Am citit - într-un interval destul de scurt - numerele 1075 și 1076/ 2013 din revistă. La pagina ASUL DE INIMĂ, au fost lansate două provocări la meditație și reflecție asupra unor întâmplări imprevizibile în viața de cuplu, care pot afecta profund existența celor doi parteneri.
Aș fi onorată să pot descrie cum arată o căsnicie după cincizeci de ani de conviețuire, care s-a confruntat cu situații similare. În curând, eu și soțul meu vom împlini cincizeci și trei de ani de la căsătorie. Cu gândul la această aniversare, copiii și nepoții noștri ne-au făcut cadou un sejur de câteva zile într-o zonă superbă, din împrejurimile Sibiului. Dar încă nu este pace sub măslini. De ce? Pentru că umbrele trecutului acoperă seninul prezentului. Este greu de luptat cu dureri neînchise, fapte nelămurite și neregretate la timpul potrivit. Despre acest lucru am să încerc să relatez în cele de mai jos.
Pornind de la citatul din Tudor Arghezi "Orice viață de om începe de mai multe ori", am apreciat că și iubirea și căsnicia noastră au trecut prin câteva etape diferite una de alta. A reînceput de fiecare dată altfel, liantul de bază fiind sentimentele inițiale de iubire și de apreciere, pe care le-am avut unul pentru celălalt și care, deși uneori înăbușite sau ignorate, au rezistat de-a lungul anilor în subconștientul nostru.
Iubirea și fericirea. Prima și cea mai frumoasă etapă a iubirii noastre a fost, bineînțeles, cea în care ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Eram foarte tineri, eu proaspăt absolventă de liceu, el cu facultatea terminată de puțin timp. Aveam și firi diferite. Eu, o romantică visătoare, cu o fire deschisă și sociabilă. El, o fire mai ermetică și prevăzătoare. Avea un fel de a fi simpatic, politicos, îndatoritor, dar fără a-și expune sentimentele. Îmi stârnea mereu curiozitatea și o oarecare neliniște. Nu juca însă cu cărțile pe față. Era un joc pe care nu îl știam și îmi era greu să-l descifrez. Mult mai târziu am înțeles că era un fel de protecție în cazul unui eșec. Timp de un an de zile am fost nedespărțiți, când eram împreună simțeam atracția aceea nemaipomenită care era între noi. Ne era din ce în ce mai greu să stăm departe unul de celălalt. Era vara anului 1960, venise vremea vacanțelor, iar noi nu puteam pleca împreună. Așa era mentalitatea acelor ani, cu privire la libertatea fetelor înainte de căsătorie. Mie mi se explicase până la exasperare că singura avere cu care pot veni într-o căsătorie este virginitatea mea. Nu inteligența, nu instruirea, nu frumusețea fizică sau sufletească. Așa că, în cele mai fierbinți momente ale noastre, mă crispam de teamă să nu-mi pierd capul, iar posibilitatea de a merge împreună la mare rămânea un simplu vis. Eram amândoi într-un fel de vrajă, așa că dintr-odată, mi-a spus că măcar pentru asta ar fi bine să ne căsătorim. Ne-am dat peste cap familiile și ne-am căsătorit. Nici măcar nu ne-am pus problema ce o să facem în continuare. Locuință nu aveam. El, cu leafă de inginer stagiar, eu, la o școală postliceală. Dar cu modestie și fără pretenții, lucrurile s-au aranjat. Au urmat ani foarte frumoși. Ne descopeream unul pe altul și eram bucuroși că putem fi împreună zi și noapte. După aproape cinci ani, soțul meu, aflat undeva într-o deplasare mai lungă, îmi scria: "Iubita mea, tu ai intrat în sufletul meu mai mult decât pot spune cuvintele, mai mult decât pot gândi. Numai dacă știi ce înseamnă dragostea cu adevărat, simți ce este în inima mea. Nimeni nu înseamnă ceva pe lumea asta pentru mine, în comparație cu tine. Te iubesc mai mult decât pot iubi".
