizaţia ţărănească din România este o comoară pentru noi, toţi"

"Prin acest experiment am vrut să arătăm res­pectul şi dem­ni­tatea pe care muzica ţă­rănească şi, im­pli­cit, civilizaţia rurală le merită. Civilizaţia ţărănească din Ro­mâ­nia este o comoară pen­tru noi, toţi, şi tre­buie preţuită ca atare. Am vrut să de­mons­trăm că tradiţiile vii româneşti pot fi o sursă de inspiraţie foarte puter­nică pentru artişti aparţinători de alte culturi şi tradiţii. Ce am găsit comun, noi, aceşti şapte muzi­cieni, cu cân­te­cul din Maramureş? Aceeaşi rădăcină! Pe care o gă­seşti peste tot, dacă «sapi» în istoria muzicii tradi­ţio­nale. Am avut, de-a lungul ultimilor ani, mai multe con­­­certe în diferite părţi ale lumii, de la Croaţia, Bos­nia, Serbia, până în Malayezia, Indonezia, Belgia, Olanda... Am întâlnit mari muzicieni pe scenă sau în cu­­lise, iar între ei, şi pe Grigore Leşe, interpretul de mu­zică tradiţională din Ţara Lăpuşului, Maramureş, cu care am avut câteva concerte şi în România. Are o sta­­tură copleşitoare! În răstimpul petrecut în Maramu­reş, cea mai emoţionantă întâlnire a celor şapte mu­zicieni a fost cu copiii din Săpânţa. Mi-a a­min­tit de copilăria mea. La zece ani mi-am con­fecţionat singur primul fluier şi de atunci a în­ceput pentru mine fas­cinanta aventură a ins­trumentelor tradiţio­nale persane. Apoi, cuprins de un entuziasm care a crescut continuu, m-am perfecţionat într-o ma­nieră de studiu serioasă. Entuziasm care mă ţine şi astăzi, alături şi de un sentiment al datoriei, cu atât mai mult cu cât, în Iran, muzica tradiţio­na­lă persană nu este toc­mai interzisă, dar nici nu este promovată de con­ducerea politică la nivel naţional. Cred că fiecare ţară ar trebui să aibă grijă de aceste co­mori de spiritualitate pro­prii, iar ceea ce am în­cercat aici, în Mara­mu­reş, cu ajutorul altui prieten îndrăgostit de România, Peter Hurley, vine să se înscrie în linia efor­turilor de promovare şi conservare a culturii tradiţio­nale străvechi".

PETER HURLEY, Irlanda

"Voi, românii, trăiţi într-o grădină a Raiului, dar nu sunteţi conştienţi de asta"

- Trăiţi de mulţi ani în România şi s-ar putea spune că sunteţi mai român decât mulţi români, pen­tru că în ultimii ani vă găsim în fruntea unor proiecte importante menite să pună în valoare civilizaţia rurală tradiţională românească, îndeosebi cea din Ma­ramureş. Cum aţi ajuns la formula festivalului de la Săpânţa de anul acesta, aflat, iată, la a patra ediţie?

- Nu ştiam dacă voi mai putea face şi festivalul de anul acesta de la Săpânţa, pentru că, aşa cum ştiţi, dacă la prima, a doua şi a treia ediţie, mi-am pus la bătaie toate economiile personale, de data aceasta sunt absolut falit! De dragul săpânţenilor, însă, şi printr-o conjunc­tură fericită, am trecut printr-un şir de întâlniri într-un vâr­tej iute de timp şi am reuşit să realizăm un parte­ne­riat între Primăria din Săpânţa şi Autoritatea Naţională pentru Turism, care se traduce în ajutorul dat de aceasta din urmă, cu asigurarea cazării şi transportului intern pentru artiştii străini, cu aducerea şi montarea unei scene la Săpânţa, cu sonorizarea şi luminile necesare, cu instalarea de corturi şi bannere şi alte chestiuni de lo­gistică. Apoi, am dat curs propunerii venite de la Mehdi Aminian, care a participat la ediţiile anterioare ale festivalului de anul trecut şi de acum doi ani de la Săpânţa şi, din­tr-o listă lungă de muzicieni din străinătate, au fost aleşi şap­te. Aceştia au fost atât de impre­sio­naţi de idee şi de conceptul atelierului muzical, încât, dacă am­basadele ţărilor lor în Româ­nia nu au putut să îi ajute, şi-au plătit singuri drumul, doar ca să ajungă aici. În fine... Un alt ma­re noroc a fost că TVR 2 s-a ară­tat dispusă să facă un film docu­mentar al călătoriei prin Mara­mu­­reş a celor şapte muzicieni străini, de la coborârea lor din avion la Bucureşti şi până la plecarea lor din Ro­mânia. Filmul va fi editat după ce se va termina eve­ni­mentul şi va fi, sper, o foarte bună promovare pentru Maramureş, atât în România, cât şi în străinătate.

- Iremediabil îndrăgostit de Maramureş, aşadar! De unde această dragoste şi constantă revenire a dvs. într-un loc ce a fost, se ştie, matcă a civilizaţiei noastre ancestrale?

- Chiar dacă, aşa cum am aflat, nu mai păstrează întru totul splendoarea de altădată, Maramureşul m-a fermecat de la prima întâlnire. Tabloul viu pe care l-am văzut în zorii unei zile de vară, acum opt ani, de la fe­reastra trenului ce mă aducea de la Bucureşti către Si­ghet, după o noapte de mers, mi se părea că e din altă lu­me, una neînchipuit de frumoasă: dealuri verzi pre­sărate cu căpiţe galbene de fân, cerul albastru şi înalt, oameni în cămăşi albe cosind iarba de smarald, sub soa­rele dimineţii... toate acestea mi s-au desenat în ini­mă şi m-au făcut să doresc mereu şi mereu să revin. Ca şi pentru bunătatea oamenilor, pentru pofta lor de viaţă şi de lucru, pentru graiul neaoş şi portul pe care şi le păstrează, dar şi din admiraţie pentru credinţa lor ne­stră­mutată în Dumnezeu. Cumva, ei seamănă cu ţăranii irlandezi, "specie dispărută", aşa cum i-am găsit descrişi în cărţi, cu asprimea lor de oa­meni liberi, făuritori ai unei civilizaţii agri­cole şi pastorale, dar şi minunaţi meşte­şu­gari, ca şi continuatori ai neamurilor cel­tice din care se trag şi care au trecut,se ştie, şi pe aici, prin Maramureş şi Oaş. Voi, ro­mânii, tră­iţi într-o grădină a Raiului, pentru că această civilizaţie aici este încă vie, dar nu sunteţi pe deplin conştienţi de asta! Pot să vă trimit în Irlanda, să vedeţi cum arată o ci­vilizaţie rurală post-apocalipsă! Vezi, li­te­ralmente, oasele unei culturi străvechi, care a primit lovitura de graţie acum o sută de ani, odată cu industrializarea excesivă. O cul­tură din care nu am recuperat mai nimic, cu toate eforturile disperate de astăzi. N-aş vrea să văd imaginea aceasta apocaliptică şi în România!