Mânăstirea cu rândunele
Sunt deja 18 ani de când se organizează această tabără. Ea a fost pornită ca urmare a unui vicleșug duhovnicesc. Obștea îl îndrăgea foarte tare pe Părintele Teofil și dorea să-l aibă din când în când, pentru câteva zile, în mijlocul ei. Ca să-l convingă mai lesne să vină și, totodată, ca să profite cât mai multă lume de venirea lui acolo, a fost inventată această tabără. După moartea Părintelui, în anul 2009, monahii de la Oașa au stat în cumpănă dacă să continue sau nu, considerând că atracția taberei o constituia marele duhovnic. Până la urmă, au decis să meargă mai departe și au asistat la producerea unui mic miracol. De unde, până atunci, numărul participanților era de circa 50, în primul an după moartea Părintelui, în 2010, el a crescut, brusc, la 150. Și a continuat să crească, încât în prezent trebuie să se facă o anumită selecție, deoarece capacitatea de găzduire a mânăstirii este limitată. Anul acesta, de pildă, au fost aproximativ 250 de participanți.
Tema stabilită pentru ediția din acest an a fost "Părintele Galeriu, astăzi", datorită faptului că s-au împlinit zece ani de la mutarea la Domnul a bunului părinte de la biserica Silvestru din București. Frumoasă această întâlnire a celor doi părinți emblematici ai Bisericii noastre, Părintele Părăian și Părintele Galeriu, unul monah și altul de mir, prin intermediul taberei de la Oașa. Totodată, trebuie observat că strângerea în jurul Părintelui Galeriu, într-o mânăstire, a fost cât se poate de potrivită, pentru că ființarea lui avea o vădită componentă monahală. În plus, pe lângă tema principală, organizatorii au dorit să dea și un caracter combativ prelegerilor și dezbaterilor aferente, având în vedere avalanșa de provocări pe care societatea contemporană descreștinată și secularizată le pune în fața creștinilor, dar poate mai cu osebire în fața tinerilor: homosexualitatea, avortul, pornografia, asaltul mediatic, poluarea de toate felurile, inclusiv cea spirituală, CIP-urile de tot felul, jocurile electronice, hrănirea nesănătoasă, însingurarea, incomunicabilitatea și altele, și altele.
Am fost și eu chemat acolo, pentru că-l cunoscusem, cât de cât, pe cu totul și cu totul minunatul Părinte Constantin Galeriu, ca să dau mărturie în legătură cu el. Așa sunt oamenii care au bineplăcut lui Dumnezeu, te ajută și te țin în preajmă și după moarte.
Eram acum, pentru a doua oară la Mânăstirea Oașa. Este un loc frumos, pe malul unui lac de acumulare, la poalele Muntelui Frumușica. Clima este însă una specifică de munte, ca atare, destul de aspră. Vara nu durează mai mult de două luni. "Toamna începe la Sfântul Ilie", îmi spunea părintele stareț, Iustin.
Înainte de ajungerea mea, acum un an, în ograda mânăstirii nu era decât groapa pentru fundația noii biserici. Probabil că peste un an va fi terminată și zidirea ei. Deja, zidurile au ajuns la o înălțime de circa trei metri. Sunt toate premisele ca să fie o biserică frumoasă. Tot locul va fi și mai frumos, atunci când urmele șantierului vor dispărea. Arhitectura subsolului noii biserici este izbutită, plăcută. Pereții sunt cu cărămidă aparentă, decupările spațiului și ferestrele sunt bine proporționate, denotând bun gust. Două foarte izbutite mari icoane împărătești te fixează cu gândul la Iisus Hristos și la Maica Lui. Ca atare, locul te adună, te îndeamnă la concentrare în rugăciune.
Din primul moment, mi-au sărit în ochi miile de rândunele și zecile lor de cuiburi lipite de clădirile mânăstirii. Pe vremea copilăriei mele, erau destule și în București, dar acum au dispărut cu totul.