Soțul și confuzia. Eram deja un cuplu cu oarecare vechime. Eu, de mult salariată, făceam gospodărie, învățam pentru examene, eram într-o permanentă agitație. Trăiserăm momente frumoase, ne bucuram de ce realizaserăm, eram încă atrași unul de celălalt. Eu aveam douăzeci și opt de ani, soțul meu era mai mare cu patru ani. Toate păreau normale între noi și în viața noastră când, într-una dintre zile, am descoperit că în intervalul de timp cât eu ar fi trebuit să lipsesc de acasă (nu mai mult de două-trei ore) în dormitorul nostru era în plină desfășurare o partidă de amor cu una dintre prietenele mele. M-am blocat. Singurul gând care mi-a venit în minte a fost că situația este gravă, din moment ce soțul meu, un om apreciat ca excesiv de corect, rațional, exigent și selectiv în relațiile cu oamenii, a putut să-și aducă amanta în dormitorul conjugal, ignorând faptul că în scurt timp veneam acasă și urma să mă primească, având încă proaspătă în minte imaginea femeii cu care tocmai se culcase. Situația era atât de clară, încât nu mai aveam nevoie de nici o explicație. Mult timp am așteptat să aibă puterea de a-și manifesta măcar regretul, de a-și cere iertare, de a face un cât de mic gest pentru a mă readuce înapoi. Poate situația noastră și disperarea mea ar fi fost cu totul alta. Dar gestul acela n-a venit niciodată.
Deci, cât durează cu adevărat iubirea în căsnicie? La noi a durat opt ani. La începutul celui de-al nouălea an, era deja sedus, urmare a declarației fără echivoc a prietenei mele. În noaptea de revelion, în timpul unui dans, îi spusese cât de atrasă se simte de el și se miră cum de el nu a observat până atunci. A fost suficient pentru a-i trezi interesul și dorul de aventură, deși, ca femeie, nu-i fusese niciodată simpatică. În discuțiile noastre, îmi spunea că este o fandosită și că nu înțelege cum de o plac eu.
Căsnicia fusese un angajament pe care ni-l luaserăm din proprie voință, în fața lui Dumnezeu, a familiilor noastre și a prietenilor și, cel mai important, a unuia față de celălalt. Undeva, în slujba de celebrare, se spune să-l iubești și să-l respecți pe celălalt ca pe tine însuți. Mi-am pus și îmi pun în continuare întrebarea cum de nu a contat atunci când a făcut pasul? Poate căsnicia erodează iubirea, dispare noutatea, apare monotonia. Eu nu simțisem niciodată așa, eram mult prea fericită că eram împreună, că, în sfârșit, ne acomodaserăm unul cu celălalt, că-i puteam anticipa dorințele, că aveam lângă mine un bărbat puternic, pe care mă puteam baza. Dar asta devenise deja istorie. Acea perioadă de grație se terminase. Acum pot spune că nu căsnicia este baza unei relații de iubire. Iubirea durează cu adevărat atât timp cât partenerul tău, în care ai investit iubire, încredere și respect rezistă oricărei tentații de a se aventura într-o legătură extraconjugală. Chiar și atunci când apar momente de tensiune sau de acalmie în viața de cuplu sau în momente în care îți dorești să mai încerci și altceva. Pentru o femeie care până mai ieri se credea iubită, apreciată și respectată, nimic nu este mai dureros decât să constate că nici una din calitățile ei nu au mai contat atunci când a apărut ispita. Revin la ideea că nu căsnicia era baza unei relații de iubire. Cel puțin în vremea tinereții noastre, când cei mai mulți dintre prietenii și colegii de serviciu ai soțului meu, căsătoriți ca și noi, foarte tineri, aveau de mult relații intime cu colege de serviciu. Era un fel de modă să ai în afara căsătoriei o relație, iar acasă, soția să-ți asigure confortul necesar și un aer de respectabilitate. Pentru soțul meu a fost un puternic factor de influență, mergând pe ideea că toți fac așa și căsnicia merge înainte.
