Fulgerul din Ticera

- Unul din cele mai bogate sate din Munţii Apuseni a fost părăsit de locuitorii săi, după ce biserica le-a fost trăsnită şi transformată în scrum. Parcă urmăriţi de-un blestem, au plecat lăsând uşile caselor descuiate şi perdelele fluturând în ferestre -

Raiul văzut din fereastră

Tragi uşor zăbrelele înţepenite şi deschizi, larg de tot, obloanele. Un scârţâit cald, de lemn care mângâie lemnul, îngână, şoptit, pro­misiunea luminii. Apoi, când marginile ferestrei în­rămează pe de-a-ntregul di­mineaţa de vară, ca într-o acuarelă, te dai în spate, să poţi admira în tihnă ultima minunăţie cu care Dumnezeu îţi bine­cuvântează privirea. Cât cu­prinzi cu ochii, ai toţi Mun­ţii Apuseni la pi­cioa­re! Chiar în faţă e Vârful Vâl­can, cel mai semeţ din­tre toate câte se văd în zare, iar în spatele lui, con­turul ful­gurant al Munţilor Zaran­dului, albaştri ca ochii aceia pe care i-ai văzut cândva şi nu-i vei mai uita niciodată. De jur-împrejurul piscurilor înalte, dealurile se leagănă de voie, ca nişte valuri, tălăzuind sub briza tare a muntelui. Tragi o gură de aer proaspăt şi un zâm­bet îţi umple chipul. Eşti în casa visurilor tale: departe de tot şi de toate, la două ore de mers pe jos de orice urmă de civilizaţie. Eşti într-un mic paradis. Din geam, vezi peste sat cea mai frumoasă panoramă a Apusenilor, un câmp de ferigi tinere te întâmpină cum ieşi în poarta târnaţului, iar în dosul casei, până mai sus, pe deal, "pomărie" mai ceva ca pădurea: meri, pruni, vişini, ci­reşi şi nuci, într-o destră­bălare nebună a naturii. Iar casa, casa e o bijuterie de pus în muzeu. Fundaţia înaltă, din piatră trainică, înconjoară un beci cât o cameră de oaspeţi. Deasu­pra, o cămară aranjată cu tot dichisul şi un pridvor larg, închis cu geam de sticlă, cadrilat, cum e moda în Ţara Moţilor, apoi două odăi frumoase, cu deschidere spre plaiurile munţilor. Totul, de la fundaţie în sus, e lucrat în bârne groase de lemn, acope­rişul e din şiţă, iar înăuntru, pereţii văruiţi în alb învăluie într-o aură de senin icoane vechi cu Maica Domnului.
Ai tot ce-ţi trebuie aici: aer curat, apă rece în fân­tână, pământ roditor cum nu s-a mai văzut atât de sus în munte, miros de fân proaspăt cosit, parfum de flori de câmp, undeva, în depărtări, sunet de tălăngi... Ce să-ţi doreşti mai mult? Un loc din care n-ai vrea să te dai dus pentru nimic în lume. Ticera se cheamă acest colţ de rai. Dar în satul acesta, Ticera, cel mai frumos loc din câte s-au pomenit pe plaiurile Apusenilor, nu mai trăieşte nici un suflet de om. Locul acesta, locul din care nu te-ai da dus pentru nimic în lume, e părăsit de ani şi ani de zile! Zeci de case pustii, lăsate cu tot ce aveau în ele, ca şi cum ar fi fost părăsite în cru­cea nopţii, în goana dis­perată din calea vre­unui ne­mi­los prăpăd. Ce în­tâmplare, ce urgie sau ce cumplit blestem îi va fi împins pe sutele de oa­meni care au trăit aici, în casele acestea superbe, găzdăceşti, între livezile şi dealurile acestea roditoare, să lase totul în urmă şi să părăsească colţul lor de rai, fără ca măcar să privească înapoi?

