Raiul văzut din fereastră
Tragi ușor zăbrelele înțepenite și deschizi, larg de tot, obloanele. Un scârțâit cald, de lemn care mângâie lemnul, îngână, șoptit, promisiunea luminii. Apoi, când marginile ferestrei înrămează pe de-a-ntregul dimineața de vară, ca într-o acuarelă, te dai în spate, să poți admira în tihnă ultima minunăție cu care Dumnezeu îți binecuvântează privirea. Cât cuprinzi cu ochii, ai toți Munții Apuseni la picioare! Chiar în față e Vârful Vâlcan, cel mai semeț dintre toate câte se văd în zare, iar în spatele lui, conturul fulgurant al Munților Zarandului, albaștri ca ochii aceia pe care i-ai văzut cândva și nu-i vei mai uita niciodată. De jur-împrejurul piscurilor înalte, dealurile se leagănă de voie, ca niște valuri, tălăzuind sub briza tare a muntelui. Tragi o gură de aer proaspăt și un zâmbet îți umple chipul. Ești în casa visurilor tale: departe de tot și de toate, la două ore de mers pe jos de orice urmă de civilizație. Ești într-un mic paradis. Din geam, vezi peste sat cea mai frumoasă panoramă a Apusenilor, un câmp de ferigi tinere te întâmpină cum ieși în poarta târnațului, iar în dosul casei, până mai sus, pe deal, "pomărie" mai ceva ca pădurea: meri, pruni, vișini, cireși și nuci, într-o destrăbălare nebună a naturii. Iar casa, casa e o bijuterie de pus în muzeu. Fundația înaltă, din piatră trainică, înconjoară un beci cât o cameră de oaspeți. Deasupra, o cămară aranjată cu tot dichisul și un pridvor larg, închis cu geam de sticlă, cadrilat, cum e moda în Țara Moților, apoi două odăi frumoase, cu deschidere spre plaiurile munților. Totul, de la fundație în sus, e lucrat în bârne groase de lemn, acoperișul e din șiță, iar înăuntru, pereții văruiți în alb învăluie într-o aură de senin icoane vechi cu Maica Domnului.
Ai tot ce-ți trebuie aici: aer curat, apă rece în fântână, pământ roditor cum nu s-a mai văzut atât de sus în munte, miros de fân proaspăt cosit, parfum de flori de câmp, undeva, în depărtări, sunet de tălăngi... Ce să-ți dorești mai mult? Un loc din care n-ai vrea să te dai dus pentru nimic în lume. Ticera se cheamă acest colț de rai. Dar în satul acesta, Ticera, cel mai frumos loc din câte s-au pomenit pe plaiurile Apusenilor, nu mai trăiește nici un suflet de om. Locul acesta, locul din care nu te-ai da dus pentru nimic în lume, e părăsit de ani și ani de zile! Zeci de case pustii, lăsate cu tot ce aveau în ele, ca și cum ar fi fost părăsite în crucea nopții, în goana disperată din calea vreunui nemilos prăpăd. Ce întâmplare, ce urgie sau ce cumplit blestem îi va fi împins pe sutele de oameni care au trăit aici, în casele acestea superbe, găzdăcești, între livezile și dealurile acestea roditoare, să lase totul în urmă și să părăsească colțul lor de rai, fără ca măcar să privească înapoi?
Curcubeu pe aripi de fluturi
Din comuna Avram Iancu până în Ticera faci, în toiul verii, cu o călăuză bună, mai bine de o oră. Fără călăuză, nu ai nici o șansă, pentru că orice urmă de drum, orice potecă ori cărare a fost înghițită de vegetație. "Nimeni nu a mai călcat pe aici din primăvară", îmi spune Cristi Vârciu, ghidul montan din Albac care, mergând pe firul unor povești auzite prin peregrinările sale în Apuseni, s-a încumetat, după topirea zăpezii, să calce pe urma legendei satului părăsit din inima Țării Moților. "În primăvară, mai era cum era, iarba și pomii nu crescuseră și aveai cât de cât niște repere. Dar acum nu avem altă variantă, trebuie să ne tăiem noi cărarea...", mă avertizează. Lăsăm mașinile de teren în capătul unui drum forestier, sărim peste un gard din bârne și ajungem taman în mijlocul unei pășuni. Vacile din ciurdă stau liniștite la umbra pădurii, sătule să mai și pască. O căsuță albă, cocoțată pe culmea pajiștii, rămâne ultima redută a civilizației...