Zaț de cafea. Într-o viață de om, da, apare și ispita. Am trecut și eu prin acest gen de ispită. Nu eram o femeie care să treacă neobservată. Înaltă, sveltă, cu un corp de invidiat, vioaie și comunicativă, nu puteam scăpa de avansurile ce mi se făceau, decât apărându-mă cu umor, cu ironie și cu o ținută corectă. Cu puțin timp înaintea constatării pe viu a infidelității soțului meu, fusesem singură într-o excursie de zece zile cu vaporul pe Dunăre. Nu eram mulți tineri, dar cei care eram ne-am distrat împreună foarte bine. Seara ne întâlneam pe puntea vaporului, dansam, glumeam. Din acest grup, un tânăr ziarist a început să fie nedezlipit de mine. Îmi făcea o curte discretă, mă fotografia oriunde eram. Îmi făcea plăcere, pentru că de mult timp nu mai avusesem parte acasă de astfel de momente romantice. Când mi-am dat seama că și pe mine mă putea fura peisajul, am început să ocolesc situațiile care mă puneau în încurcătură. Mereu îmi spuneam că mă așteaptă acasă un bărbat pe care îl iubesc și care mă iubește. Cum aș fi putut să mă mai uit în ochii lui? Ca apoi, după nici două luni, să constat că eram departe de a gândi amândoi la fel. Eram într-o confuzie totală. Până să mă dezmeticesc din haosul în care intrase viața mea, am constatat că sunt însărcinată. Deveneam mamă, într-un moment atât de tensionat, în care moralul și demnitatea mea erau la pământ. Mama viitorului nostru copil era femeia pe care tocmai o trădase și o umilise, timp de șase luni, cât a durat relația sa. Aceasta, în fața unei femei care, cunoscându-ne bine, ajunsese deja la concluzia că lucrurile scârțâie puternic între noi și că are șanse mari pentru un viitor cu el. Pentru mine, frumusețea și curățenia iubirii dispăruseră și rămasese ceva cam ca zațul de cafea, după ce ai băut o cafea bună. Mi-am pierdut iubitul în brațele prietenei mele, am rămas cu un soț cu care nu prea mai știam ce am să fac, dar care era tatăl viitorului nostru copil. Nu am avut curajul să-mi las copilul fără tată. Am continuat o căsnicie în care sentimentele au fost înăbușite. Fiecare din noi s-a consolat cum a putut. El, implicându-se cât mai mult în profesie. Eu, gravidă fiind, aveam la ce spera și la ce mă gândi. La nici 28 de ani, viața mea amoroasă se încheia. Încet, încet, mi se eroda iubirea și plăcerea de a fi împreună, așa cum eram altădată. Îl respectam însă pentru ce reprezenta el ca om pe care te puteai baza în viața de familie, în profesie și în societate.
Este atât de greu să clădești ceva trainic și atât de ușor să dărâmi ce ai clădit, când mintea bărbatului este dominată de un singur gând, care se îndreaptă într-o direcție greșită, din start sortită eșecului. Nici acum, după atâția ani, nu pot pricepe ce își dorea de fapt și cum aprecia că se va termina. Până la urmă, cineva tot avea de suferit. Vechea formulă "Pentru mine nu a însemnat nimic, nu o iubeam, voiam doar să mă culc cu ea" a apărut și la noi. Așa, simplu, ca și cum ar fi fost cu ea la o bere. După mulți ani de conviețuire, când eu devenisem mult mai matură, am fost categorică în a ne clarifica un trecut deprimant, ce modificase din temelii sentimentele mele și raporturile dintre noi. Așa am aflat, cu stupoare, că el a considerat că o infidelitate de acest gen nu reprezenta nimic, atât timp cât tot pe mine mă iubea, și că asta a fost așa, doar o rătăcire de moment, ce a durat cam șase luni, dar la care se gândea ca la o relație pe termen lung, și ar mai fi continuat, dacă nu o descopeream la timp. De abia când a realizat că a fost la un pas de a mă pierde s-a cumințit, deși tentații au fost destule.
Resemnarea. Odată cu venirea primului nostru copil, m-am resemnat în rolul de mamă. Nu mai aveam încredere în onestitatea lui și nici nu puteam discuta despre asta, pentru că genul acesta de discuții erau ocolite cu mare îndemânare, fie că nu era momentul potrivit, fie că acum avea o treabă importantă, fie trebuia să plece la o ședință etc. Așa că am ajuns să mă las păgubașă. Am rămas împreună, nu mai voiam încă un copil, deși realizam că experiența trăită de amândoi schimbase în bine atitudinea soțului meu în casă, față de copil, față de mine. Singura problemă era că eu nu mai eram aceeași și nu eram convinsă că voi rezista în această căsătorie. Până la urmă, nu m-am îndurat să renunț la următoarea sarcină care a apărut după șase ani de la primul copil. Amândoi, părinți responsabili, ne-am lăsat problemele noastre în stand-by. De altfel, nimeni nu ar fi bănuit că nu suntem o familie fericită. Mai grav a fost că nici soțul meu nu a înțeles cât eram de marcată și că devenisem o simplă prezență în viața de cuplu.
