ANDREEA VOICA - "E o revenire miraculoasă la tradiţiile noastre bănăţene, pur şi simplu lumea se întoarce la rădăcini"

- Cu frumuseţea ei de regină şi cu o voce care a făcut-o cunoscută în toată lumea, duce cântecul bănăţean spre înalturi mai mari decât culmile Semenicului. Şi ca şi când n-ar fi de-ajuns, dragostei pentru cântec i s-a alăturat, încă de la vârsta adolescenţei, Marea Dragoste, pe care o întâlneşti (dacă o întâlneşti) doar o dată în viaţă, o iubire care arde, încă, la 38 de ani. Andreea e căsătorită cu muzicianul sârb Deian Galetin, de care este nedespărţită pe scenă şi în viaţă, de peste 16 ani -

Surpriza din culise

- Andreea, eşti fiica cunoscutei şi iubitei inter­prete a cântecului bănăţean Nicoleta Voica. Cu atâta muzică în casă, ai hotărât încă din copilărie că dru­mul pe care îl vei urma va fi cântecul popular?

- Nu mi-a impus nimeni acest drum al muzicii, ci a fost drumul pe care mi l-am ales singură. Mama era tot timpul plecată în turnee, foarte puţin timp stătea cu noi, cu mine şi fratele meu, era pentru noi mai degrabă o vedetă pe care o vedeam la televizor şi de la care pri­meam cărţi poştale cu oraşe din Europa, ori locuri exotice. O vedeam ca pe cea mai mare artistă, o sor­beam din ochi, şi mi se părea de neatins... Când venea acasă, ne deşerta la picioare un sac de jucării, ca o zână bună care ne îndeplinea toate dorinţele, ne făcea toate voile, mai puţin pe aceea de a sta cu noi mai multe săptămâni la rând. Am înţeles lucrul acesta de mică, ea era o artistă şi, prin urmare, aparţinea tuturor celor care o iubeau, nu numai nouă! Îmi doream să fiu şi eu ca ea, să am parte de dragostea şi de aplauzele pu­bli­cului, de admiraţia pe care oamenii şi-o exprimau când o vedeau pe stradă... Dar nu i-am spus ei niciodată că vreau şi eu să cânt... Până la vârsta de şase ani când, între două turnee de-ale ei, a avut un spectacol chiar la Casa de Cultură din Reşiţa, oraşul în care m-am născut şi în care locuiam. Am însoţit-o, am privit-o cum repetă şi, căzută în admiraţia ei, nu ştiu cum mi-a venit un curaj nebunesc, încât i-am spus că vreau şi eu să mă urc pe scenă şi să cânt! Mi-a spus nervoasă: "La­să-mă, nu am timp de tine, trebuie să fiu atentă la in­tra­rea mea pe scenă... Şi, pe urmă, tu nu ştii să cânţi!". Furioasă, m-am dus în cabina în care repeta or­chestra, le-am spus ce vreau să fac şi i-am rugat să mă lase să le arăt ce ştiu. Amuzaţi, instrumentiştii au început să mă acompanieze, întâi în joacă, apoi din ce în ce mai serios, şi când au văzut că ştiu să cânt chiar bine, i-au spus mamei: "Lăsaţi-o, doamnă, să cânte: copila dvs. e talentată!". Mama s-a lăsat convinsă, am îmbrăcat un costum de-al ei, care era foarte mare pentru mine, l-am strâns bine în bete, ca să arate cât de cât bine pe mine, şi am intrat în scenă, cu două piese din reper­toriul ei pe care le cunoşteam. M-am descurcat mai mult decât onorabil. În tot timpul cât am cân­tat, mama a plâns în culise, extrem de emoţionată şi de copleşită de dorinţa mea nemărginită de a cânta, pe care ea nici măcar nu o bănuise! Eu nu aveam emoţii câtuşi de puţin, iar publicul m-a primit cu o asemenea căldură, că am repetat acele două cântece pe care le ştiam, de trei ori! Mama îmi făcea semne disperate să ies de pe scenă, iar eu îi arătam cu degetul publicul, care îmi cerea să mai cânt!... A fost formidabil momentul acela, de o încărcătură emoţională extremă pentru mine, pentru că atunci mi-am dat seama că acesta e drumul meu în viaţă, şi nu altul! Că asta vreau să fac pentru tot restul zilelor mele! Ca urmare, mama nu s-a mai împotrivit câtuşi de puţin şi m-a înscris la Casa Pio­nierilor de atunci, din Reşiţa. Am activat la ansamblul de copii de acolo ca solistă şi dansatoare, după aceea, la Ateneul Tineretului şi la mai multe ansambluri profesioniste cu care am colaborat. La şapte ani, am debutat şi la Televiziunea Naţională, într-o emisiune a Elizei Stan. La 14 ani, aveam înregistrat un album de debut şi chiar dinainte, de la 12-13 ani, cântam cu Ansamblul "Doina Banatului" din Reşiţa şi participam şi eu, atât cât puteam să lipsesc de la şcoală, la turnee care, altfel, ţineau şi câte două luni. În oraşele mari, precum Clu­jul, făceam spectacole şi câte două zile la rând, cu să­lile arhipline, iar lumea ne venera, pur şi simplu!