Curcubeu pe aripi de fluturi

Din comuna Avram Iancu până în Ticera faci, în toiul verii, cu o călăuză bună, mai bine de o oră. Fără că­lăuză, nu ai nici o şansă, pentru că orice urmă de drum, orice potecă ori cărare a fost în­ghiţită de vege­taţie. "Nimeni nu a mai călcat pe aici din primăvară", îmi spune Cristi Vârciu, ghidul montan din Albac care, mergând pe firul unor poveşti auzite prin peregrinările sale în Apuseni, s-a încu­me­tat, după topirea zăpezii, să calce pe urma legendei satului părăsit din inima Ţării Moţilor. "În primăvară, mai era cum era, iarba şi pomii nu crescuseră şi aveai cât de cât nişte repere. Dar acum nu avem altă variantă, trebuie să ne tăiem noi cărarea...", mă avertizează. Lăsăm maşi­nile de teren în capătul unui drum fores­tier, sărim peste un gard din bârne şi ajun­gem taman în mijlocul unei păşuni. Vacile din ciurdă stau liniştite la umbra pădurii, sătule să mai şi pască. O căsuţă albă, cocoţată pe culmea pajiştii, rămâne ultima redută a civilizaţiei...
Cu fiecare pas ne afun­dăm în iarbă ca-n junglă. A­flat în faţă, Cristi o bătăto­reşte cu pas apăsat, de ex­plo­rator. Copacii şi-au împre­unat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al tim­pului, care ne transportă ast­fel, preţ de câteva minute, din marginea civilizaţiei, pâ­nă în inima sălbăticiei. Dar dru­mul spre rai nu e pavat cu pia­tră fasonată, ci cu pie­troaie de râu, acoperite de pământ no­roit, iar pajiştile, care nu s-au mai întâlnit de multă vreme cu coasa, sunt pline de urzici piti­te printre ierburi aspre, înalte de un stat de om. Din loc în loc, mi­rosul de mentă sălba­tică ne răco­reşte simţurile, iar izvoare reci ne împrospă­tează pute­rile. Mii de flu­turi stăpâ­nesc dea­lu­rile din jurul Tice­rei. Sunt atât de mulţi şi atât de frumoşi, că poţi să înveţi curcubeul doar privin­du-le aripile. De la un loc în­colo, nici nu mai e ne­voie să bâj­bâi căutând po­­teci, căci dan­sul de iele pe care-l în­cing, ha­luci­nant, în jurul tău, te duce direct la capătul sa­tu­lui pără­sit. Ticera ne dă "Bun venit!" din adierea unor ramuri de cireşi bă­trâni, gata să se rupă de rod. Mici şi rotunde, fruc­­tele au gustul acela plin, amar şi sălbăticit al singurătăţii.