Să pleci sau să rămâi? A fost dragoste sau neputință? Acum mă întreb și eu. Cred că a fost puțin din amândouă. După primul moment de stupoare, când am intrat neinvitată în dormitorul propriu, dar și în zilele care au urmat, fără a fi în stare să avem o explicație clară între noi, instinctul îmi spunea că, dacă forțez imediat o despărțire, îi las libertatea de alegere între noi două. De fapt, nu aveam nici cea mai vagă idee cât este de implicat în această relație, în ce se angajase. Mi-a spus, scurt, doar că a terminat cu ea. Ce a fost, ce a terminat, la vremea respectivă nu aflasem nimic. Aveam o decizie greu de luat și îmi trebuia timp. Timpul nu m-a ajutat prea mult, pentru că după ce am realizat că sunt însărcinată, mi s-a părut că soarta a decis pentru noi. Dar simțeam în sufletul meu că, deși nu pot ierta, între noi mai exista încă multă dragoste, dragoste ce nu se consumase încă și pe care timpul a confirmat-o, în cei peste cincizeci de ani pe care i-am trăit împreună.
Separarea. Deși se spune că timpul vindecă rănile, nu întotdeauna este așa. Relația dintre noi devenea din ce în ce mai convențională. După ce a trecut perioada de agitație cu copiii, susținerea lor pentru terminarea liceului, intrarea în facultate, inerentele probleme ale adolescenței, viața noastră s-a mai calmat, am simțit pentru prima oară ce înseamnă singurătatea în doi. Amândoi eram prinși în profesiile noastre, acasă atmosfera era mereu încărcată, nu mă mai simțeam nici iubită, nici admirată, aveam senzația că sunt numai... folosită. Am început să am insomnii, să am coșmaruri și o stare de apatie ce nu-mi era caracteristică. Atunci m-am retras într-un dormitor separat, fiind convinsă că așa o să trăim până la adânci bătrâneți.
Împăcarea. Este cea care ar putea răspunde dacă există o nouă șansă pentru o relație gata să moară. Cred că există o șansă numai dacă într-adevăr partenerii s-au iubit cu adevărat, au învățat din greșelile făcute și și-au reevaluat dorințele. Soțul meu a aflat în cel mai scurt timp ce este mai de preț - iubirea pentru fetișcana pentru care ar fi dat orice, numai ca să-i fie soție, sau o aventură excitantă, cu o oarecare femeie, care îi făcea ochi dulci. A aflat, a tăcut, a ocolit orice discuție pe acest subiect, s-a comportat cu mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a suportat toate izbucnirile mele și și-a văzut de treabă. Pentru mine, nu a fost deloc ușor. Îmi lipsea bucuria vieții, îmi lipsea sentimentul acela special că am fost unica femeie din viața lui, că meritam orice efort ca să-și apere iubirea din tinerețe, chiar dacă după opt ani era ceva mai erodată, că meritam respect și apărare, ca mamă a copiilor ce aveau să vină. Au trecut ani în care doar am conviețuit. Până când, am simțit dintr-odată că timpul se scurge, că începe să-mi fie dor de îmbrățișarea lui, de mirosul lui, de sclipirea ochilor atunci când mă privea. M-am frământat mult, dar mi-am învins mândria și, într-o zi, l-am rugat să mă îmbrățișeze, așa ca altădată. Am fost amândoi emoționați, ca și cum atunci o făceam pentru prima oară. Ne-am dat seama cât de mult ne-am dus dorul unul altuia. Suntem din nou împreună, la bine și la rău. Din păcate, amintirile revin însoțite de toate trăirile emoționale de atunci. Nu mi-au trecut niciodată, dar măcar acum cineva mă ia în serios și mă ajută să trec mai ușor peste ele cu dragoste, înțelegere și regret pentru prostia făcută în tinerețe, pe care a plătit-o din plin toată viața.
TEA