- Te-a avertizat vreodată mama în legătură cu greutăţile acestei profesii, de a fi tot timpul în atenţia publicului, tot timpul pe drumuri, cu geamantanul cu costume pregătit la uşă?

- Nu, n-a mai apucat, pentru că am intrat în vâl­toarea aceasta a muzicii, fără vreun avertisment. Ştiam că oricât îmi va fi de greu, este ceea ce iubesc mai mult pe lumea asta şi n-aş fi vrut să fac altceva, vreodată. A cânta era pentru mine ceva normal, ca aerul pe care-l respiram, ceva natural, pentru asta venisem pe lume eu! Şi acelaşi entuziasm al începuturilor mă stăpâneşte şi acum, după atâţia ani de carieră! Am fost un copil de oraş, fără bunici la ţară, dar am cunoscut bine lumea satului bănăţean, pentru că în fiecare sfârşit de săptămână şi în fiecare vacanţă, mergeam la ru­gile satelor bănăţene (sărbă­toa­rea hramului) şi atunci parcă intram într-o poveste, cu oameni adevăraţi, care trăiau după nişte rânduieli vechi şi pline de miez. Chiar sunt născută pe 16 august, de hramul Sfintei Marii, şi nu-mi aduc aminte să-mi fi petrecut altfel ziua aniversară decât la Ru­ga satului, undeva pe o scenă improvizată pe o remorcă de trac­tor, în copilărie, dacă nu era cămin cultural, sau, mai nou, pe câte o scenă construită afară, în curtea căminelor culturale.

Spirala vieţii

- Ce te impresiona mai mult la aceste Rugi, când toată su­flarea sa­tului şi fiii plecaţi se întorceau pen­tru a petrece îm­preună?

