Ţin minte că mă uitam la ea cu nesfârşită milă şi, în acelaşi timp, cu admiraţie fără margini. Era atât de frumoasă, încât atenţia toată îmi era furată de chipul ei răvăşit şi simţeam că-mi sunt străine durerea şi tulburarea ce-o încercau. Era frumuseţea maximă a disperării care izbucnea în faţa mea, într-un spectacol ce mă uimea. Nu puteam rezona cu ea, nu puteam, sincer, să fiu părtaşă la suferinţa ei, tocmai pentru că, fără să vreau, eram mai mult atentă la imaginea ei exterioară, la gesturile cu care-şi ştergea ochii, la felul în care-şi dădea peste cap şuviţele de păr rebele, care i se lipeau de obrazul ud de lacrimi. Numai într-un târziu am băgat de seamă că, de fapt, plânsul ei era fără zgomot, era mut, era mai degrabă un fel de zbucium, cu atât mai intens şi mai dureros, cu cât încerca să-l oprească, să-l înăbuşe, în toate acele gesturi frânte ale mâinilor care aranjau mereu părul. Părea atât de nefericită şi de neajutorată, ca o pasăre rănită, căzută în drum. Venise să-mi povestească necazurile ei şi mă simţeam vinovată că nu reuşeam să-i dau un sfat şi s-o încurajez cumva.
Nici nu ştiu ce mi-a povestit atunci despre căsnicia ei, n-a rămas niciun detaliu în mintea mea, nu mai ţin minte decât imaginea aceea de ansamblu, ca o acuarelă scăldată în lacrimi: o femeie tânără, nefericită din cauza bărbatului ei. Tocmai de aceea încerc acum să ghicesc detaliile poveştii neînţelese la timpul potrivit.
Ştefana
Fusese născută iarna, a treia zi după Crăciun, de ziua Sfântului Ştefan, al cărui nume i-a fost dat apoi de către părinţi. Era o copilă firavă, slăbuţă, pe care moaşa Elisabeta a primit-o în lumea aceasta dând din cap neîncrezător. Şi, oricine o cunoştea bine pe moaşă ţi-ar fi putut spune că ea nu s-a înşelat niciodată, dar niciodată, atunci când a prevăzut soarta copiilor pe care i-a ajutat să se nască. Ştefana a crescut ca orice copil. A făcut şcoala primară în sat, şi pentru liceu s-a dus în oraşul apropiat. Minte ascuţită, descurcăreaţă, era totdeauna gata să ajute pe oricine şi să găsească soluţiile cele mai bune în cele mai grele situaţii. Îşi sacrifica timpul şi chiar şi banii puţini pe care-i primea de acasă, pentru a alina suferinţa vreunei colege de şcoală sau de internat. Despre generozitatea ei se vorbea mereu, mai ales din ziua în care şi-a împărţit cartela de masă de la cantina şcolii, cu o colegă care o pierduse pe-a ei. La vremea admiterii la facultate, s-a gândit să încerce la medicină. N-a reuşit, deşi era făcută să sprijine şi să ajute pe cei aflaţi în suferinţă. Nu s-a mai întors acasă la părinţi, pentru că sora ei mai mare tocmai născuse o fetiţă şi avea nevoie de ajutor. A rămas în casa ei mai mulţi ani, fără să-i pese că anii tinereţii se duc şi că în loc să-i trăiască altfel, cu tinerii de vârsta ei, nu era decât o "fată în casă", care le permitea cumnatului şi surorii ei să-şi vadă de viaţa lor, de întâlnirile cu prietenii, de spectacole, de petreceri. Îi era dragă nepoţica, şi de dragul ei a renunţat la multe, fără să-i pară rău. De altfel, eşecul la examenul de facultate a fost estompat şi compensat oarecum de faptul că putea fi utilă pentru cei din familie. N-a primit reproşuri şi părea că toată lumea s-a împăcat cu situaţia, dar în toamna celui de-al treilea an petrecut în casa surorii mai mari, viaţa ei s-a schimbat cu totul, cum nimeni nu s-ar fi gândit înainte.