În cameră, pe masă, o foaie de hârtie m-a pus rapid și limpede în cunoștința exigențelor și programului mânăstirii: tăcere, cât mai multă tăcere, slujbe, ascultări, mesele...
Prietenul lui Dumnezeu
Nu mult timp după sosirea în mânăstire, după ce am fost cazați cu toții, mi s-a transmis sugestia părintelui stareț Iustin, de a avea întâlnirea mea cu tinerii, chiar în seara aceea, pentru că acum aș avea mai mult timp, pe când a doua zi, când era, de fapt, prevăzută începerea programului, vor fi mai mulți vorbitori și timp mai puțin de expunere. Am făcut bucuros această ascultare. Nu aveam prea clar în minte planul de expunere, dar m-am lăsat în voia Domnului și bine am făcut. Într-adevăr, a fost o întâlnire realizată. Am reușit să comunicăm. Lucrul acesta s-a văzut din faptul că, în zilele următoare, cei care au participat au venit să mă consulte în legătură cu diverse probleme spirituale ale lor, ba mulți și-au exprimat dorința de a mai avea o întâlnire. Din păcate, nu a mai fost timp pentru așa ceva, și am rămas, în continuare, un simplu observator atent.
Le-am vorbit tinerilor despre felul în care l-am cunoscut și l-am receptat eu pe Părintele Galeriu. Un om pitoresc, părând uneori oarecum "aerian", dar, în fond, un bun cunoscător al tuturor tendințelor spirituale din varii domenii, un mare "actor" liturgic, cu un excepțional dar al retoricii, un om fără timp, dar care-și făcea totdeauna timp pentru a răspunde solicitărilor credincioșilor, un mare "risipitor", care era gata să dea tot ce avea (mai puțin cărțile), un om "enervant" pentru cei care nu suportau dojana implicită pe care le-o făcea statura lui duhovnicească, un om al iubirii neprecupețite, un om al rugăciunii continue (rugăciune în mod evident ascultată de Dumnezeu), un părinte în sensul autentic al cuvântului și al Cuvântului, ca atare, un prieten al lui Dumnezeu. Un om care ocupa deplin locul în care se afla, un om al bucuriei molipsitoare, un om cu care se putea comunica direct, fără ocolișuri. Părintele Galeriu îi îndemna mereu pe cei ce intrau în sfera sa duhovnicească să-și "trăiască unicitatea", cu alte cuvinte, să-și cunoască dăruirile și să le rodească ca atare, fără crispare și fără obsesia de a se compara mereu cu alții. Spre acest fel de trăire i-am îndemnat pe tinerii participanți.
Apoi am arătat pericolul pe care-l reprezintă invazia urâtului în lumea de astăzi. Ca atare, cum este nevoie de cultivarea frumosului pe toate căile posibile. Biserica Ortodoxă s-a propus lumii de-a lungul veacurilor, de la începuturile ei și până târziu, prin frumusețe. Frumusețea arhitecturii, frumusețea cântării, frumusețea picturii, frumusețea textelor liturgice, cel mai adesea poetice și, nu în ultimul rând, frumusețea relațiilor... Abdicarea de la frumusețe înseamnă abdicare de la suflul trăirii ortodoxe. I-am sfătuit pe cei de față să fie mereu în deprinderea, căutarea, aflarea și promovarea frumosului, ca mijloc de tămăduire într-o lume tot mai bolnavă spiritual.
În fânul de curând cosit
Dimineața, de la 9 la 14, când nu este duminică sau sărbătoare, participanții merg la ascultări. În prima zi de tabără, vineri, acestea au fost împărțite chiar de părintele stareț, asistat de economul mânăstirii, părintele Platon. Fiecare tânăr își alegea ascultarea, în funcție de preferințe, dar ținându-se cont și de numărul de oameni necesari la lucrarea respectivă. Ascultările au fost cam acestea: la bucătărie, la trapeză, la fân, la grădină, la pangar, la încăperile în care se păstrează costumele de port țărănesc ș.a. Eu am ales să merg la fân, pentru că lucrarea asta îmi amintea de vacanțele copilăriei și ale adolescenței, dar și de dragul părintelui stareț Iustin, care conducea această ceată. S-a întors iarba recent cosită, apoi, cum se întrevedea o ploaie, ea a fost pusă pe niște capre, spre uscare (după un model maramureșean, după cum mi-a precizat părintele Iustin). Se lucra, în principal, cu greblele și cu furcile. Fetele dădeau la furcă, cot la cot cu băieții, ba, unele din ele, mai abitir și mai cu râvnă decât ei. Se vedea imediat cine mai avusese de-a face cu muncile de la țară și cine nu.
