AMIR şi ATI - Un persan şi un chilian şi-au dat întâlnire la Bucureşti

Poveşti pe note

Instrumente ciudate aşteaptă aşezate ordonat în lumina difuză de pe scenă, percuţii şi un soi de lăute cu corp rotund, foarte mic, şi gât lung. Spectatorii şi-au luat locurile într-una dintre cele mai frumoase şi mai puţin cunoscute săli de concerte ale Bucureştiului, cea din Palatul "Tinerimea Română", ridicat după planurile primei femei arhitect ale României, Virginia Andreescu Haret, şi inaugurat în 1935, de Nicolae Iorga. Amir şi Ati, cei doi prota­go­nişti, apar pe scenă şi este începutul unei seri memo­rabile, în care ritmuri străvechi, orientale, improvizaţii, se îmbină într-o muzică atât de închegată, încât n-ai bănui cât de diferiţi sunt cei ce o fac. Amir vine de la 3500 de kilometri distanţă, din Persia, iar Ati, de peste Ocean, de la o distanţă triplă, din inima Americii de Sud. Introvertit, slab ca un ţâr, cu plete lungi şi negre, Amir cântă la setar, tambur şi cu vocea, în vreme ce solarul Ati este un foarte apreciat percuţionist. Cei doi s-au cunoscut foarte departe de casă, la Bucureşti, în ţara lor adoptivă, iar muzica este cea care le-a ames­tecat, în aliajul ei special, poveştile, personalităţile şi originile lor culturale.

AMIR - "Înţeleg doina mai bine ca pe un roman tradus în limba mea"

L-am cunoscut pe Amir Heidarkhodaee în sep­tem­brie 2011, la prima sa călătorie în România: un suflet de artist, copleşit de emoţiile descoperirii unui alt continent, a unei alte culturi, un perfecţionist, atunci când este vorba de muzică. Amir se dedică în totalitate muzicii, se gândeşte mereu la ea, ştii că asta face şi atunci când îl vezi încruntat, concentrat, şi atunci când zâmbeşte luminos, ca un copil. Lupta sa pornită în ado­lescenţă, de a face muzică, indiferent de piedicile ce i se pun şi de obstacolele ce îi ies în cale, continuă şi as­tăzi, când caută cu încrâncenare să răzbată, să-şi gă­sească drumul. S-a născut în 1986, într-un oraş din sud-vestul Iranului, în apropierea Golfului Persic, Ahvaz. Fiind aproape de Irak, aici încă se mai simt urmările războiului, însă Amir spune că oamenii din provincia Khuzestan sunt cunoscuţi pentru sângele lor cald, pentru felul lor prietenos şi primitor. "Dacă intri în Iran e ca şi cum ai intra în trei-patru ţări deodată, iar regiunea mea natală este cel mai bun exemplu, un amestec de naţionalităţi, minorităţi etnice, culturi, tradiţii. Aveam aici arabi, turci, kurzi, bahtari, foste triburi nomade. Am luat de mic copil legătura cu obiceiurile, cu muzica lor tradiţională, trăiam laolaltă, nu separaţi pe etnii. Toate familiile de pe două străzi eram prietene, ne vizitam tot timpul şi fiecare respecta tradiţiile celorlalţi. Fotbalul era preferatul tuturor. Jucam fotbal şi dansam, nu-i om în zonaGolfului care nu are ritmul în sânge. Şi acum dansez de fiecare dată când se iveşte ocazia". Chiar dacă Ahvaz este un mare port în­tr-o zonă petroliferă, locui­to­rii săi nu sunt oameni bogaţi. Un oraş industrial, în care bă­ieţii sunt îndrumaţi să aleagă calea afacerilor sau meserii tehnice, care să le asigure o leafă bună. E drept că în fie­care iranian se ascunde un ar­tist, fie că scrie poezie, e un maestru în arta caligrafierii sau muzician amator, însă ins­trumentele sau caietele ră­mân undeva bine puse după tejghea. Familia lui Amir nu a fost niciodată de acord ca fiul lor să ia drumul artelor. "În copilărie, eram nebun după pictură, la şcoală aveam cele mai bune note la desen şi cele mai proaste la dictare şi la matematică. La 14 ani, am optat pentru o clasă de grafică, însă nu s-au strâns destui elevi, clasa s-a desfiinţat, şi ăsta a fost primul meu moment de mare tristeţe". Amir îmi cere puţin carneţelul şi, cu litere rotunde, moi, se apucă să scrie, de la dreapta spre stânga, cu o caligrafie ce seamănă cu un dans pe hârtie. Două versuri dintr-o poezie scrisă de el, care în ro­mâ­neşte ar suna cam aşa: "Asta a fost copilăria mea/ Iu­birea unui pictor ce ţine în mâini un instrument de cântat". Îşi dorea să devină pictor şi, deodată, s-a trezit cucerit pe deplin de muzică. Peste câţiva ani, avea să ia lecţii de pictură, însă a înţeles că, dacă vrei să devii muzician, trebuie să fii muzician şi atât, nu te mai poţi gândi şi la altceva.

