Genii în ţara nimănui

- Sunt doar la vârsta adolescenţei dar au deja la activ invenţii care lasă lumea cu gura căscată. Coeficientul de inteligenţă al tinerilor din România impresionează întreg mapamondul, cu excepţia mai marilor ţării, loviţi de orbul găinii, când e vorba de promovarea valorilor -

Îl cheamă Ionuţ Budişteanu, are 19 ani şi tocmai a absolvit un liceu din Râmnicu Vâlcea. În cla­sa a şaptea, a realizat un program de calcu­la­tor pen­tru suprave­ghe­rea co­piilor de la mare dis­tanţă. Un an mai târ­ziu, a realizat un soft pentru recuperarea datelor din­tr-un computer furat şi localizarea imediată a hoţului. Pentru acest program, a obţinut premiul întâi la Salonul Naţional de Inventică. În 2010, a luat locul patru la un concurs din America, cu o lucrare de creare de softuri cu ajutorul Inteligenţei Artificiale. Anul tre­cut a inventat un sistem prin care poate fi depistat rapid orice dezastru natural de pe glob, cu ajutorul sateliţilor. Tot anul trecut, a creat un program prin care persoa­nele nevăzătoare pot "vedea" display-ul compu­terului, lucrare extem de apreciată de Institute of Electrical and Electronics Engineers, care i-a oferit o bursă în bani, pe care o poate folosi pentru orice universitate din SUA. Au urmat alte numeroase in­ven­ţii răsplătite cu premii în Mexic, Olanda, Elveţia, Slo­vacia, Taiwan, Ucraina, Turcia. În prezent, Ionuţ lu­crează la cel mai ambiţios proiect al său: o maşină care poate fi condusă de orbi. Munceşte zilnic, câte 14 ore, nu are telefon mobil, nu deschide niciodată te­levizorul, citeşte pe rupte, mai ales cărţi tehnice. Din păcate, opţiunea lui certă pentru viitor este să plece în străi­nătate, să-şi continue studiile într-o ţară care ştie să apre­cieze valo­rile.
Andrei Kovari are 18 ani şi e elev în ultimul an la Colegiul Naţional "Petru Rareş" din Bistriţa Năsăud. Anul trecut a realizat "robotul salvator", un dispozitiv care poate identifica, cu ajutorul unui senzor de dioxid de carbon, orice scurgere de gaze. "În cazul unui cu­tremur, de exemplu, spune Andrei, un astfel de roboţel poate salva o persoană aflată în pericol, fiind mai uşor de folosit decât soluţiile tradiţionale, cu care sunt dotate autorităţile." Tânărul inventator visează să poată lucra cândva într-un laborator de cercetare din Asia. "Acolo oamenii sunt extrem de civilizaţi şi cerce­tarea este încurajată mai mult decât oriunde în lume."
Andrew David Murray (american după tată şi ro­mân după mamă) este elev în clasa a zecea la Colegiul Naţional "Barbu Ştirbei" din Călăraşi, are 17 ani şi a rea­­lizat un robot care vorbeşte limbajul sem­­nelor. In­venţia sa se numeşte "mâna bionică" şi constă într-un dispozitiv care poate transforma cuvin­tele în semne din limbajul persoanelor hipoacuzice. Pentru acest uimitor robot a obţinut medalia de aur la Concursul Naţional InfoMatrix - ediţia 2013. "Scopul acestui proiect", spune tânărul inventator, "este cel de a rupe ba­rierele între persoanele normale şi cele cu ase­me­nea deficienţe. Ideea mi-a venit acum vreo trei ani, însă la dispozitiv am lucrat, efectiv, doar şase luni. Tot proiectul a costat numai 100 de dolari." Dispo­zitivul a ajuns deja în multe centre de hipoacuzici.
Daniel-Octavian Rizea şi Cosmin-Gabriel Dinu, foşti elevi ai Colegiului Naţional "Mihai Viteazul" din Bucureşti, au primit în 2008 medalia de aur la Con­cursul Internaţional InfoMatrix, cu două invenţii care au uimit lumea: microscopul virtual, prin care medicii pot studia ţesuturi de la pacienţi aflaţi la mii de kilo­metri distanţă, şi un dispozitiv de îngrijire online a animalelor lăsate singure acasă. Anul acesta, Daniel, împreună cu alţi doi cercetători, au inventat un aparat cât două degete, care poate măsura, în timp real, po­luarea din orice loc în care te afli.