- Cum joacă lumea Brâul bănă­ţean de munte! Unul lângă altul, ţi­nân­du-se de cingătoarea vecinului, într-un şir care nu se mai termina, se învârteau ca o spirală a vieţii. Şi acum mă tot minunez de asta. În zona Caraş Severin se păstrează foarte bine obiceiul acesta al hramului şi toată lumea vine acasă, indife­rent că sunt în ţară sau peste ho­tare. Iar când, du­pă slujba de la biserică, începe mu­zica să cânte, de la cel mai mic, până la cel mai bătrân din sat, toată lumea se prinde în Brâul bănăţean. E un dans ritualic, care-i solidari­zea­ză pe toţi, îi face să simtă că sunt de-acolo, de-ai locului, indife­rent pe unde ar rătăci prin lumea mare, că energiile lor vin din pământul pe care-l bat cu căl­câ­iul, ori îl "alintă", ştergându-l cu vâr­ful opin­cii. Iar cei mici învaţă astfel, fără cuvinte, o aparte­nen­ţă la un neam, la un loc, care mai târziu le va conferi identitatea, oriunde s-ar găsi. Şi acum am fiori când văd o asemenea scenă, ca atunci când am văzut-o, co­pil, prima oară. Iar bătrânii se stră­duiesc să le arate ne­poţilor paşii, cu aerul că fac ceva extrem de important pentru viitor, chiar dacă jocul nu e deloc uşor pentru cineva de 80 de ani. Pentru că prima dată, în brâu se prind bărbaţii, de la cei mai bătrâni până la băieţei de cinci-şase ani şi joacă de se cutremură pă­mân­tul sub picioarele lor. Mai apoi se fac perechile şi joacă şi femeile, fetele. În urmă cu vreo 15 ani, când erau ma­nelele foarte în vogă, se în­de­păr­tase lumea oarecum de tot ceea ce înseamnă fol­clor şi tradiţie, iar tineretul nu mai ştia să joace sau se cânta bănăţeneşte eventual până la douăsprezece noap­tea, după care se continua cu discotecă. Ei bine, între timp s-a petrecut o minune. Nu mai merge nimeni la dis­co­tecă în sat, toată lumea stă la joc. Nu există copil sau tânăr, de la ţară ori de la oraş, care să nu ştie să joa­ce bănă­ţe­neşte, altfel e mai mare ruşinea. Chiar şi în oraşe. La noi, nu se mai merge la dis­co­tecă, ci se merge la seri bănăţene joia sau vinerea, la restaurantele din oraş, iar asta e fantastic! E o revenire mira­cu­loasă la tradiţiile noastre bănă­ţe­ne, o revenire de la sine şi nu una or­chestrată de instituţii care ar fi avut datoria să o facă. Pur şi simplu, lumea s-a întors la rădă­cini, dintr-o nevoie fi­rească, poate amplificată mult în cazul celor plecaţi de acasă în străină­tate, la muncă. Toate pri­măriile susţin cu bani grupuri fol­clorice locale, în care tinerii învaţă să joace şi să cânte ca odinioară. Este o nebu­nie! Toată lumea vrea să-şi înveţe pruncii să ştie juca româneşte, bănă­ţe­neşte, iar copiii din oraş merg şi ei la casele de cultură şi învaţă să joa­ce. Acum câţiva ani, tinerii nu mai ştiau să joace, părea că-i pierdut totul, acum sunt bune speranţe că nu va muri jocul românesc. Şi văd asta atunci când cân­tăm la serile acestea bănăţene la resta­u­rantele din Timişoara, unde vin câte cinci-şase sute de tineri, care joacă de rup pământul. Timişoara e un oraş mul­ticultural, aproape o metropolă, şi iată că oamenii simt nevoia să se ex­prime pe limba lor, să se întoarcă la rădăcini.

"Noi ni suntem bănăţeni!"

- Revenind la parcursul devenirii tale artistice: cum s-a întâmplat că ai plecat în America şi ai stat acolo o vreme?

- Mama a plecat prin '88, cu un an înainte de Revoluţie, deşi nu cu gândul să rămână. Dar, în timp ce ea era ple­cată, cei de la Securitate erau tot timpul pe noi, acasă, ne vizitau, ne chestionau, şi de câte ori suna la telefon, ne as­cultau convorbirile şi intrau pe fir peste noi, spunându-i mamei: "Veniţi, doam­nă, că vă aşteptăm cu drag înapoi!". Eu aveam 14 ani când a plecat mama, şi chiar am încurajat-o să rămână, i-am spus, codificat, ţin minte: "Ştii pachetul pe care trebuia să-l trimiţi în luna fe­bruarie? Ei bine, nu-l mai trimite, ţine-l acolo cât poţi de mult!..." Adică, era mai bine să rămână acolo... Pe urmă, ne-au luat cu Legea 18, au obligat-o pe bunica să îşi vândă apartamentul şi să se mute cu noi, pentru că nu aveam voie să deţinem două proprietăţi, aşa că mama şi-a cerut azil, a rămas, şi apoi s-a recăsătorit acolo. La 15 ani, am plecat şi eu, dar am făcut-o cu ma­re jale şi multe lacrimi, şi doar cu promisiunea smul­să mamei că mă voi întoarce înapoi.

- Care a fost impactul unui oraş atât de mare ca New York-ul asupra unei adolescente venite din­tr-un orăşel de provincie al României, Reşiţa?