Muzică pe racheta de tenis

Din momentul în care a descoperit muzica, pentru Amir nu a mai fost cale de întoarcere. S-a întâmplat ca sora lui mai mare, studentă la fizică, să se întoarcă acasă într-o vacanţă şi să ia cu ea şi setarul, la care cânta nu atât ca hobby, ci pentru că era convinsă că îi deschide mintea. În Iran se simţea o stare de re­la­xare politică şi iranienii pro­fitau, trăgeau aer în piept şi se gândeau la zi­le senine. El avea 16 ani, a luat setarul în mâini, a zdrăngănit un pic la el, a încercat câteva cântecele pentru începători şi a fost atât de încântat, în­cât imediat s-a înscris, cu ajutorul financiar al su­rorii sale, la o şcoală de arte. Şansa lui a fost să găsească acolo un pro­fesor foarte bun. În plus, după câteva şe­din­ţe, cei mai mulţi cursanţi s-au retras, din lipsă de interes sau de talent. "Pâ­nă să ajung acolo, nu dădeam vreo impor­tan­ţă muzicii tradiţio­na­le, ascultam rock, Pink Floyd, muzică occi­den­tală. Dacă ar fi fost să aleg un instrument, aş fi luat o chitară electrică. Însă atunci când l-am auzit pe profesor cân­tând folclor la setar, mi s-a zbârlit pielea pe mine, mi-a pătruns direct în suflet, şi asta mi-am dorit să fac mai departe. Am găsit pe acasă o rachetă de tenis foarte veche, din lemn, şi profesorul m-a îndrumat să îmi perfecţionez tehnica de ciupire a corzilor pe ea, pentru că nu aveam instru­ment. Văzând că am intenţii serioase, un văr al meu mi-a dat setarul său, unul ieftin, pe care îl ţinea în casă fără să-l folosească. După o lună, însă, mi l-a cerut înapoi, şi asta a fost una dintre cele mai urâte amintiri ale mele, o noapte întreagă am plâns. Când a aflat sora mea, atât a insistat la tata, încât l-a convins să-mi cumpere unul nou, cel mai ieftin. Nu avea nici cutie, am mers la magazin şi am plecat cu el la subraţ, dar eram fericit. Când m-a văzut profesorul cu setarul în mâini, cum cânt cu stânga, eu fiind stângaci, s-a su­părat şi mi-a impus să cânt cu dreapta, ceea ce fac şi acum".
Amir vorbeşte surprinzător de bine în româneşte. Îmi spune că acum îşi permite să mai zâmbească, dar a trecut prin multe greutăţi, puţini au îndurat atâtea pentru a face muzică. Părinţii i-au fost împotrivă, şi doar sora a fost cea care l-a înţeles şi l-a ajutat întot­deauna pentru a-şi urma visul. Au fost momente în care îşi pierduse speranţa. Era el singur, cu setarul şi cu Dumnezeu, care l-a ajutat să meargă mai departe. La 18 ani, a venit vremea să plece în armată, o armată dură, de doi ani. A încercat să sescutească, pe motiv că este prea slab, stătea nemâncat, mergea îmbrăcat în fâşuri, ca să transpire, să mai slăbească un pic. După şase luni de umblat prin comisii, a venit şi momentul în care un soldat a ieşit pe uşa cazarmei şi a anunţat lista celor scutiţi, pe care era şi Amir. Şi acum are emoţii când îşi aminteşte asta. La presiunea tatălui, a plecat la Esfahan, pentru a studia informatica, însă toată ziua cânta la setar. Cei din jur erau impresionaţi, şi prietenii pe care şi i-a făcut la universitate i-au spus să se gân­dească serios ce va face, pentru că era clar că nu-i făcut pentru computer, ci pentru muzică. A urmat inevitabila confruntare cu tatăl său şi Amir s-a întors la Esfahan, centrul cultural al Iranului, pentru a se dedica muzicii. A cântat prin parcuri, a locuit prin atelierele pictorilor, într-o perioadă boemă, până când directorul centrului artelor l-a văzut într-o zi cântând şi l-a chemat să-i vor­bească. "Am fost mereu bun la impro­vizaţii, pornesc de la structurile muzicii tradiţionale şi merg mai departe, iar lui i-a plăcut asta. După sora mea, direc­torul este a doua