Adrian Florescu şi Ana-Simona Borş, de la Co­legiul Naţional "Alexandru Ioan Cuza" din Galaţi, au realizat în anul 2011 robotul anti-secetă, adică un dispozitiv care poate măsura în orice moment şi în orice loc temperatura şi nivelul umidităţii din sol. Cu un asemenea robot, orice proprietar al unei sere poate afla imediat dacă plantele au nevoie de apă. Cei doi tineri au obţinut pentru invenţia lor locul trei la concursul "INVENTIKa", ediţia 2011.
În România de astăzi, sunt sute de asemenea tineri, care ne-ar putea readuce mândria naţională, alterată după 23 de ani de degradare morală şi promovare ob­se­sivă a nulităţii şi a mitocăniei. Dezgustaţi de tot spec­­tacolul ăsta jalnic şi de lipsa totală de interes a autorităţilor pentru realizările pe care le născocesc, cei mai mulţi stau ascunşi în atelierele lor, ticluind viitoare invenţii şi visând la alte meleaguri, cu oameni dispuşi să le încurajeze valoarea. Raul Oaidă din Deva are 19 ani şi este deja curtat de cele mai mari companii de cer­cetare din lume. Pentru el, însă, acest lucru nu e deloc un titlu de glorie într-o ţară ca România, în care "dacă nu ai bani şi o maşină de lux, eşti un neica ni­meni."

Un nou Henri Coandă în România

L-am sunat într-o zi toridă, spunându-i că vreau să-l cunosc şi să scriu despre el. Nu era deloc încântat. În primul rând, pentru că tocmai lucra la un nou proiect şi abia avea timp să mănânce. Apoi, pentru că nu are încredere în ziarişti şi în presă. "Văd că toate ziarele publică doar scandaluri şi mizerii mondene. Ce să caut eu acolo?" Nu ştia nimic despre "Formula As". L-am rugat să caute pe internet site-ul revistei, să-şi facă o idee şi să vorbim mai târziu. M-a sunat după o oră şi mi-a zis: "Da, e altceva, e o revistă se­rioa­să, îmi place şi îmi cer scuze că n-am ştiut până acum despre ea." După doar un sfert de ceas, eram deja în atelierul lui, o hală uriaşă, cât un garaj pentru trei maşini. Totul e aranjat într-o or­dine exemplară. Într-un colţ, câteva dulapuri de ta­blă, pline-ochi cu scule şi accesorii de tot felul. Lângă uşă, lipit de perete, stă un ditamai strungul, strălucitor şi curat, parcă abia scos din cutie. În mijloc se întinde un cadru metalic uriaş, de forma unui şasiu pentru o maşină de Formula 1, iar în spatele lui stau grămadă zeci de cutii mari, pline cu piese lego. "Ăsta e proiectul la care lucrez acum, o maşină adevărată, la care totul, în afară de şasiu şi de roţi, e făcut din piese lego. Dar n-aş vrea să spun prea multe detalii tehnice, deo­cam­da­tă e un proiect secret. Pot să vă zic doar că e vorba de o premieră mondială." În faţa lui, pe masa de lucru, se află mo­torul maşinii. Un motor adevărat, cu multe supape şi pistoane, toate cons­truite cu o migală uluitoare numai din piese lego. "Şi funcţionează jucăria asta?", întreb oa­recum neîncrezător. Raul zâmbeşte poznaş, leagă do­uă fire la o baterie şi apasă un buton. Tot me­ca­nismul se pune încet în mişcare, zumzăind uşor, ca o mo­rişcă de vânt. Se învârte apoi tot mai iute, înteţindu-şi hu­ruiala. Da, jucăria asta mare şi frumos colorată se aude şi func­ţio­nează