Amintiri dintr-un alt timp

Totul e perfect con­ser­vat. Ticera e asemenea unui Pom­pei de-abia dez­­velit de sub lava bles­temului. Uşile case­lor sunt deschise şi, chiar dacă ştii că satul e pustiu, îţi vine să strigi, cumsecade, câte un "Ziua bună!", aştep­tând ca gazda să apară în prag, să te întrebe de sănătate şi să te cheme la un păhărel de ţuică făcută în casă, din prunele de peste drum.
În prispa casei de la numărul 23, sub o băncuţă mică, sunt o pereche de galoşi şi o vadră cu porumb pu­trezit. La ţâţâna uşii, dăm peste piatra cu care gazda îşi ascuţea coasa. "Superstiţie veche pe la noi, la moţi, cutea trebuie să stea mereu aici, ca să meargă totul bine în gospodărie", mă lămureşte Cristi. Înăuntru, prin ferestrele mici, lumina se aşează tăcut, cu sfioşenie, peste lucruri. Pe masă e un ciubăraş pentru stors untul, o ploscă albastră, în care alcoolul s-a îmbibat pe veci în carnea lemnului, şi câteva păhărele. O lampă veghează deasupra, pe perete, înfăşurată într-un fuior de praf, iar sub ea, pe laviţă, stă o oglindă înrămată şi-un briceag de ras. Două cămăşi hârşite de munca câmpului şi un surtuc gros îşi ţin de urât pe cuierul de lângă pat. Nu lipseşte nimic în casa aceasta pentru a duce o viaţă ab­solut normală. Iar patul, cu cergile uşor drepelite, întă­reşte senzaţia că gazdele au plecat pe fugă, cu dimi­nea­ţa în cap, la fân sau la vreun târg de animale, şi că stau să apară dintr-o clipă în alta. Şura e şi ea intactă, robus­tă, acoperită cu paie bătrâne, peste care muşchiul şi lichenii ard ca un rug verde-aprins.
La doi paşi, e casa de la numărul 25, mai modestă, dar mai caldă, cu icoane de jur-împrejurul camerei din faţă, cu cărţi vechi, de şcoală generală, împrăştiate cât e masa de lungă, şi cu un ordin de încorporare datat 1971. În dulăpiorul de lângă sobă găseşti de toate: căni, sticluţe, solniţe, tacâmuri, cât să ţii un ospăţ în toată regula, iar pe plita înnegrită de arşiţa focului e o oală mare, de fiert sarmale, şi câteva blide. În cealaltă came­ră, paturile sunt goale, toată rufăria e scoasă pe o sfoară, în târnaţ, "la sorit", ca şi cum un mare praznic stă să vină şi casa trebuie curăţată lună.
Luăm şi celelalte case, la rând. În fiecare dintre ele există detalii simple ale vieţii de odinioară: lăzi de zes­tre, costume populare, mo­nede de pe vremea Repu­blicii Socialiste România, fotografii de nuntă din anii '50, săniuţe pentru copii, scrisori de la neamuri, cărţi de rugăciuni cu semnul la Psalmul 50, carnete de note, însemnări stângace de jurnal agricol - când a fătat vaca, când trebuie săpat po­rumbul, când a dat gheaţa peste câmp - şi descântece populare, însemnate cu creionul pe foi îngălbenite de ani.
Fiecare casă din Ticera compune, în felul ei, din mici fărâme de viaţă în­cre­menite în lucruri, povestea blestemului acestui sat pă­răsit. Zeci de case, toate pe pi­cioa­re, toate trainice, în care te poţi muta şi mâine dacă iei cu tine o mistrie, o va­dră de mortar şi-un pumn de var. "Un singur lucru nu a rămas pe picioare în sa­tul ăsta: biseri­ca...", spune Cristi Vârciu, îndrumân­du-mă, printr-un pâlc de ar­ţari, într-un luminiş încon­jurat de cruci. În mijlocul cimitirului, o funda­ţie, şi ea, în formă de cruce, amin­teşte de vechea bise­ricuţă de lemn a satului. O fundaţie înaltă, din pietre mari, înnegrite de funin­gine...
Toată lumea din Apu­seni vorbeşte la superlativ despre Ti­cera de odinioară. Un sat bogat, cu oa­meni harnici, ves­tiţi pentru ţuica pe care o făceau, pentru grâ­nele bune şi pen­tru anima­lele zdravene pe care le creşteau. Un sat cu gră­dini superbe, cu livezi îngrijite, cu flori pe prispă şi cu orătănii de soi, care stârneau invidia întregii Ţări a Moţilor. Paul Victor, fost primar în Bulzeşti, comuna de care aparţine Ticera, ştie satul de când era o mână de copil. Îl trimiteau ai lui cu vitele la păscut, şi unde se găsea loc mai mult şi mai bun de păscut vitele dacă nu sus, în Ticera? "Era o minunăţie de sat, erau peste 150 de oameni şi nu era poiată în care să nu vezi cinci-şase vite. Aveau şi şcoală primară, o şcoală frumoasă, cu cancelarie şi două săli de curs, care a fost demontată recent şi dusă la Muzeul Astra din Sibiu. Am predat chiar eu pentru câteva luni acolo, la sfârşitul anilor '70, cred că erau la şcoală mai bine de 14 copii", îşi aduce aminte domnul Victor.
"Oriunde intrai într-un târg de animale din Apu­seni, vedeai de la o poştă o vită crescută în Ticera. Aveau vite mari, frumoase, li se dusese vestea peste toţi munţii. Era şi o vorbă: «Ce boi faini ai, parcă ar fi din Ticera»", povesteşte sfătos Gheorghe Ştefan, fost pro­fesor de istorie şi geografie în Dumbrava de Sus. "La celemai bine de 50 de fumuri câte erau în Ticera prin anii '58-'60, erau în sat nu mai puţin de 40 de perechi de boi. Cine mai avea aşa ceva pe vremea aia? Apoi, la Ticera erau nişte izvoare foarte puternice, apa nu a fost niciodată o problemă acolo. Pământul era grozav, nişte platouri pe care puteai cultiva grâne la peste 800 de metri altitudine. Despre livezi nu mai zic, că le-aţi văzut şi voi acolo, dau rod şi acum, după atâta amar de ani în care nu s-a mai îngrijit nimeni de ele", întăreşte "Profesorul", cum îi spun cei apro­piaţi lui Gheorghe Ştefan. "Nu duceau deloc o viaţă uşoară ticerenii, pentru că erau izo­laţi de lume, drumurile spre Avram Iancu şi Bulzeşti erau ca vai de ele, dar traiul ăsta greu i-a învăţat să fie deştepţi şi harnici. Aveau cele mai frumoase aco­perişuri din cetini de brad, cred că au fost ultimii care ştiau ca la carte meşteşugul acesta. Iar be­ciurile înalte, din piatră, le foloseau inge­nios, ca adăpost de iarnă pen­tru animalele mici, de-abia fătate, care nu ar fi rezistat frigului mare din Apuseni", îşi aminteşte "Profesorul" Ştefan.
Moş Onu Paven, de 78 de ani, ţi-ar putea povesti şi el, ore în şir, despre farmecul Ticerei, despre "aia ţuica bună", vestită peste tot prin Apuseni, pe care o găseai numai acolo, despre cât de bogaţi erau ticere­nii... "Dar...", oftează moş Onu, îndoit dacă să conti­nue povestea sau nu. Acelaşi oftat cu care se încheie, invariabil, orice poveste despre satul cel mândru de odinioară...