- Prima dată am stat în Detroit, un an de zile, şi nu mi-a plăcut deloc! Plângeam în fiecare zi şi mă întrebam: "Oare când voi putea să mă întorc în Ro­mânia?". Nu vorbeam engleza deloc, eram foarte singură... Fratele meu a venit şi el mai târziu în State. Apoi ne-am mutat la New York, iar aici a fost cu totul altceva... Comunitatea de români din Banatul sârbesc era foarte mare la New York, iar mama pentru ei cânta, şi eu, mai apoi, tot pentru ei... Îmi plăceau mult bă­năţenii aceştia, pentru că ei încercau cu străşnicie să-şi păstreze identitatea acolo, poate mai mult decât o făcuseră în locurile de unde veneau. Se simţeau mai bănăţeni decât noi, cei din Banatul din ţară, din Ro­mânia. Dacă noi mai cântam câte o melodie mai nouă, ei voiau să audă aceleaşi doine vechi, ale lui Achim Nica şi Florentin Iosif. Se adunau şi atunci, ca şi acum, la "Clubul Banatului", unde reproduc în "festivaluri bănăţene", "Rugile" de la ei de acasă, din satele lor natale, şi dacă n-ar fi fost doina bănăţeană, s-ar fi uscat de dor! Doina e cântecul de dor şi alean al bănăţea­nului! Aveau copii care se născuseră acolo, în America, şi era atât de ciudat să-i auzi vorbind un grai arhaic bă­năţean, ca prin sate, şi toţi ştiau să joace Hora, Ar­deleana, şi jucau exact ca la sat. Iar mândria lor de a fi bănăţeni era copleşitoare acolo... Spuneau mereu, "Noi ni suntem bănăţeni!" şi "Noi suntem români!". Te electrizau când îi auzeai. Entuziasmul lor, dragostea şi dorul de acasă m-au ajutat şi pe mine să suport mai uşor depărtarea de România. Mi-am făcut o mulţime de prieteni printre ei. În State am terminat, la "St. John's University", Business, Management şi Mar­ke­ting. Am făcut această facultate pentru că mi-a plăcut foarte mult! Am terminat cu "Summa cum laude", am avut numai note de zece pe linie, am avut burse şi am fost implicată în diferite proiecte de cercetare uni­ver­sitară, dar am ştiut că atunci când voi termina, mă voi întoarce acasă şi voi cânta! Nu mi-am ima­gi­nat nicio se­cundă viaţa mea de du­pă terminarea facul­tăţii, ca fiind aceea în care zilnic aş fi luat metroul să merg în Manhattan, la vreo mare companie, un­­de aş fi primit o sluj­bă, care ar fi însemnat să stau la birou opt ore pe zi, fă­când a­ce­laşi lu­cru, pentru tot restul vieţii mele... Nu mi-am dorit asta!... Deşi cred că aş fi fost un foarte bun ma­nager... Acum, de partea de ma­nageriat se ocupă soţul meu, Deian Ga­letin, dar vorbim de un ma­na­ge­riat... artistic, care pri­veşte ca­rie­rele noas­tre, rezervarea de concerte, planificarea tur­ne­elor, sem­narea con­tractelor şi lucruri de ge­nul acesta.

Iubirea dintr-un cadru de film

- Să spunem lucru­ri­lor pe nume: unul din motivele pentru care te-ai întors în România a fost dra­gos­tea. Marea dra­­­­goste, de­şi aveai doar 17 ani. De unde ai ştiut că De­ian Ga­letin va fi omul lângă care vei rămâne pen­tru tot­deauna?

- Eu despre Deian auzisem încă din România, pentru că şi el provine dintr-o familie de muzicieni. Mama cântase cu tatăl lui, un reputat acordeonist. Dar de văzut nu ne-am văzut niciodată... Iar apoi, când eram la New York, cineva ne-a adus din ţară o casetă video cu un spectacol folcloric filmat la Opera din Ti­mişoara, unde apărea şi Deian, cântând la acordeon. După ce l-am urmărit atent în toată acea filmare, am ştiut că el îmi este alesul şi i-am spus mamei mele: "Să ştii că eu când mă duc în vacanţă acasă, în România, mă voi mărita cu băiatul ăsta!". "Eşti nebună", a zis mama, "ai doar 17 ani!". "Nu acum", i-am zis, foarte si­gură de mine, "întâi voi termina liceul, şi apoi facul­tatea, dar o să vezi tu că eu cu el o să rămân!". Şi aşa a şi fost. În prima vară când am venit în România, întâmplarea, soarta, a făcut să cântăm la o nuntă îm­preună. Ne-am plăcut pe loc, ne-am îndrăgostit, du­pă doi ani ne-am logodit, dar el a rămas aici, urmându-şi studiile la Conservatorul din Timişoara, în vreme ce eu am plecat la New York să-mi continui facultatea. Am rezistat cinci ani la distanţă... prin tele­fon. Vor­beam la telefon ore şi ore întregi. Noi doi am contribuit din plin la bunăstarea companiilor telefonice din Statele Unite şi România. Şi pentru că el nu era cu mine, nu pier­deam timpul cu întâl­nirile, stăteam acasă şi învăţam şi nu ieşeam în oraş cu colegii, decât rareori, la câte un pahar de răco­ri­toare, dar nicio­dată prin cluburi. Mer­geam şi cân­tam la sărbătorile comunităţilor ro­mâneşti - festi­va­lurile de la Chi­cago ori din Florida - şi astea erau ieşirile mele.