exact ca un motor ade­vărat. Pare de necrezut ca un asemenea me­canism fragil, construit doar din piese de plastic, să poată pune în mişcare ditamai bolidul de Formula 1. Şi totuşi, nu peste mult timp, Raul va demonstra că se poate. Lucrează la pro­iec­tul ăsta de aproape un an. A visat într-o noapte un ca­mion uriaş, făcut din piese lego. Trecea prin faţa ca­sei, iar el a început să alerge în urma lui ca să-l în­trebe pe şofer cine şi cum a reuşit să facă aşa ceva. Nu a reuşit să-l ajungă, şi-atunci, de supărare, s-a trezit îna­inte de zori şi a pus pe hârtie primele desene. I se părea ui­mitor amestecul ăsta, o jucărie uriaşă, care se de­pla­sează pe şosea ca un camionadevărat. Au urmat câteva săptămâni de căutări, de noi schiţe, de nopţi ne­dormite. Iar după ce a fost sigur că tot ce a pus pe hâr­tie este fezabil, a început demersurile pentru procu­ra­rea pie­se­lor. Le-a scris celor de la "Lego", spunân­du-le ce anu­me vrea să facă şi ce fel de piese i-ar trebui de la ei pentru asta. I-au răspuns prompt, făcându-i, pen­tru o asemenea serioasă comandă, o reducere substanţială: opt mii de euro, în loc de 20 de mii, cât ar fi costat în mod normal toate piesele solicitate. Bucu­rie mare, nimic de zis, însă de unde atâţia bani? "De când eram mic, am învăţat un lucru: să nu iau niciodată în calcul posibilitatea eşecului. În afară doar de momentele în care legile fizicii mă opresc." A început să caute sponsori. Zi şi noapte a stat înţepenit în faţa compute­ru­lui, accesând pe internet mii de companii şi site-uri per­sonale, ale unor posibili finan­ţatori de proiecte. "In­ternetul poate fi nociv atunci când nu ştii cum să-l foloseşti. Pentru mine, însă, este cel mai important instrument. În primul rând, pentru că de-acolo am învăţat cam tot ce ştiu şi apoi, pentru că fără comuni­carea prin internet nu puteam să fac absolut nimic." A ajuns cu emailurile până în Mel­bourne, la un anume Steve Sammartino, director al unei mari companii australiene. I-a povestit despre realizările lui de până atunci şi-apoi i-a spus pe şleau ce-ar vrea pentru pro­iectul lui de acum. În câteva zile, avea deja banii în contul lui personal. După încă o săptămână, i-au sosit şi piesele şi s-a apucat de treabă. Munceşte zilnic, până noaptea târziu, îşi ţine telefonul aproape tot timpul închis, nu iese nicăieri, nu se întâlneşte cu nimeni, stă cât e ziua de lungă în atelierul ăsta al lui, umplând caiete întregi cu schiţe şi migălind la uimitoarea lui jucărie. "Cei câţiva prieteni ai mei mai apropiaţi mă cunosc şi ştiu că nu sunt deloc abor­dabil atunci când m-am înhămat la un proiect. Nu-mi pot permite să pierd timpul. Uneori, chiar şi în somn mă frământă tot felul de idei, mai ales atunci când sunt într-un impas. Şi, de multe ori s-a întâmplat ca a do­ua zi să mă trezesc ştiind soluţia. Nu pricep cum se în­tâmplă miracolul ăsta, dar ştiu că fără consecvenţă, răbdare şi seriozitate, nu poţi face nimic bun pe lumea asta." Mă pri­veşte cu ochii mari, accentuând fiecare cuvânt pe care-l rosteşte. "Da, chiar aşa. Dacă le ai pe toate astea poţi să răstorni şi munţii."