per­soa­nă din viaţa mea care m-a ajutat foarte mult. M-a prezentat unui pro­fesor de muzică şi mi-a făcut loc în spectacolul anual al studenţilor. Toţi se cunoşteau între ei, erau colegi, a fost un adevărat şoc atunci când am apărut eu, de ni­căieri". Concertul a însemnat o serie de uşi deschise, Amir a început să studieze cu mari ma­eştri ai muzicii tradi­ţio­nale iraniene şi, în ace­laşi timp, să concerteze şi să predea. Atunci când a primit invitaţia de a concerta pentru prima oară în România, Amir se afla în Teheran, în­tr-un soi de embargou per­sonal. Stătea în casă şi studia, el cu setarul şi cu Dumnezeu. Întreaga ţa­ră era în embargou, Amir avea embargoul său, le­gat de faptul că liber­tatea de exprimare de­ve­nea inexistentă. Mulţi jur­nalişti, muzicieni, intelectuali, aleseseră să plece din ţară. În toamna lui 2011, Amir a făcut parte din grupul de trei instrumentişti iranieni ce l-au însoţit pe scena Festivalului George Enescu pe Grigore Leşe, ce dorea să prezinte similitudinile dintre muzica pastorală românească şi muzica Orientului. Iranienii erau îmbătaţi de sentimentul libertăţii, de posibilitatea de a cânta pe străzi, la terase, de a da frâu liber muzicii. Leşe l-a îndrăgit pe Amir, i-a admirat talentul de impro­vizator, pasiunea cu care cântă, şi i-a propus noi colaborări. "În Iran sunt şase, şapte muzicieni de talia lui Leşe, însă în România este numai el. Când am venit aici prima oară, nu ştiam o boabă româneşte, însă ne înţelegeam imediat, din priviri. Am descoperit profun­de asemănări cu muzica românească tradiţională. Nu cu cea dată la radio sau la televizor, ci cu muzica an­cestrală. Înţeleg doina românească mai bine ca un roman tradus în limba mea, am fost teribil de surprins să descopăr aici această muzică. Pentru că am ascultat întotdeauna multă muzică, foarte diversă, e important pentru un muzician, însă nu cunoşteam muzica din România". Au urmat concerte memorabile, cum ar fi cel de la Opera din Cluj Napoca şi din alte oraşe, în diferite formule, alături de aromânii fârşeroţi sau de grupul Iza. Una din cele mai frumoase amintiri este cea despre concertul de Crăciun, dintr-o biserică suce­vea­nă. "Sunt un om credincios, în momentele grele Dum­nezeu mi-a fost aproape. Prin muzică, creez legătura cu Dumnezeu, cântecele mele sunt ca nişte rugi. Respect toate religiile şi îl respect pe Iisus Hristos. Dar am avut ceva îndoieli, înainte de concertul din bi­serică. În islam nu ar fi permis aşa ceva. Totodată, mă gândeam cum vor primi românii ca un musulman să cânte la ei în biserică, de Crăciun. Dar eu am cântat pentru Dumnezeu şi oamenii au simţit asta şi m-au primit cu multă căldură. Biserica era arhiplină, chiar dacă drumurile erau blocate de viscol. Preotul a venit şi mi-a spus că se va ruga în altar ca să vin să mai cânt acolo. Ceea ce s-a întâmplat peste câteva luni, de Paşti". Amir are şi un of: la fel cum păţesc foarte mulţi artişti ro­mâni care re­fuză com­pro­mi­su­rile, drumul lor către public este greu accesibil. În Oc­cident, acolo unde se află mulţi muzicieni iranieni, atunci când demonstrezi că eşti bun, când impre­sio­nezi publicul, eşti că­utat, ţi se propun con­certe, colaborări. La noi nu este aşa. Amir nu pune în faţă banii, vrea să cânte, să arate ce ştie, să intre în com­binaţii muzicale diver­se, să fie util. "Urc pe scenă pentru că res­pect publicul român şi pentru că înţeleg ase­mănările între doină şi muzica iraniană". În­tâl­nirea cu Ati a fost ceea ce Amir îşi dorea încă de când s-a mutat în Bucureşti, unde a venit cu cinci haine şi cu trei valize pline cu cărţi şi cu casete de stu­diu.