- Cum să întreţii o relaţie prin telefon? Pare de neimaginat la vârsta adolescenţei, când dra­gos­tea înseamnă mai ales plimbări de mână, săruturi, mângâieri...

- Foarte greu, plângeam nopţile şi vorbeam la telefon cu orele... De două ori pe an, în vacanţele de vară şi de iarnă, veneam în România, susţineam spectacole şi înregistram în fiecare an câte un album nou, aşa că vara era grozav, că puteam să stăm patru luni împreună, după care trebuia să plec şi plângeam cu lacrimi amare, cu mult înainte şi mult după aceea... Şi chiar dacă foarte mulţi ne spuneau atunci: "N-o să reziste relaţia voastră, dis­tanţa o să vă despartă!", uite că n-a fost aşa, suntem împreună şi acum, după 21 de ani de când ne-am cu­noscut. Am ştiut amândoi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. E o şansă pe care noi am avut-o în viaţă, să ne întâlnim ca suflete-pereche. Sunt 21 de ani de atunci şi 16 ani de la nuntă şi, în timp, am ajuns la o comunicare atât de subtilă, că ne înţelegem din priviri, de multe ori. Eu pot să-i spun absolut orice, nu am nicio reţinere, niciun secret faţă de el. Nouă ne e foarte bine că suntem împre­ună şi pe scenă, nu nu­mai în viaţă, nu ne plic­tisim, gă­sim întotdeauna ce­va de discutat, de ana­lizat, de îmbunătăţit (el e şi diri­jorul or­chestrei An­sam­blului "Timişul" din Ti­mi­­şoara). Lucrurile merg atât de bine între noi pen­tru că fiecare ne-am găsit în celălalt ju­mătatea! Sunt con­şti­entă că cel mai bun lucru pe care l-am făcut în via­ţa mea este că m-am că­sătorit cu Deian! E fan­tastic!

"Încă mai simt fluturaşi în stomac!..."

- Cum faci să nu laşi dragostea să se stin­gă, cu trecerea ani­lor?

- Ştiu că e alesul meu... şi atunci, nici dis­tanţa, nici răceala nu se instalează între noi. Ni­mic, nimic, nimic nu ne poate des­părţi! Asta ne dă o încredere uriaşă în vii­tor, în zi­lele care vor ur­ma, chiar şi la bătrâneţe, care în­că nu ne sperie. Bi­neînţeles că dragostea acum nu mai e ca la 17 ani, ci e mult mai bogată, mai aşezată... Dar apelăm şi la mici "trucuri", pentru a o reîmpros­pă­ta: încă ne dăm întâl­niri la restaurant, sau pregătim o cină romantică în su­fragerie, pentru care ne îmbrăcăm în mod special, pu­nem muzică şi dansăm... Încă simt fluturaşi în sto­mac când aud că intră cu maşina în curte. Deian e un om mi­nunat, mă iubeşte, mă răsfaţă, mă sprijină constant cu sfaturile lui. Ne place amân­du­rora să călătorim, ne place să vedem lumea şi s-o descoperim împreună. În postul Paştelui, mai ales, când nu sunt concerte, ne per­mitem şi noi să ne luăm o vacanţă, şi atunci alegem destinaţiile cele mai neo­bişnuite... Anul acesta am fost în Bora-Bora, în Noua Zeelandă, în Australia, în Mal­dive, Indonezia, Bali, Thailanda - anul trecut! E ireal... nici nu prea spun nimănui, dacă ne întreabă cineva unde mergem, spun: "În vacanţă"! Săptămâna viitoare, când începe postul Sfintei Mării, vom merge la Paris pentru câteva zile, apoi trei zile la Veneţia. Ceea ce fa­cem noi este obo­sitor şi solicitant, dar, atunci când pu­tem, ne relaxăm! Am noroc că soţul meu mă însoţeşte fără să protesteze şi la cumpărături, prin toate magazi­nele de pantofi şi poşete în care intru, stă cu mine de dimineaţa până seara dacă e ne­voie, e atipic şi aici, ştiu! Pe urmă, sunt lucruri pe care ne place să le facem împreună, acasă, cum ar fi să gătim. Adică eu fac asta, iar el mă ajută tot timpul, îmi pre­găteşte totul, îmi toacă, el e cel mai bun... "roboţel de bucă­tă­rie". Ştiu să fac prăjituri de­li­cioase, ca orice bă­nă­ţeancă ade­vă­rată, îmi plac foarte mult dulciurile, pe care le şi fac, le şi mănânc! Pră­jiturile sunt spe­cia­litatea mea, chiar şi acum am făcut o prăji­tură, înainte să ne apu­căm de vorbă, le duc me­reu so­cri­lor sau mamei mele din ele, iar ea spune că din cauza asta nu poate să slă­beas­­că, dar le mănâncă cu o plă­ce­re ne­bună, iar mie îmi pla­ce gro­zav să o privesc, îmi place pof­ta ei de via­ţă şi mă tot mir şi astăzi cum de doamna aceasta fru­moasă şi care nu îm­bătrâneşte deloc este ma­ma mea!