Biserica trăsnită

Cristi Vârciu a aflat despre Ticera de la bătrânii cu care stă mereu de vorbă când e prin drumeţii cu turiştii care vin la pensiunea sa din Scărişoara. Copil crescut în creierii Apusenilor, a auzit la viaţa lui o groază de legende ale munţilor, care mai de care mai grozavă şi mai plină de mister. Dar legenda Ticerei l-a înfiorat din primul moment: un sat complet pără­sit, după ce biserica a fost trăsnită de-un fulger, în zi de mare praznic, ca semn al unui blestem abătut asu­pra locului. L-a întrebat pe bunul său prieten, Mircea Paven, fostul şef de post din Avram Iancu, dacă auzi­se de aşa ceva. "În 7 ani cât am fost şef de post aco­lo, peste deal de Ticera, am auzit de atâtea ori oame­nii povestind îngroziţi despre biserica trăsnită şi despre spaima sătenilor care s-au luat unul după altul şi au părăsit satul, fără să se mai întoarcă înapoi". Încăpăţânat, ca un moţ get-beget, Cristi nu s-a lăsat până nu a smuls de la şeful de post promisiunea că-l va conduce să vadă satul părăsit din inima Apuse­nilor şi ce a mai rămas din bise­rica lovită de trăsnet şi făcută scrum. Cum a venit primă­vara, s-au întins la drum, şi Cristi s-a convins că poveştile bătrâ­nilor nu erau vorbe în vânt. A văzut cu ochii lui fundaţia în formă de cruce, cu pietre încă pline defu­ningine, a văzut bucăţi arse din ta­bla de pe acoperiş, a văzut bra­zii crescuţi spre cer, înalţi cât o turlă maramureşeană, printre pietrele din fundaţia bise­ricii. "Şi acum am vrut să vezi şi tu satul ăsta şi biserica trăsnită, să nu zică lu­mea că-s nebun când le povestesc oamenilor", îmi zâm­beşte Cristi. "La cât de mari sunt copacii cres­cuţi pe locul ăsta, trebuie că bise­rica a ars acum vreo 40 de ani", gândeşte el, cu voce tare, pe dru­mul de în­toar­cere. În comuna Avram Ian­cu, cum ie­şim din săl­bă­ticie, ne în­tâmpină Traian Mor­can, un holtei între două vârste, unul dintre ultimii ţărani rămaşi în cătunul său. "D-apăi, ce-aţi cotat voi în Ti­­ceră, altă trea­bă n-aveţi?", ne-a luat omul în primire, jumătate pe ton de glumă, jumătate pe ton cer­tăreţ. Cu greu am scos de la el două vorbe despre Ticera, ca şi cum bles­temul despre care vor­besc legendele Apu­se­ni­lor nu ar trebui râcâit pen­­tru nimic în lume. "Ade­vă­­ra­tu-i cu biserica trăsnită. Să tot fi fost de 25 de ani, poa­te mai bine... Într-o zi ca amu', de Ilie Proroc, o fost vreme mare şi-o trăsnit bise­rica de n-o mai rămas o scân­dură de ea", ne con­fir­mă Traian, "Unde s-a mai pomenit aşa o groză­vie?", şop­teşte omul în loc de rămas bun.