ATI - "Muzica este un limbaj universal, ne înţelegem mai bine prin ritmuri decât prin vorbe"

"Mi-a plăcut foarte mult la Amir faptul că este un muzician pur, nemolipsit de «bolile» Occidentului", spune Ati, pe numele său întreg Aristide Panaitescu Alegria. "Nu pune în primul rând banul ce iese din­tr-un proiect, el vrea ca prin muzica sa să spună ce are pe suflet, să transcendă. Îmi place şi structura cântecelor sale, nu una clasică, gen strofă-refren. L-a adus un prieten comun la sala de repetiţii şi, imediat ce l-am ascultat, mi-am dorit să cântăm împreună, pentru că întotdeauna m-au atras proiectele de fuziune între diferite stiluri şi culturi. Mi-am dorit să cânt alături de muzicieni din colţuri cât mai îndepărtate ale lumii. Muzica este un limbaj universal, ne înţelegem mult mai bine prin ritmuri decât prin vorbe. Acum punem la cale un concert de muzică şi poezie".
Ati a venit în România acum aproape 20 de ani şi în acest moment poate fi considerat cel mai versatil percuţionist din muzica noastră. S-a numărat printre fondatorii unor trupe celebre sau a fost component activ al altora, în stiluri foarte diferite, de la jazz la pop-rock, de la electro la latino. Jazz Unit, VH2, Mandinga - sunt doar câteva dintre ele.
Mama lui Ati a trăit zece ani la Bucureşti, în perioada studenţiei, între 1962 şi 1972, apoi s-a întors acasă, în Chile, unde a devenit prima femeie dirijor de orchestră din America de Sud. Soţul ei, un inginer me­ta­lurgist român, a urmat-o acolo, împreună cu fratele mai mare al lui Ati, născut la Hunedoara. Ati a venit pe lume în 1974, la San­tiago de Chile. "În San­tiago, în orice cartier ai merge, oamenilor le place să interacţioneze, să-şi pe­treacă timpul împreună, în curte, pe stradă. La şcoa­lă, clasele au câte pa­truzeci de copii, familiile sunt numeroase, porţile sunt mereu deschise, nu-i de mirare că sunt un om aşa de sociabil. Dacă merg într-un loc din Bucu­reşti, fără să fi sunat pe nimeni înainte, mă trezesc în curând cu oameni lân­gă mine şi cu zece beri pe masă", spune Ati, sorbind la soare din cafeaua bra­ziliană pregătită de dimi­neaţă. "Am copilărit pe o stradă semiînchisă, deci toată ziua zburdam pe afară, jucam fotbal, care e ca o religie în Chile, aler­gam pe biciclete sau în maşinuţe, inventam jocuri. Seara, mergeam în vizite cu părinţii, sau primeam noi musafiri. Toată lumea era binevenită, şi cei mai bogaţi, şi cei mai săraci. Mama cânta la violă, vi­oară, chitară şi o sume­denie de alte instrumente şi, în plus, era o eminenţă în folclor. Normal că am crescut înconjurat de muzică - clasică, muzică popu­lară românească, ritmuri de la radioul toată ziua deschis. Îmi amintesc şi astăzi de primele lecţii de ritmică şi armonie date de mama. La cinci ani eram pe scenă, cântând la xilofon, în orchestra copiilor. M-au pus imediat în faţă, eram cel mai alb de acolo! Bunica şi mătuşa mea inventaseră în Venezuela un sistem public de învăţământ, prin care toţi copiii, indiferent de starea socială, aveau acces la educaţia muzicală, iar mama l-a adus şi în Chile. Eu am studiat doi ani pianul şi doi ani vioara, însă, odată ajuns la liceul de muzică la care mama era profesoară, nu m-am ţinut de treabă. Eram un răsfăţat. Liceul se afla pe un deal, într-o curte mare, cu teren de fotbal, nu aveam nici un chef de studiu, iar mama m-a înţeles şi m-a lăsat în pace. Ea nu avusese copilărie, studia de dimineaţa până seara, şi nu a vrut să fiu şi eu la fel. Aveam note bune la toate materiile şi făceam tenis profesionist. Asta, până la 16 ani, când o accidentare mai serioasă m-a făcut să renunţ. În acea perioadă, venise la mine un prieten din provincie cu nişte percuţii, de la el am învăţat; cum pleca mama de acasă, ieşea dezmăţ cu tobe, ascultam muzică rock. Nu conta calitatea. «Ce tobe ai?». «Negre!». «Bun, hai cu ele!». Am început să merg la sala de repetiţii a liceului, unde doi pletoşi de familii bune, unul era roşcat, altul avea ochi albaştri, cântau rock şi, tot stând cu ei, am prins mai bine. Mama a plecat într-un turneu şi mi-a lăsat banii luaţi după ce vânduse maşina, să-i pun la bancă. M-a sunat un prieten cu o superofertă pentru tobe bune şi le-am cumpărat. I-am dat restul de bani fratelui să-i pună la bancă şi el şi-a luat motocicletă! Când a venit mama i-am spus ce ofertă bună găsisem. Şi restul? Fratele meu a făcut semnul cu mâinile pe ghidon şi a zis «Vrum! Vrum!»".