Cu fiecare pas ne afundăm în iarbă ca-n junglă. Aflat în față, Cristi o bătătorește cu pas apăsat, de explorator. Copacii și-au împreunat crengile pe deasupra într-un straniu tunel al timpului, care ne transportă astfel, preț de câteva minute, din marginea civilizației, până în inima sălbăticiei. Dar drumul spre rai nu e pavat cu piatră fasonată, ci cu pietroaie de râu, acoperite de pământ noroit, iar pajiștile, care nu s-au mai întâlnit de multă vreme cu coasa, sunt pline de urzici pitite printre ierburi aspre, înalte de un stat de om. Din loc în loc, mirosul de mentă sălbatică ne răcorește simțurile, iar izvoare reci ne împrospătează puterile. Mii de fluturi stăpânesc dealurile din jurul Ticerei. Sunt atât de mulți și atât de frumoși, că poți să înveți curcubeul doar privindu-le aripile. De la un loc încolo, nici nu mai e nevoie să bâjbâi căutând poteci, căci dansul de iele pe care-l încing, halucinant, în jurul tău, te duce direct la capătul satului părăsit. Ticera ne dă "Bun venit!" din adierea unor ramuri de cireși bătrâni, gata să se rupă de rod. Mici și rotunde, fructele au gustul acela plin, amar și sălbăticit al singurătății.
Amintiri dintr-un alt timp
Totul e perfect conservat. Ticera e asemenea unui Pompei de-abia dezvelit de sub lava blestemului. Ușile caselor sunt deschise și, chiar dacă știi că satul e pustiu, îți vine să strigi, cumsecade, câte un "Ziua bună!", așteptând ca gazda să apară în prag, să te întrebe de sănătate și să te cheme la un păhărel de țuică făcută în casă, din prunele de peste drum.
În prispa casei de la numărul 23, sub o băncuță mică, sunt o pereche de galoși și o vadră cu porumb putrezit. La țâțâna ușii, dăm peste piatra cu care gazda își ascuțea coasa. "Superstiție veche pe la noi, la moți, cutea trebuie să stea mereu aici, ca să meargă totul bine în gospodărie", mă lămurește Cristi. Înăuntru, prin ferestrele mici, lumina se așează tăcut, cu sfioșenie, peste lucruri. Pe masă e un ciubăraș pentru stors untul, o ploscă albastră, în care alcoolul s-a îmbibat pe veci în carnea lemnului, și câteva păhărele. O lampă veghează deasupra, pe perete, înfășurată într-un fuior de praf, iar sub ea, pe laviță, stă o oglindă înrămată și-un briceag de ras. Două cămăși hârșite de munca câmpului și un surtuc gros își țin de urât pe cuierul de lângă pat. Nu lipsește nimic în casa aceasta pentru a duce o viață absolut normală. Iar patul, cu cergile ușor drepelite, întărește senzația că gazdele au plecat pe fugă, cu dimineața în cap, la fân sau la vreun târg de animale, și că stau să apară dintr-o clipă în alta. Șura e și ea intactă, robustă, acoperită cu paie bătrâne, peste care mușchiul și lichenii ard ca un rug verde-aprins.
La doi pași, e casa de la numărul 25, mai modestă, dar mai caldă, cu icoane de jur-împrejurul camerei din față, cu cărți vechi, de școală generală, împrăștiate cât e masa de lungă, și cu un ordin de încorporare datat 1971. În dulăpiorul de lângă sobă găsești de toate: căni, sticluțe, solnițe, tacâmuri, cât să ții un ospăț în toată regula, iar pe plita înnegrită de arșița focului e o oală mare, de fiert sarmale, și câteva blide. În cealaltă cameră, paturile sunt goale, toată rufăria e scoasă pe o sfoară, în târnaț, "la sorit", ca și cum un mare praznic stă să vină și casa trebuie curățată lună.