- Viaţa sentimentală a mamei tale a fost destul de bulversată (a fost căsătorită de trei ori, dar nu a re­zistat niciun mariaj, din păcate...) şi, de altfel, me­diul artistic e unul în care căsniciile, îndeobşte, nu prea rezistă... Dar toate acestea nu te-au descurajat să păşeşti pe acelaşi drum...

- Eu întotdeauna mi-am dorit o familie, pentru mine, familia este totul... Şi mama ştiu că şi-a dorit, din păcate, nu a avut noroc... Ea a avut tot ce şi-a dorit - celebritate, bunăstare - mai puţin un soţ. N-a avut lângă ea un suflet bun, pe cineva tot timpul alături, poate cel mai important lucru pe lumea asta! Mai aud pe alţii cum spun că instituţia căsniciei e prea riguroasă pentru un artist, că are prea multe constrângeri pentru cineva care e tot timpul pe drumuri sau pe scenă. Aşa este, dacă omul de lângă tine nu înţelege asta, atunci e un chin, şi pentru unul, şi pentru celălalt... Eu şi De­ian am avut noroc, ştim!... Şi îi mulţumim lui Dum­nezeu în fiecare zi pentru asta! Faptul că îi am alături pe el şi pe toţi cei dragi, din familie, în jur îmi face viaţa îm­plinită!

"Lume bună, lumea mea!"

- Îţi place Timişoara, oraşul în care trăieşti?

- Foarte mult! Iubesc Timişoara şi m-am mutat aici datorită soţului meu, pentru că el e timişorean şi, după ce ne-am căsătorit, ne-am mutat aici. Am o casă foarte frumoasă, e cuibul nostru, al dragostei noastre. Îmi place mult să stau acasă, pentru că, în rest, tot sunt pe drumuri cu spec­ta­colele, iar când mă întorc din va­can­ţe, am un sentiment aşa de plăcut că mă aşteaptă casa noastră dragă. Timişoara se mândreşte şi cu o viaţă culturală intensă, merg şi la alte spectacole decât cele ale mele, mergem la teatru, la operă, la filarmonică, mai mergem la câte un restaurant în care se cântă jazz... N-aş pleca din Timişoara cu niciun chip, nici nu-mi imaginez viaţa mea altundeva decât aici...

- La 38 de ani, câţi ai, frumuseţea ta e în plină splendoare. Te mai gândeşti uneori şi la bătrâneţe? Ce arme ai împotriva ei?

- Nu am niciuna. Nu-mi place că trece timpul şi mai vorbesc cu Deian şi-i spun că nu pot să cred că avem vârstele pe care le avem acum, că au trecut atâţia ani de când suntem împreună, pentru că eu mă simt tot ca la 20 de ani şi la fel de îndrăgostită caatunci! Din fericire, nu-mi arăt vârsta, dar, probabil, la un moment dat, n-o să mai fie aşa... Dar atât timp cât eşti sănătos şi cât eşti tânăr în suflet, nu te preocupă bătrâneţea... Şi mai am un punct de sprijin: dragostea publicului meu, care am încredere că va dura încă mulţi ani de acum în­colo, şi care îmi conferă o tinereţe şi o vitalitate ce mă opresc de la a mă gândi la bătrâneţe! Cel mai re­cent al­bum al meu e un omagiu publicului, fără de care eu nu aş fi existat ca artist, un omagiu adus vieţii împlinite cu care m-a învrednicit Dumnezeu, şi se numeşte chiar aşa: "Lume bună, lumea mea!" ("Mă închin în faţa ta!...").