Tinerii
Când am ajuns eu la Oașa, tocmai descindea din autocarul care îi adusese de la gara din Sebeș, un grup de participanți. Atrăgeau atenția îndeosebi fetele, cam toate cu fusta lungă, până în pământ, și îmbrobodite mai serios sau mai simbolic. Asta este ținuta de mânăstire, dar multe dintre ele o folosesc și în lume. Un ușor aer sectar părea a se insinua, dar, odată intrat în mijlocul lor, vedeai că nu este deloc așa. Îmi părea că cei mai mulți dintre ei au adevărate chipuri de îngeri, pe care, de altfel, cu diferite prilejuri, le-am fotografiat cu o plăcere nesfârșită. Cum scriam undeva, chipurile sunt precum catapetesmele. Nu ascund, ci dezvăluie întru o mai bună intuire a tainei ființei. Erau atât studenți, cât și elevi, dar și unii tineri care au absolvit facultatea, care au rămas prieteni apropiați ai mânăstirii. Mulți dintre ei, după cum aveam să constat, cu rezultate foarte bune la învățătură, premianți sau chiar șefi de promoție, unii cu două facultăți, cu mastere sau în curs de a-și face doctoratul. Aveam sentimentul clar că ei se constituie, cu adevărat, într-o speranță validă privind viitorul spiritual și moral al acestei țări. (De bună seamă credincioși, participau cu râvnă la rânduiala liturgică a mânăstirii, destul de solicitantă, care se desfășoară după model athonit. Adică, în zilele obișnuite, cu slujbe de noapte, de la ora 3 la ora 8, iar în ajun de duminici sau de mari sărbători, cu privegheri, de la 7 seara la 12 noaptea. Frumusețea și dulceața slujbelor de noapte este neînchipuită! La început, îți vine puțin greu, dar după ce intri în ritm, nu te-ai mai sătura de ele!) Îi aflai cu multă voioșie la drumeții, dar cu aceeași voioșie binefăcătoare și molipsitoare și la ascultări. Poate deveneau ușor obosiți, numai când conferințele se prelungeau prea mult, într-o sală care nu avea destul aer pentru numărul mare de participanți. Nu lipseau glumele, numai că ele rămâneau totdeauna decente și cu un umor de bună calitate. Sigur, inevitabil și firesc, se mai și cocheta, dar totdeauna, într-un anumit duh bun și frumos, aparte, cu o vădită delicatețe. Mi s-au părut atât de frumoși! Chiar și cei nu atât de chipeși erau frumoși... Apoi, strălucirea aceea înrourată din ochii lor... Trăiau bucuria de a fi împreună, de a se întâlni cu oameni din alte părți, din alte centre universitare, de a convorbi între ei mai aprins sau mai calm, de a lega prietenii, de a deschide noi orizonturi. Pentru câteva zile, la Oașa, tinerii intră cu toată ființa într-o rânduială ascetică, de o nesfârșită frumusețe. Deprind un fel mai înalt de trăire, care nu este deloc constrângător, ci liberator de energii spirituale și nu numai. Cei care se pricep, îndeosebi cei de la Teologie, sunt integrați, pe cât posibil, și în programul de slujire liturgică.