Bicicleta cu reacţie

Prima lui realizare mai importantă a fost un mic motor cu abur. Avea 12 ani şi era fas­ci­nat de orice mecanism care se mişcă. Nu i-a ieşit din prima, nu prea înţelegea cum func­ţio­nează supapele la un asemenea motor. A întrebat în stânga şi-n dreapta, a răscolit biblioteca şi internetul şi până la urmă a găsit so­luţia. "De fapt, totul era o improvizaţie gro­solană. Am stricat bicicleta bunicului, demon­tându-i pistonul şi cilindrul, am folosit tot felul de sâr­me şi cuie. Când am încercat să-l pun în funcţiune şi am văzut că merge, nu-mi venea să cred. Părinţii au rămas şi ei uluiţi, a fost cel mai frumos moment din copilăria mea. Reu­şisem să dau viaţă unui mecanism făcut numai din ciu­rucuri bune de aruncat." Au urmat încă şase modele de motoare cu abur, din ce în ce mai performante. Tatăl lui, tâmplar de meserie, i-a lăsat la dispoziţie atelierul lui, cu toate sculele şi piesele aflate acolo. Avea deja o mare nădejde în dibăcia lui, lă­sându-i libertatea de a face tot ce-i trece prin cap. "Ţin minte că la ultimul model de motor cu abur, tata toc­mai monta în casă o nouă instalaţie de apă. Iar eu îi luam ţevile de cupru, lampa de lipit şi tot ce mai avea. Era ceva extraor­di­nar pentru mine, parcă trecusem într-o nouă eră teh­no­logică."
Pe la 14 ani, a descoperit pe internet un model de mi­croturbină cu reacţie. Atunci i-a încolţit ideea cons­truirii unui motor, pe care l-a numit "turbo jet pur". Ştia că nu e deloc o trea­bă uşoară. Pentru aşa ceva, ori­unde în lume, lucrează o întreagă echipă de profesio­nişti, cu aparate şi piese ultraper­for­man­te. Pe zi ce trecea, însă, am­biţia lui era tot mai aprigă. Au ur­mat primele schiţe, a procurat zeci de cărţi, a cerut sfaturi celor mai grei oameni de ştiinţă, a umblat după piese prin toate atelierele din Deva. "Deja ştia tot oraşul ce vreau eu să fac. Unii mă credeau nebun, mă as­cul­tau şi se închinau, zicând că aşa ceva n-o să pot face nicio­dată. Dar toate reacţiile astea mă ambiţio­nau şi mai tare."
Mă priveşte cu o oarecare mândrie, arătându-mi pe un raft teancul de caiete pline cu schiţe pentru motorul lui cu reacţie. "A fost greu, foarte greu. Au fost destule momente în care am vrut să cedez, mai ales când aş­tep­tam luni de zile să-mi vină vreo piesă. 24 de ore pe zi numai la asta mă gândeam. Toţi banii pe care îi primeam, alocaţia, de Crăciun, de ziua mea, numai pentru proiectul ăsta erau des­tinaţi. Devenise cel mai impor­tant obiectiv al meu."
Pe 24 aprilie 2011, după trei ani de muncă înne­bunitoare, a avut loc primul test. Era în curtea casei, pe la prânz. Raul tremura din tot corpul de atâta emoţie şi nerăbdare. A pus contactul, a dat drumul la aer şi, deo­dată, un zgo­mot infernal a scos toţi vecinii din case. Motorul lui cu reacţie funcţiona. Reuşise să facă de unul singur ceea ce nimeni nu credea că va reuşi. Apoi, după câ­teva retuşuri, a fixat motorul pe o bicicletă şi a ieşit cu ea în oraş. Evenimentul a făcut mare vâlvă, su­te de oameni veneau la poarta lui să vadă minunea. Du­pă aproape o lună, o echipă de reporteri de la o tele­vi­ziu­ne britanică s-a deplasat aici, la Deva, realizând un ma­re reportaj despre cel pe care toată presa străină l-a nu­mit "noul Henri Coandă din România".