Luăm și celelalte case, la rând. În fiecare dintre ele există detalii simple ale vieții de odinioară: lăzi de zestre, costume populare, monede de pe vremea Republicii Socialiste România, fotografii de nuntă din anii '50, săniuțe pentru copii, scrisori de la neamuri, cărți de rugăciuni cu semnul la Psalmul 50, carnete de note, însemnări stângace de jurnal agricol - când a fătat vaca, când trebuie săpat porumbul, când a dat gheața peste câmp - și descântece populare, însemnate cu creionul pe foi îngălbenite de ani.
Fiecare casă din Ticera compune, în felul ei, din mici fărâme de viață încremenite în lucruri, povestea blestemului acestui sat părăsit. Zeci de case, toate pe picioare, toate trainice, în care te poți muta și mâine dacă iei cu tine o mistrie, o vadră de mortar și-un pumn de var. "Un singur lucru nu a rămas pe picioare în satul ăsta: biserica...", spune Cristi Vârciu, îndrumându-mă, printr-un pâlc de arțari, într-un luminiș înconjurat de cruci. În mijlocul cimitirului, o fundație, și ea, în formă de cruce, amintește de vechea bisericuță de lemn a satului. O fundație înaltă, din pietre mari, înnegrite de funingine...
Toată lumea din Apuseni vorbește la superlativ despre Ticera de odinioară. Un sat bogat, cu oameni harnici, vestiți pentru țuica pe care o făceau, pentru grânele bune și pentru animalele zdravene pe care le creșteau. Un sat cu grădini superbe, cu livezi îngrijite, cu flori pe prispă și cu orătănii de soi, care stârneau invidia întregii Țări a Moților. Paul Victor, fost primar în Bulzești, comuna de care aparține Ticera, știe satul de când era o mână de copil. Îl trimiteau ai lui cu vitele la păscut, și unde se găsea loc mai mult și mai bun de păscut vitele dacă nu sus, în Ticera? "Era o minunăție de sat, erau peste 150 de oameni și nu era poiată în care să nu vezi cinci-șase vite. Aveau și școală primară, o școală frumoasă, cu cancelarie și două săli de curs, care a fost demontată recent și dusă la Muzeul Astra din Sibiu. Am predat chiar eu pentru câteva luni acolo, la sfârșitul anilor '70, cred că erau la școală mai bine de 14 copii", își aduce aminte domnul Victor.
"Oriunde intrai într-un târg de animale din Apuseni, vedeai de la o poștă o vită crescută în Ticera. Aveau vite mari, frumoase, li se dusese vestea peste toți munții. Era și o vorbă: «Ce boi faini ai, parcă ar fi din Ticera»", povestește sfătos Gheorghe Ștefan, fost profesor de istorie și geografie în Dumbrava de Sus. "La cele mai bine de 50 de fumuri câte erau în Ticera prin anii '58-'60, erau în sat nu mai puțin de 40 de perechi de boi. Cine mai avea așa ceva pe vremea aia? Apoi, la Ticera erau niște izvoare foarte puternice, apa nu a fost niciodată o problemă acolo. Pământul era grozav, niște platouri pe care puteai cultiva grâne la peste 800 de metri altitudine. Despre livezi nu mai zic, că le-ați văzut și voi acolo, dau rod și acum, după atâta amar de ani în care nu s-a mai îngrijit nimeni de ele", întărește "Profesorul", cum îi spun cei apropiați lui Gheorghe Ștefan. "Nu duceau deloc o viață ușoară ticerenii, pentru că erau izolați de lume, drumurile spre Avram Iancu și Bulzești erau ca vai de ele, dar traiul ăsta greu i-a învățat să fie deștepți și harnici. Aveau cele mai frumoase acoperișuri din cetini de brad, cred că au fost ultimii care știau ca la carte meșteșugul acesta. Iar beciurile înalte, din piatră, le foloseau ingenios, ca adăpost de iarnă pentru animalele mici, de-abia fătate, care nu ar fi rezistat frigului mare din Apuseni", își amintește "Profesorul" Ștefan.