La cules de afine
Cât de frumoasă a fost și seara aceea, când ne-am dus, o ceată de vreo 20-25, cu fratele Simeon la mâncat și la cules de afine! Fratele Simeon, care a stat doi ani la Muntele Athos, la mânăstirea românească Prodromu, este un om de o maximă simplitate și delicatețe. Bun cunoscător al coclaurilor din împrejurimile mânăstirii, el se ocupă în mod curent de grădina acesteia. Ne-am suit cu el până la crucea pusă pe Vârful Fetița. Pe drum, la urcare și la coborâre, îndelungi popasuri în tufișurile de afine, încărcate de roadă numai bună de mâncat. De sus, de pe culme, se putea vedea de-o parte lacul Oașa, cu mânăstirea pe malul lui, precum și dâra constituită de Valea Frumoasei, atât de măiestru descrisă de Mihail Sadoveanu. (Cât de bine le-ar face oamenilor de astăzi un contact, măcar din când în când, cu limba marelui romancier și cu felul lui de a privi natura!) Am poposit la crucea de pe Vârful Fetița. Prin pajiștea de culme, ca și prin fâneață, flori de o frumusețe și de o delicatețe paradiziace. De partea cealaltă se vedeau Vârful lui Pătru și Șureanu, piscuri înalte de peste 2000 de metri, care chemau la drumeție, ceea ce unii dintre studenți și-au propus să și facă într-una din zilele următoare. Și nu pot să uit, pur și simplu, gestul, de o mare delicatețe și de vădită tandrețe, făcut cu multă discreție, dar destul de ferm, al unei fete care, la coborâre, mi-a întins, irezistibilă, câteva crenguțe de afin din buchetul ei. Le-am dus cu mine la București și le-am pus la uscat... După cum, cu o zi înainte, un băiat extrem de sensibil din Oradea, preocupat de dobândirea rugăciunii inimii, mi-a dăruit cu multă căldură sufletească o cruce din șnur, împletită de el însuși. Aceste gesturi, ivite din senin, fac farmecul vieții, te mișcă până în afundul sufletului, te îmbunătățesc.
Obștea
Obștea de la Oașa este una a simplității și a firescului. Ea pare construită după chipul și asemănarea starețului ei, după cum și părintele stareț pare o oglindire a obștii pe care o conduce slujind-o. Membrii ei sunt caracterizați prin delicatețe, demnitate, slujire sinceră și devotată a aproapelui și a lui Dumnezeu. Ascultările se fac cu plăcere, cu bucurie, iar nu din teamă ierarhică.
Una dintre misiunile Mânăstirii Oașa, dusă la dimensiuni neatinse în altă parte, este aceea de a-i aduna pe tineri în jurul ei și de a-i zidi în duhul unei ortodoxii pure și simple, implicate și dezinhibate, lucrătoare în lume și mărturisitoare, frumoasă, pe cât se poate, în toate tipurile ei de exprimare. Cei care ajung o dată acolo se îndrăgostesc de loc și de duh și caută să revină cât mai des.
Părintele stareț Iustin, absolvent de Electrotehnică la Timișoara, fost președinte ASCOR din aceeași urbe, se impune celui care-i ajunge în preajmă și prin simpla prezență. Are o spunere limpede, fără emfază. Sfătuiește sau dojenește cu mare blândețe, dar cu fermitate. Cuvintele-i cad grele de sens și de trăire. Este în fruntea obștii, atât la slujire, cât și la ascultări. Slujirea sa în biserică are o forță duhovnicească ce te face să-l urmezi cu aceeași implicare și așezată bucurie în întâlnirea cu Dumnezeu. L-am văzut atunci când am fost la fân, lucrând neobosit, căutând să-i îndemne pe ceilalți nu cu vorba, ci cu propriul exemplu. Într-un moment de pauză, s-a retras într-o parte și s-a întins simplu, în iarbă. L-am privit de departe. Părea că se pierde cu privirea în albastrul infinit al cerului. Ce de gânduri și purtări de grijă (nu îngrijorări!) se vor fi abătând asupra acestui om blajin și hotărât, în același timp, care a reușit să zidească această mânăstire, atât de lucrătoare și atât de primitoare.
