Să pleci sau să rămâi?

Nu e pace sub măslini

Am citit - într-un interval destul de scurt - nu­me­rele 1075 şi 1076/ 2013 din revistă. La pagina ASUL DE INIMĂ, au fost lan­sate două provocări la meditaţie şi reflecţie asupra unor întâmplări imprevizibile în viaţa de cuplu, care pot afecta profund existenţa celor doi parteneri.
Aş fi onorată să pot descrie cum arată o căsnicie după cincizeci de ani de convieţuire, care s-a confruntat cu situaţii similare. În curând, eu şi soţul meu vom îm­plini cincizeci şi trei de ani de la căsătorie. Cu gândul la această aniversare, copiii şi nepoţii noştri ne-au făcut cadou un sejur de câteva zile într-o zonă superbă, din împrejurimile Sibiului. Dar încă nu este pace sub măslini. De ce? Pentru că umbrele trecutului acoperă se­ninul prezentului. Este greu de luptat cu dureri ne­închise, fapte nelămurite şi neregretate la timpul po­trivit. Despre acest lucru am să încerc să relatez în cele de mai jos.
Pornind de la citatul din Tudor Arghezi "Orice via­ţă de om începe de mai multe ori", am apreciat că şi iu­bi­rea şi căsnicia noastră au trecut prin câteva etape di­fe­rite una de alta. A reînceput de fiecare dată altfel, lian­tul de bază fiind sentimentele iniţiale de iubire şi de apre­ciere, pe care le-am avut unul pentru celălalt şi care, deşi uneori înăbuşite sau ignorate, au rezistat de-a lungul anilor în subconştientul nostru.
Iubirea şi fericirea. Prima şi cea mai frumoasă etapă a iubirii noastre a fost, bineînţeles, cea în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Eram foarte tineri, eu proaspăt ab­sol­ventă de liceu, el cu fa­cultatea ter­mi­nată de pu­ţin timp. Aveam şi firi diferite. Eu, o roman­tică vi­sătoare, cu o fire des­chisă şi sociabilă. El, o fire mai ermetică şi pre­văzătoare. Avea un fel de a fi sim­patic, politicos, îndatoritor, dar fără a-şi expune senti­mentele. Îmi stârnea mereu curiozi­ta­tea şi o oarecare neliniş­te. Nu juca însă cu cărţile pe faţă. Era un joc pe care nu îl ştiam şi îmi era greu să-l descifrez. Mult mai târziu am înţeles că era un fel de protecţie în cazul unui eşec. Timp de un an de zile am fost ne­despărţiţi, când eram îm­preună simţeam atracţia aceea nemaipomenită ca­re era între noi. Ne era din ce în ce mai greu să stăm departe unul de celălalt. Era vara anu­lui 1960, venise vremea vacan­ţelor, iar noi nu puteam pleca împreună. Aşa era mentalitatea acelor ani, cu privire la liberta­tea fetelor înainte de căsătorie. Mie mi se explicase până la exasperare că singura avere cu care pot veni într-o că­sătorie este virginitatea mea. Nu inteli­genţa, nu instru­irea, nu fru­museţea fizică sau sufletească. Aşa că, în cele mai fierbinţi mo­mente ale noastre, mă cris­pam de teamă să nu-mi pierd capul, iar posibilitatea de a merge împreună la mare rămânea un simplu vis. Eram amân­doi într-un fel de vrajă, aşa că dintr-odată, mi-a spus că măcar pentru asta ar fi bine să ne căsă­torim. Ne-am dat peste cap familiile şi ne-am căsătorit. Nici măcar nu ne-am pus problema ce o să facem în continuare. Locuinţă nu aveam. El, cu leafă de inginer stagiar, eu, la o şcoală postliceală. Dar cu modestie şi fără pre­ten­ţii, lucrurile s-au aranjat. Au urmat ani foarte frumoşi. Ne descopeream unul pe altul şi eram bucu­roşi că putem fi împreună zi şi noap­te. După aproape cinci ani, soţul meu, aflat undeva într-o deplasare mai lungă, îmi scria: "Iubita mea, tu ai intrat în su­fletul meu mai mult decât pot spune cu­vintele, mai mult decât pot gândi. Numai dacă ştii ce înseamnă dragostea cu ade­vărat, simţi ce este în inima mea. Nimeni nu în­seamnă ceva pe lumea asta pentru mine, în comparaţie cu tine. Te iubesc mai mult decât pot iubi".