Moș Onu Paven, de 78 de ani, ți-ar putea povesti și el, ore în șir, despre farmecul Ticerei, despre "aia țuica bună", vestită peste tot prin Apuseni, pe care o găseai numai acolo, despre cât de bogați erau ticerenii... "Dar...", oftează moș Onu, îndoit dacă să continue povestea sau nu. Același oftat cu care se încheie, invariabil, orice poveste despre satul cel mândru de odinioară...
Biserica trăsnită
Cristi Vârciu a aflat despre Ticera de la bătrânii cu care stă mereu de vorbă când e prin drumeții cu turiștii care vin la pensiunea sa din Scărișoara. Copil crescut în creierii Apusenilor, a auzit la viața lui o groază de legende ale munților, care mai de care mai grozavă și mai plină de mister. Dar legenda Ticerei l-a înfiorat din primul moment: un sat complet părăsit, după ce biserica a fost trăsnită de-un fulger, în zi de mare praznic, ca semn al unui blestem abătut asupra locului. L-a întrebat pe bunul său prieten, Mircea Paven, fostul șef de post din Avram Iancu, dacă auzise de așa ceva. "În 7 ani cât am fost șef de post acolo, peste deal de Ticera, am auzit de atâtea ori oamenii povestind îngroziți despre biserica trăsnită și despre spaima sătenilor care s-au luat unul după altul și au părăsit satul, fără să se mai întoarcă înapoi". Încăpățânat, ca un moț get-beget, Cristi nu s-a lăsat până nu a smuls de la șeful de post promisiunea că-l va conduce să vadă satul părăsit din inima Apusenilor și ce a mai rămas din biserica lovită de trăsnet și făcută scrum. Cum a venit primăvara, s-au întins la drum, și Cristi s-a convins că poveștile bătrânilor nu erau vorbe în vânt. A văzut cu ochii lui fundația în formă de cruce, cu pietre încă pline de funingine, a văzut bucăți arse din tabla de pe acoperiș, a văzut brazii crescuți spre cer, înalți cât o turlă maramureșeană, printre pietrele din fundația bisericii. "Și acum am vrut să vezi și tu satul ăsta și biserica trăsnită, să nu zică lumea că-s nebun când le povestesc oamenilor", îmi zâmbește Cristi. "La cât de mari sunt copacii crescuți pe locul ăsta, trebuie că biserica a ars acum vreo 40 de ani", gândește el, cu voce tare, pe drumul de întoarcere. În comuna Avram Iancu, cum ieșim din sălbăticie, ne întâmpină Traian Morcan, un holtei între două vârste, unul dintre ultimii țărani rămași în cătunul său. "D-apăi, ce-ați cotat voi în Ticeră, altă treabă n-aveți?", ne-a luat omul în primire, jumătate pe ton de glumă, jumătate pe ton certăreț. Cu greu am scos de la el două vorbe despre Ticera, ca și cum blestemul despre care vorbesc legendele Apusenilor nu ar trebui râcâit pentru nimic în lume. "Adevăratu-i cu biserica trăsnită. Să tot fi fost de 25 de ani, poate mai bine... Într-o zi ca amu', de Ilie Proroc, o fost vreme mare și-o trăsnit biserica de n-o mai rămas o scândură de ea", ne confirmă Traian, "Unde s-a mai pomenit așa o grozăvie?", șoptește omul în loc de rămas bun.