A doua venire

De fapt, grozăvia e şi mai şi. "Lumea nu are de unde să ştie asta, dar eu, fiind interesat de monografia acestor locuri, am aflat că, de fapt, biserica din Ticera a fost trăsnită nu o dată, ci de două ori! Prima oară, fulgerul a trecut pe lângă cruce, până înăuntru, numai că nu a ieşit foc mare, n-au fost cine ştie ce stricăciuni atunci. Apoi, după ceva vreme, a venit trăsnetul acela fatal, care a distrus acoperişul şi a făcut scrum bise­ricuţa", spune profesorul Gheorghe Ştefan. "În ce an a ars biserica?", îl întreb pe "Profesor". Nimeni din cei cu care am vorbit n-a ştiut să-mi răspundă. Nici el nu ştie anul exact, dar crede că s-a întâmplat prin 1970. "Oricum, nu mai târziu de 1975", spune fostul primar din Bulzeşti, Paul Victor. Pe vremea aceea, la mijlocul anilor '70, satul mai era încă viu. Bătrânii spun că în timpul războiului, aici, în Ticera, în creierii Apusenilor, s-ar fi ascuns pentru o vreme nişte partizani şi că asta ar fi atras per­se­cuţii asupra sătenilor din partea comu­niştilor. Alţii spun că tot aici, în jurul Ticerei, ar fi acţionat, într-o vreme, o ceată de ne­treb­nici, de tâlhari la drumul mare, şi că oamenii din satele din jur au prins a blestema locul din pricina asta, deşi ticerenii, bieţii de ei, nu aveau nici o vină. Distrugerea bisericii în ajun de Sfântul Proroc Ilie a pus, însă, capac la toate, a fost ultimul şi cel mai înspăi­mân­tător semn că nu mai e viaţă de trăit în Ticera. "Cum te şi poţi gândi ce-o fi fost în sufletul bieţilor oameni? Cum să nu te sparii când îţi trăsneşte beserica în sat? Io-s femeie bă­trână, fac 90 de ani, dar altu' n-am mai auzit de vreun loc unde o trăsnit beserica. Aista-i lucru mare, dragu' mieu, nu-i de mirare că oamenii or lăsat tăt acolo şi s-or dus care pă unde", îmi spune Rafila Vârciu, bunica lui Cristi, cea mai în vârstă femeie de prin părţile Alba­cu­lui.
După ce sufletul satului, bisericuţa lor din lemn, s-a făcut scrum, oamenii au căzut în deznădejde şi au în­ce­put să-şi caute, fiecare, liniştea în altă parte. Care la oraş, unde şi-au găsit un pic de slujbă, care pe la copii, alţii au vândut tot ce-au avut pe lângă casă, vitele şi celelalte animale şi, cu banii luaţi pe ele, şi-au ridicat case noi prin alte părţi. Ion Suba, actualul primar din Bulzeştii de Sus, se plânge de infrastruc­tura proastă, de faptul că nu ai cum să mai ţii oamenii în munte dacă nu ai un drum făcut şi dacă nu tragi curent. Ciudat, însă, ticerenii nu s-au mutat prin satele vecine din Apuseni, unde ar fi avut mai mult confort, ci s-au dus cu toţii de la Brad încolo, cei mai mulţi prin Arad şi Timişoara. Cu vremea, cei bătrâni, ultimii supravieţuitori, s-au mutat şi ei, rând pe rând, an după an, în cimitirul mic, cu cruci câşe, de lângă bisericuţa trăsnită. Până când în Ticera, în paradisul din inima Apusenilor, în paradisul din care nu te-ai mai da dus niciodată, n-au mai rămas decât casele acelea mândre şi goale, cu perdele albe în ferestre, cu ulcele pe mese, cu scaune roată şi cu icoane scorojite pe pereţi, în care Hristoşi în chip de păstori - ce tragic sună asta într-un sat complet părăsit! - propovăduiesc mut a doua ve­nire...

*

"Ştii care e blestemul?", mă întreabă moş Onu Pa­ven. "Mi-a spus-o într-o zi o doamnă de la Bucureşti, din familie mare, cuşcoli la Pa­ris, prietenă cu Ni­colae Iorga, care o şi botezase în tinereţe. Doam­na era îndră­gostită de Apuseni şi venea aici, la noi, în spatele casei, să-şi petreacă toate va­canţele. Ea mi-a spus într-o zi aşa: că «Tre­buie să fii ori ne­bun, ori bles­temat ca să pără­seşti Apuse­nii». Ăsta e adevă­ratul blestem al ticere­nilor, că au părăsit satul ăla, cel mai mândru din câte erau pe aici, pe la noi. Blestem mai mare nu-ţi trebe decât să tră­ieşti într-un colţ de rai, iar viaţa să te împingă afa­ră de aco­lo...".

Fotografii de FLORENTIN POPA şi CIPRIAN RUS