Un alt părinte minunat, venind tot de la Timișoara, unde a făcut pictură, este părintele Pantelimon. Multe dintre icoanele din mânăstire, îndeosebi cele împărătești și de hram, sunt opera lui. Și sunt icoane adevărate, de o reală frumusețe.
Cu caracter anecdotic, să menționăm că cele două hramuri ale Mânăstirii Oașa sunt... Sfântul Pantelimon și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful.
De un pitoresc aparte este părintele Sava, american, absolvent de Conservator, care conduce cu multă pricepere cântarea de la strană. Uscățiv și cu implicare entuziastă mereu, pare coborât din vechi fresce.
De o mare finețe și delicatețe mi s-a părut a fi părintele ecleziarh (paracliser) Vasile. Părintele stareț mi-a spus că este un om de mare cultură, cunoscător a mai multor limbi străine, clasice și moderne. Îl ține oarecum ascuns și nu-l face preot, tocmai pentru a-l păstra total implicat în lucrarea sa privind cele ale slujbelor, în care dovedește o mare pricepere. Îl vezi mereu rugător și zâmbitor.
Unele dintre momentele de popas ale zilei, cu o importanță aparte, se petrec neapărat la trapeză. Am putut constata ce dumnezeiesc de frumoasă este rânduiala Panaghiei, care se face la trapeză, după liturghie, în duminici și în sărbători. Toata ceata slujitorilor vine în năvalnic alai din biserică, cu icoana, cu pâine sfințită pe un disc, cu sfeșnicul... Slujba Panaghiei este simplă, scurtă, atât de frumoasă! La sfârșit, după ce au mâncat, toți iau câte o fărâmă din acea pâine sfințită. Iar alaiul pleacă spre biserică la fel de repejor, după ce mai întâi, tot ca la Athos, toată lumea a trecut, la ieșirea din trapeză, prin mijlocul lui, unde cei ce au pregătit masa pun metanie de iertare mesenilor, iar aceștia, metanie de mulțumire părintelui stareț. Tot la trapeză se citesc acum, în fiecare zi, Ascultările, care se fac cu plăcere, cu bucurie, nu de teamă ierarhică.
Cântarea cântărilor
Luni, 22 iulie, când am plecat de acolo, tabăra se afla de abia spre sfârșitul primei jumătăți a desfășurării ei. În urma mea, în afara personalităților care participaseră până atunci, se preconiza să vină alte nume grele, printre care pictorul Sorin Dumitrescu și Înaltpreasfințitul Serafim din Germania. Apoi, urma să fie și o după-amiază dedicată martirilor din închisorile comuniste. Totul avea să culmineze cu prăznuirea hramului mânăstirii, de Sfântul Pantelimon.
Văd tabăra de la Oașa ca pe o întâlnire îngerească, a două cete de îngeri: cei încercați ai obștii și cei strălucind de tinerețea lor și aflați încă în frumos urcuș, tinerii participanți. Au fost invitați la întâlnirea aceasta și o serie de oameni de treabă, ca să spună participanților despre experiențele și descoperirile lor pe drumul cunoașterii și al întâlnirii cu Dumnezeu.
Ce le spunem, pe fond, tinerilor odată așternuți pe calea întâlnirii și însoțirii cu Dumnezeu? Din punctul meu de vedere, mesajul ar trebui să fie totdeauna pozitiv, încurajator. Mesajul meu către tineri acesta ar fi: "Citiți Cântarea cântărilor! Încercați să fiți ca acolo! Frumoși, curați, liberi, mereu în mișcare și mereu în căutare, mereu în așteptare, arzând în iubirea voastră precum rugul aprins, fără să vă mistuiți! Veți ajunge astfel la încântarea încântărilor! Sunteți frumoși! Păstrați, sporiți și cultivați-vă frumusețea! Pe calea credinței și a culturii..."
Am petrecut patru zile în preajma unor Oameni. Am plecat fericit de la Oașa. Cu gândul că mai nasc și viețuiesc la România destui creștini buni.