Ioan
Ioan a fost întâiul născut într-o familie de gospodari, ce locuia într-un sat de câmpie. Oameni muncitori, părinţii lui au hotărât să-l trimită la facultate, "ca să iasă domn" şi să scape de înrobitoarea muncă a pământului. Şi Ioan a împlinit visul părinţilor lui şi l-a depăşit chiar, ajungând să lucreze în capitala ţării, într-un minister. S-a căsătorit cu o doctoriţă, dintr-o veche familie de medici şi, din acel moment, pentru el toate au intrat pe un drum drept, fără ocolişuri. Toate erau hotărâte, fără să fie întrebat, de către nevasta lui şi părinţii ei. Concedii, vacanţe, culoarea costumului nou, biletele la spectacolele de operă, cadourile de Crăciun, textele felicitărilor trimise prietenilor de sărbători, toate, absolut toate se făceau peste capul lui, fără să fie întrebat sau implicat în vreun fel, ceea ce, până la un punct, era comod şi convenabil. Viaţa lui avea un traseu previzibil, şi dacă în primii ani ai căsniciei a avut câteva momente de revoltă, pornite din orgoliu, cu vremea, s-a obişnuit şi-a acceptat, apoi, rolul uşor decorativ pe care-l avea lângă nevasta lui, într-o familie care, de altfel, era văzută din exterior cu multă admiraţie. Avea, însă, uneori, momente în care îi era dor tare de viaţa de dinainte de a se fi însurat, când întâmplările se desfăşurau normal şi natural, fără scenarii şi aranjamente artificiale, dinainte puse la cale. De multe ori, după ce-şi încheia lucrul la minister, rămânea singur şi se gândea la vremurile acelea. Îi plăcea liniştea care se lăsa peste birouri, după ce funcţionarii plecau acasă. Îi amintea de serile copilăriei din sat. Trecuseră de atunci mulţi ani şi, cu cât se îndepărta mai mult de acel moment, îi veneau tot mai des în amintire vremea aceea, oamenii, locurile. Îi era dor de tihna serilor din bucătăria de vară, de glasul tatălui, molcom şi aşezat, de mişcările iuţi ale mamei, care mereu avea câte ceva de făcut, îi era dor câteodată şi de scârţâitul porţii mari de lemn, ce se deschidea doar atunci când intrau în curte carele cu fân ori cu lemne. Cât de mult s-a schimbat de când e orăşean şi cât de îndepărtate îi păreau locurile şi întâmplările copilăriei! Simţea, totuşi, că încă nu s-a rupt definitiv de ele, că a mai rămas ceva, ca o pâlpâire firavă şi că ar putea, la o adică, să reaprindă focul acela mare al bucuriei pe care a trăit-o atunci, demult, dacă ar merge mai des în sat. Cu gândul acesta, îşi strângea lucrurile de pe birou, îşi lua geanta şi pornea spre casă.
Întâlnirea
Povestea lui Ioan şi a Ştefanei e tristă. A fost o încercare fără izbândă, deşi Ioan a avut curajul să se desprindă din viaţa lui perfectă, dar searbădă. A divorţat şi apoi a cerut-o de nevastă pe Ştefana, după multe întâlniri în casa prietenului, pe care-l vizita tot mai des. Deşi între ei era o diferenţă de vârstă de aproape douăzeci de ani, Ştefana a fost de acord să se mărite cu el, ca să nu supere pe nimeni, nici pe părinţii care voiau s-o vadă odată aşezată la casa ei, nici pe cumnatul şi pe sora ei, pe care nu-i mai putea ajuta cu fetiţa, căci începea facultatea. Dar, mai presus de toate, Ştefana s-a gândit că ar putea să aducă puţină bucurie şi alinare în viaţa bărbatului pe care-l vedea mereu îngândurat şi obosit. Simţea că ar avea putere să-l ajute cumva, şi de aceea, fără să i-o ceară nimeni, a pus înainte datoria şi a lăsat pe planul al doilea nevoia ei de dragoste. Adevărul este că a fost impresionată de inteligenţa lui sclipitoare şi îndrăgostirea a fost ca un foc de artificii, care, după ce se stinge, nu lasă în urmă decât umbra unui fum. În ce-l priveşte pe Ioan, el n-a făcut decât să viseze că fata cu ochii smeriţi, simplă, modestă şi cuminte, l-ar putea ajuta să regăsească grăuntele acela de viaţă normală pe care a părăsit-o când a acceptat prima căsătorie. N-a fost aşa. După câteva luni de la nunta cu Ştefana, Ioan era din nou bărbatul tăcut, trist, ce părea mereu obosit şi gânditor.
Au divorţat la un an de la căsătorie. În ziua despărţirii, el i-a cumpărat un buchet imens de lalele, ea i-a călcat, înainte de plecare, toate cămăşile.
Multă vreme după aceea, în faţa prietenilor, fiecare din ei îşi ascundea supărarea cum putea, bravând într-o veselie artificială. Peste ani, atunci când se revedeau, încercau încă să găsească o explicaţie la neputinţa de a se fi înţeles, de a fi rămas împreună, în ciuda străduinţei comune. Să nu fi fost suficiente sacrificiul, dăruirea, cuminţenia, toleranţa, înţelepciunea? Să nu fi putut suplini ele iubirea adevărată? Ce alte ingrediente ar fi fost necesare, în alchimia întâlnirii lor, pentru ca povestea să dureze şi ei să nu rămână pe veci doi însinguraţi?
(DIANA S. - Arad)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