Soţul şi confuzia. Eram deja un cu­plu cu oarecare vechime. Eu, de mult sa­lariată, făceam gospodărie, învăţam pen­tru examene, eram într-o permanentă agi­ta­ţie. Trăiserăm momente frumoase, ne bucuram de ce realizaserăm, eram încă atraşi unul de celălalt. Eu aveam douăzeci şi opt de ani, soţul meu era mai mare cu patru ani. Toate păreau normale între noi şi în viaţa noastră când, într-una dintre zile, am descoperit că în intervalul de timp cât eu ar fi trebuit să lipsesc de acasă (nu mai mult de două-trei ore) în dormitorul nostru era în plină desfăşurare o partidă de amor cu una dintre prietenele mele. M-am blocat. Singurul gând care mi-a venit în minte a fost că situaţia este gravă, din moment ce soţul meu, un om apreciat ca excesiv de corect, ra­ţio­nal, exigent şi selectiv în relaţiile cu oamenii, a putut să-şi aducă amanta în dormitorul conjugal, ignorând faptul că în scurt timp veneam acasă şi urma să mă primească, având încă proaspătă în minte imaginea femeii cu care tocmai se culcase. Situaţia era atât de clară, încât nu mai aveam nevoie de nici o explicaţie. Mult timp am aşteptat să aibă puterea de a-şi manifesta măcar regretul, de a-şi cere iertare, de a face un cât de mic gest pentru a mă readuce înapoi. Poate situaţia noastră şi disperarea mea ar fi fost cu totul alta. Dar gestul acela n-a venit niciodată.
Deci, cât durează cu adevărat iubirea în căsnicie? La noi a durat opt ani. La începutul celui de-al nouălea an, era deja sedus, urmare a declaraţiei fără echivoc a prietenei mele. În noaptea de revelion, în timpul unui dans, îi spusese cât de atrasă se simte de el şi se miră cum de el nu a observat până atunci. A fost suficient pen­tru a-i trezi interesul şi dorul de aventură, deşi, ca femeie, nu-i fusese niciodată simpatică. În discuţiile noastre, îmi spunea că este o fandosită şi că nu înţelege cum de o plac eu.
Căsnicia fusese un angajament pe care ni-l lua­serăm din proprie voinţă, în faţa lui Dumnezeu, a fa­miliilor noastre şi a prietenilor şi, cel mai important, a unuia faţă de celălalt. Undeva, în slujba de celebrare, se spu­ne să-l iubeşti şi să-l respecţi pe celălalt ca pe tine în­suţi. Mi-am pus şi îmi pun în continuare întrebarea cum de nu a contat atunci când a făcut pasul? Poate căsnicia erodează iubirea, dispare noutatea, apare monotonia. Eu nu simţisem niciodată aşa, eram mult prea fericită că eram împreună, că, în sfârşit, ne acomo­da­serăm unul cu celă­lalt, că-i puteam anticipa dorin­ţele, că aveam lângă mi­ne un bărbat puternic, pe care mă puteam baza. Dar asta devenise deja istorie. Acea pe­rioadă de graţie se terminase. Acum pot spune că nu căsnicia este baza unei relaţii de iubire. Iubirea durează cu adevărat atât timp cât parte­nerul tău, în care ai investit iubire, încredere şi respect rezistă oricărei tentaţii de a se aventura într-o legătură extraconjugală. Chiar şi atunci când apar momente de tensiune sau de acalmie în viaţa de cuplu sau în mo­men­te în care îţi do­reşti să mai încerci şi altceva. Pentru o femeie care până mai ieri se cre­dea iubită, apreciată şi res­pectată, nimic nu este mai dureros decât să constate că nici una din calităţile ei nu au mai contat atunci când a apărut ispita. Re­vin la ideea că nu căs­nicia era baza unei relaţii de iubire. Cel puţin în vre­mea tine­reţii noastre, când cei mai mulţi dintre prietenii şi colegii de serviciu ai soţu­lui meu, căsătoriţi ca şi noi, foarte tineri, aveau de mult relaţii intime cu colege de serviciu. Era un fel de modă să ai în afara căsătoriei o relaţie, iar acasă, soţia să-ţi asigure confortul necesar şi un aer de respectabilitate. Pentru soţul meu a fost un puternic factor de influenţă, mer­gând pe ideea că toţi fac aşa şi căsnicia merge îna­inte.