"După atâţia ani de muncă, satisfacţia a fost pe măsură. La 17 ani, am devenit cunoscut în toată lumea pentru o realizare în premieră mondială. Şi totuşi, bucu­ria a fost de scurtă durată, pentru că pe-aici, în afară de cei din familie şi de câţiva prieteni, nu prea m-a băgat nimeni în seamă." Zâmbeşte cu amărăciune şi scoate dintr-un sertar câteva fotografii. El, călare pe bicicleta lui "turbo jet", tot el, în atelier, meşterind la motor, apoi câteva imagini colosale, cu orizontul curbat, luate din stratosferă. "După povestea cu moto­rul cu reacţie, am zis să mă mai delectez puţin. Şi am făcut un experiment la care visam de mult. Am dat dru­mul în stratosferă, cu ajutorul unui balon cu heliu, unei mici rachete din lego, fixată într-o cutie de plas­tic, alături de o cameră video care a filmat tot tra­seul. Imaginile sunt, într-adevăr, magnifice." Pentru joaca asta, a fost nevoit să meargă împreună cu tatăl lui în Germania. Autorităţile aeronautice din România nu i-au dat aprobări pentru o astfel de lansare. În schimb, nemţii, au răspuns numaidecât favorabil. "Am mers în Germania, numai eu cu tata.Am făcut lan­sarea pe 31 de­cembrie 2011, chiar în ziua cu revelio­nul. Pe ca­meră aveam montat un GPS şi vedeam per­manent pe laptop unde se află balonul. S-a înălţat pâ­nă la 30 de mii de metri. Acolo, balonul s-a spart şi cu­tia a căzut, iar la contactul cu aerul s-a deschis pa­raşuta. Ateriza­rea a avut loc după vreo şase ore de la pornire, cam la 240 de kilometri de locul lansării, într-o zonă împă­durită. Am recuperat camera şi imaginile obţinute au făcut imediat înconjurul lumii. A fost aşa, mai mult o joacă, dar am muncit foar­te mult, chiar şi pentru o asemenea joacă."
Raul îmi povesteşte toate astea cu un entu­zi­asm debordant. Rar gă­seşte un asemenea prilej. În afară de câţiva prieteni, nimeni nu prea e interesat de poveştile lui. Zi de zi stă aici, în atelierul ăsta, muncind meticulos şi cu nesaţ, la năstruşnica ma­şi­nă ori visând la noi pro­iecte. Între timp, Steve Sammartino, australianul care l-a ajutat cu bani pen­tru procurarea pieselor le­go, a devenit cel mai bun pri­eten al lui. Steve are aproape 40 de ani şi, în lumea aşilor din domeniul tehnologiei, este o ade­vă­rată personalitate. Primă­va­ra trecută au reuşit să se întâlnească, undeva, în Thailanda, la o mare con­fe­rinţă a celor mai im­por­tanţi oameni din branşă. "A fost pentru mine o enor­mă onoare să particip la un asemenea eve­ni­ment. Am fost invitat pen­tru motorul cu reacţie pe care l-am prezentat, ală­turi de Steve, pe o scenă mare, sub privirile a sute de oameni, care conduc ce­le mai mari companii din lume. Am dat mâna şi am vorbit cu ei, m-au felicitat, îmi venea tot timpul să mă ciupesc, să fiu sigur că nu visez. Eram ca un biet purice printre atâţia monştri."
A urmat un val de oferte de angajări sau colaborări la diferite proiecte. Le-a refuzat pe toate, chiar dacă toată lumea îl sfătuieşte invers. Nu, el nu acceptă să de­vină un simplu şurubel într-o maşinărie. Vrea să lu­cre­ze independent, la propriile lui proiecte şi idei. Ba­nii, cel puţin deocamdată, nu-l interesează. Vrea doar atât, cât să-şi poată susţine lucrările. Cineva i-a oferit în Thailanda o sumă colosală pentru maşina din lego. A refuzat fără să clipească. El nu poate fi un simplu ne­gustor. Nici continuarea studiilor nu pare deo­cam­dată să-l intereseze. Şcoala, zice el, l-ar limita doar pe anu­mite domenii, or, el vrea să acumuleze tot ce se poate. În plus, astăzi, nimeni nu te maiîntreabă de stu­dii, ci doar dacă poţi face cutare lucru. Anul ăsta in­ten­ţio­nea­ză să obţină o viză de rezidenţă în Australia. Vrea să mear­gă la mentorul lui, Steve, şi să pună în miş­care noi pro­iecte la care visează. În România, lu­crul ăsta ar fi imposibil. Aici nimeni nu dă doi bani pe ceea ce face el. Şi totuşi, România va fi mereu pen­tru el acasă. Iar atunci când lucrurile se vor îndrepta şi la noi, iar po­liticienii se vor lăsa de furat şi se vor apu­ca de treabă, s-ar putea să revină şi el, pentru totdea­una, la obârşie.