...Merg şi merg, mă ard tălpile; merg pe margine de drum, prin buruieni; e noapte, apoi dimineaţă, apoi soare puternic. Nu mă pot opri, m-au speriat nişte câini şi câţiva tineri care râdeau, uitându-se la mine. Am oprit trei trecători şi le-am spus numele străzii pe care locuiesc, nu ştiam cum mă cheamă. M-au privit cu spaimă şi au trecut în fugă pe lângă mine. Nu pot să m-aşez pe o bancă pentru că nu mi se-ndoaie picioarele... Merg şi iar merg şi mi-e foarte sete. Deodată, mă opresc doi poliţişti şi-l aud pe unul spunând: "El e, cu cămaşă de mătase verde!". Mă iau uşor de mână, urc într-o maşină şi ajung într-un loc necunoscut. Îmi apare o faţă cunoscută, luminată, scăldată în lacrimi... Este fata mea, o iau în braţe. "Tată, tată, te-ai pierdut! Cât te-am căutat!"
Cele mai plăcute momente sunt atunci când privesc pe geam: blocuri, verdeaţă, flori, oameni. Nu prea sunt obişnuit să stau nemişcat, dar parcă e mai bine aşa: nu mai am stabilitate pe picioare, nu mai ştiu cum se deschide uşa, nu pot folosi cheia.
S-a întâmplat cu mine ceva îngrozitor; poate că e vis, nu realitate. Izbesc cu pumnii în pereţi, în uşă, în geam şi strig: "Ce e, Doamne, cu mine? De ce mă prigoneşti?". E clar că nu acesta sunt eu.
Există lângă mine o fiinţă cu faţa pământie, zbuciumată: mă mângâie, mă linişteşte, îmi vorbeşte continuu, mă îngrijeşte. Cine e? Soţia mea, mama mea, Maica Domnului? Nu ştiu exact; de multe ori îi sărut mâinile şi-i mulţumesc că o simt lângă mine. Ar fi prea pustiu fără ea!
De o vreme, sunt în altă casă, parcă un palat, cu multe figuri în ceaţă; sunt ca nişte fantome (slabe, palide, fără putere). Nu mă sperie, dar e altă lume! Eu nu pot comunica, nici măcar în gând; simt însă o imensă milă pentru toţi şi pentru toate. Din inimă mi se revarsă multă căldură (uneori, chiar mă arde); e un sentiment de puternică iubire pentru cei care sunt ai mei şi pe care eu nu-i mai cunosc.
Rămân, tot timpul, în umbra realităţii!
CONSTANŢA DUMITRESCU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