Zaţ de cafea. Într-o viaţă de om, da, apare şi ispita. Am trecut şi eu prin acest gen de ispită. Nu eram o femeie care să treacă neobservată. Înaltă, sveltă, cu un corp de invidiat, vioaie şi comunicativă, nu puteam scă­pa de avansurile ce mi se făceau, decât apărându-mă cu umor, cu ironie şi cu o ţinută corectă. Cu puţin timp înaintea constatării pe viu a infidelităţii soţului meu, fusesem singură într-o excursie de zece zile cu vaporul pe Dunăre. Nu eram mulţi tineri, dar cei care eram ne-am distrat împreună foarte bine. Seara ne întâlneam pe puntea vaporului, dansam, glumeam. Din acest grup, un tânăr ziarist a început să fie nedezlipit de mine. Îmi făcea o curte discretă, mă fotografia oriunde eram. Îmi făcea plăcere, pentru că de mult timp nu mai avusesem parte acasă de astfel de momente romantice. Când mi-am dat seama că şi pe mine mă putea fura peisajul, am început să ocolesc situaţiile care mă pu­neau în încurcătură. Mereu îmi spuneam că mă aşteaptă acasă un bărbat pe care îl iu­besc şi care mă iu­beş­te. Cum aş fi putut să mă mai uit în ochii lui? Ca apoi, după nici două luni, să constat că eram departe de a gândi amândoi la fel. Eram într-o con­fuzie totală. Până să mă dezmeticesc din ha­osul în care intra­se viaţa mea, am cons­tatat că sunt în­săr­cinată. Deve­neam mamă, într-un mo­ment atât de ten­sionat, în care mora­lul şi demnitatea mea erau la pământ. Mama viitorului nostru copil era femeia pe care tocmai o trădase şi o umilise, timp de şase luni, cât a durat relaţia sa. Aceas­ta, în faţa unei femei care, cunoscându-ne bine, ajun­sese deja la concluzia că lucrurile scârţâie puternic între noi şi că are şanse mari pentru un viitor cu el. Pentru mine, fru­mu­­seţea şi curăţenia iubirii dispăruseră şi rămasese ceva cam ca zaţul de cafea, după ce ai băut o cafea bu­nă. Mi-am pierdut iubitul în braţele prietenei mele, am ră­mas cu un soţ cu care nu prea mai ştiam ce am să fac, dar care era tatăl viitorului nostru copil. Nu am avut cu­rajul să-mi las copilul fără tată. Am con­tinuat o căs­nicie în care sentimentele au fost înăbuşite. Fiecare din noi s-a consolat cum a putut. El, impli­cându-se cât mai mult în profesie. Eu, gravidă fiind, aveam la ce spera şi la ce mă gândi. La nici 28 de ani, viaţa mea amoroasă se încheia. Încet, încet, mi se eroda iubirea şi plăcerea de a fi împreună, aşa cum eram altădată. Îl respectam însă pentru ce reprezenta el ca om pe care te puteai baza în viaţa de familie, în profesie şi în societate.
Este atât de greu să clădeşti ceva trainic şi atât de uşor să dărâmi ce ai clădit, când mintea bărbatului este do­minată de un singur gând, care se îndreaptă într-o di­recţie greşită, din start sortită eşecului. Nici acum, după atâţia ani, nu pot pricepe ce îşi dorea de fapt şi cum aprecia că se va termina. Până la urmă, cineva tot avea de suferit. Vechea formulă "Pentru mine nu a însemnat nimic, nu o iubeam, voiam doar să mă culc cu ea" a apărut şi la noi. Aşa, simplu, ca şi cum ar fi fost cu ea la o bere. După mulţi ani de convieţuire, când eu devenisem mult mai matură, am fost categorică în a ne clarifica un trecut deprimant, ce modificase din temelii sentimentele mele şi raporturile dintre noi. Aşa am aflat, cu stupoare, că el a considerat că o infidelitate de acest gen nu reprezenta nimic, atât timp cât tot pe mine mă iubea, şi că asta a fost aşa, doar o rătăcire de mo­ment, ce a durat cam şase luni, dar la care se gândea ca la o relaţie pe termen lung, şi ar mai fi continuat, dacă nu o descopeream la timp. De abia când a realizat că a fost la un pas de a mă pierde s-a cuminţit, deşi tentaţii au fost destule.
Resemnarea. Odată cu venirea primului nostru co­pil, m-am resemnat în rolul de mamă. Nu mai aveam în­credere în onestitatea lui şi nici nu puteam discuta despre asta, pentru că genul acesta de discuţii erau oco­lite cu mare îndemânare, fie că nu era momentul po­trivit, fie că acum avea o treabă importantă, fie trebuia să plece la o şedinţă etc. Aşa că am ajuns să mă las pă­gubaşă. Am rămas împreună, nu mai voiam încă un co­pil, deşi realizam că experienţa trăită de amândoi schim­­base în bine atitudinea soţului meu în casă, faţă de copil, faţă de mine. Singura problemă era că eu nu mai eram aceeaşi şi nu eram convinsă că voi rezista în această căsătorie. Până la urmă, nu m-am îndurat să re­nunţ la următoarea sarcină care a apărut după şase ani de la primul copil. Amândoi, părinţi responsabili, ne-am lă­sat problemele noastre în stand-by. De altfel, nimeni nu ar fi bănuit că nu suntem o familie fericită. Mai grav a fost că nici soţul meu nu a înţeles cât eram de mar­cată şi că devenisem o simplă prezenţă în viaţa de cuplu.