A doua venire
De fapt, grozăvia e și mai și. "Lumea nu are de unde să știe asta, dar eu, fiind interesat de monografia acestor locuri, am aflat că, de fapt, biserica din Ticera a fost trăsnită nu o dată, ci de două ori! Prima oară, fulgerul a trecut pe lângă cruce, până înăuntru, numai că nu a ieșit foc mare, n-au fost cine știe ce stricăciuni atunci. Apoi, după ceva vreme, a venit trăsnetul acela fatal, care a distrus acoperișul și a făcut scrum bisericuța", spune profesorul Gheorghe Ștefan. "În ce an a ars biserica?", îl întreb pe "Profesor". Nimeni din cei cu care am vorbit n-a știut să-mi răspundă. Nici el nu știe anul exact, dar crede că s-a întâmplat prin 1970. "Oricum, nu mai târziu de 1975", spune fostul primar din Bulzești, Paul Victor. Pe vremea aceea, la mijlocul anilor '70, satul mai era încă viu. Bătrânii spun că în timpul războiului, aici, în Ticera, în creierii Apusenilor, s-ar fi ascuns pentru o vreme niște partizani și că asta ar fi atras persecuții asupra sătenilor din partea comuniștilor. Alții spun că tot aici, în jurul Ticerei, ar fi acționat, într-o vreme, o ceată de netrebnici, de tâlhari la drumul mare, și că oamenii din satele din jur au prins a blestema locul din pricina asta, deși ticerenii, bieții de ei, nu aveau nici o vină. Distrugerea bisericii în ajun de Sfântul Proroc Ilie a pus, însă, capac la toate, a fost ultimul și cel mai înspăimântător semn că nu mai e viață de trăit în Ticera. "Cum te și poți gândi ce-o fi fost în sufletul bieților oameni? Cum să nu te sparii când îți trăsnește beserica în sat? Io-s femeie bătrână, fac 90 de ani, dar altu' n-am mai auzit de vreun loc unde o trăsnit beserica. Aista-i lucru mare, dragu' mieu, nu-i de mirare că oamenii or lăsat tăt acolo și s-or dus care pă unde", îmi spune Rafila Vârciu, bunica lui Cristi, cea mai în vârstă femeie de prin părțile Albacului.
După ce sufletul satului, bisericuța lor din lemn, s-a făcut scrum, oamenii au căzut în deznădejde și au început să-și caute, fiecare, liniștea în altă parte. Care la oraș, unde și-au găsit un pic de slujbă, care pe la copii, alții au vândut tot ce-au avut pe lângă casă, vitele și celelalte animale și, cu banii luați pe ele, și-au ridicat case noi prin alte părți. Ion Suba, actualul primar din Bulzeștii de Sus, se plânge de infrastructura proastă, de faptul că nu ai cum să mai ții oamenii în munte dacă nu ai un drum făcut și dacă nu tragi curent. Ciudat, însă, ticerenii nu s-au mutat prin satele vecine din Apuseni, unde ar fi avut mai mult confort, ci s-au dus cu toții de la Brad încolo, cei mai mulți prin Arad și Timișoara. Cu vremea, cei bătrâni, ultimii supraviețuitori, s-au mutat și ei, rând pe rând, an după an, în cimitirul mic, cu cruci câșe, de lângă bisericuța trăsnită. Până când în Ticera, în paradisul din inima Apusenilor, în paradisul din care nu te-ai mai da dus niciodată, n-au mai rămas decât casele acelea mândre și goale, cu perdele albe în ferestre, cu ulcele pe mese, cu scaune roată și cu icoane scorojite pe pereți, în care Hristoși în chip de păstori - ce tragic sună asta într-un sat complet părăsit! - propovăduiesc mut a doua venire...
*
"Știi care e blestemul?", mă întreabă moș Onu Paven. "Mi-a spus-o într-o zi o doamnă de la București, din familie mare, cu școli la Paris, prietenă cu Nicolae Iorga, care o și botezase în tinerețe. Doamna era îndrăgostită de Apuseni și venea aici, la noi, în spatele casei, să-și petreacă toate vacanțele. Ea mi-a spus într-o zi așa: că «Trebuie să fii ori nebun, ori blestemat ca să părăsești Apusenii». Ăsta e adevăratul blestem al ticerenilor, că au părăsit satul ăla, cel mai mândru din câte erau pe aici, pe la noi. Blestem mai mare nu-ți trebe decât să trăiești într-un colț de rai, iar viața să te împingă afară de acolo...".
Fotografii de FLORENTIN POPA și CIPRIAN RUS