Să pleci sau să rămâi? A fost dragoste sau nepu­tinţă? Acum mă întreb şi eu. Cred că a fost puţin din amândouă. După primul moment de stupoare, când am intrat neinvitată în dormitorul propriu, dar şi în zilele care au urmat, fără a fi în stare să avem o explicaţie clară între noi, instinctul îmi spunea că, dacă forţez imediat o despărţire, îi las libertatea de ale­gere între noi două. De fapt, nu aveam nici cea mai vagă idee cât este de implicat în această relaţie, în ce se angajase. Mi-a spus, scurt, doar că a ter­minat cu ea. Ce a fost, ce a ter­minat, la vre­mea respectivă nu aflasem nimic. Aveam o decizie greu de luat şi îmi trebuia timp. Timpul nu m-a ajutat prea mult, pentru că după ce am realizat că sunt însărcinată, mi s-a părut că soarta a decis pentru noi. Dar simţeam în sufletul meu că, deşi nu pot ierta, între noi mai exista încă multă dra­goste, dragoste ce nu se consumase încă şi pe care tim­pul a confirmat-o, în cei peste cincizeci de ani pe care i-am trăit împreună.
Separarea. Deşi se spune că timpul vindecă rănile, nu întotdeauna este aşa. Relaţia dintre noi devenea din ce în ce mai convenţională. După ce a trecut perioada de agitaţie cu copiii, susţinerea lor pentru terminarea liceului, intrarea în facultate, inerentele probleme ale ado­lescenţei, viaţa noastră s-a mai calmat, am simţit pentru prima oară ce înseamnă singurătatea în doi. Amândoi eram prinşi în profesiile noastre, acasă at­mos­fera era mereu încărcată, nu mă mai simţeam nici iu­bită, nici admirată, aveam senzaţia că sunt numai... folosită. Am început să am insomnii, să am coşmaruri şi o stare de apatie ce nu-mi era caracteristică. Atunci m-am retras într-un dormitor separat, fiind convinsă că aşa o să trăim până la adânci bătrâneţi.
Împăcarea. Este cea care ar putea răspunde dacă există o nouă şansă pentru o relaţie gata să moară. Cred că există o şansă numai dacă într-adevăr partenerii s-au iubit cu adevărat, au învăţat din greşelile făcute şi şi-au reevaluat dorinţele. Soţul meu a aflat în cel mai scurt timp ce este mai de preţ - iubirea pentru fetişcana pen­tru care ar fi dat orice, numai ca să-i fie soţie, sau o aventură excitantă, cu o oarecare femeie, care îi făcea ochi dulci. A aflat, a tăcut, a ocolit orice discuţie pe acest subiect, s-a comportat cu mine ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a suportat toate izbucnirile mele şi şi-a văzut de treabă. Pentru mine, nu a fost deloc uşor. Îmi lipsea bucuria vieţii, îmi lipsea sentimentul acela special că am fost unica femeie din viaţa lui, că meri­tam orice efort ca să-şi apere iubirea din tinereţe, chiar dacă după opt ani era ceva mai erodată, că meritam res­pect şi apărare, ca mamă a copiilor ce aveau să vină. Au trecut ani în care doar am convieţuit. Până când, am simţit dintr-odată că timpul se scurge, că începe să-mi fie dor de îmbrăţişarea lui, de mirosul lui, de sclipirea ochilor atunci când mă privea. M-am frământat mult, dar mi-am învins mândria şi, într-o zi, l-am rugat să mă îmbrăţişeze, aşa ca altădată. Am fost amândoi emo­ţionaţi, ca şi cum atunci o făceam pentru prima oară. Ne-am dat seama cât de mult ne-am dus dorul unul altuia. Suntem din nou împreună, la bine şi la rău. Din pă­cate, amintirile revin însoţite de toate trăirile emo­ţionale de atunci. Nu mi-au trecut niciodată, dar măcar acum cineva mă ia în serios şi mă ajută să trec mai uşor peste ele cu dragoste, înţelegere şi regret pentru prostia făcută în tinereţe, pe care a plătit-o din plin toată viaţa.

TEA