Un noroc pe nume Nicu Patoi

La 19 ani, Ati era un student la Ştiinţe Politice cu dor de ducă, dacă se poate cât mai departe, aşa că atunci când mama lui i-a spus despre o bursă la fi­nanţe-bănci în România, s-a gândit că va fi o aventură pe cinste. "Când mama a venit aici, la Conservator, România era o ţară europeană, curată, civilizată, mult peste Chile. Când lucrurile au început să meargă prost, ai mei au plecat în Chile, a avut loc lovitura de stat, relaţiile dintre cele două ţări s-au răcit şi tata nu a mai venit în România timp de douăzeci de ani. Iar mama a revenit în România doar la căsătoria mea şi de alte câteva ori, să mă viziteze. În anii ăştia, Chile s-a ridicat. Eu am ajuns în România într-o iarnă şi am avut un şoc. La noi era vară, soare, mâncam fructe şi salate, aici totul era întunecos, beznă pe străzi, oameni înfofoliţi, cu privirea în pământ. M-au preluat prietenii lui tata, mi-au dat mâncare de Crăciun, porc, sarmale. Nu aveam haine groase, nu ştiam o vorbă româneşte. Eram cu moralul la pământ, prima impresie a fost deplorabilă". În perioada ce a urmat sosirii sale, Ati a cu­noscut o serie de studenţi străini, de diferite naţio­na­li­tăţi, africani, arabi, latino-americani şi, totodată, mu­zica şi ritmurile lor. Într-o seară cu muzică petrecută cu prietenii, a fost remarcat de chitaristul Nicu Patoi, care avea nevoie de un percuţionist pentru o seară dedicată muzicii lui Santana, şi aşa a ajuns Ati în vizorul lumii muzicale bucureştene. A înţeles că studiul economiei nu e de el şi şi-a început aventura prin diferite genuri şi trupe muzicale. "În Chile se cânta muzică serios. Primul concert cu play-back pe care l-am văzut a fost aici, în România. După câţiva ani, în care am cântat în tot felul de formule, am avut un moment de cotitură în 2000, la un concert al trupei Vama Veche. A venit solo-ul meu, trupa a plecat de pe scenă, am rămas eu, cu 20 000 de spectatori, cu spotul de lumină pe mine. Atunci am înţeles că trebuie să dau mai mult, trebuie să mă perfecţionez. Am înţeles că asta vreau să fac de acum înainte şi că vreau să o fac cum trebuie. M-am întors în Chile şi am studiat jumătate de an cu mari profesori, maeştri ai percuţiei, apoi am revenit pe scena muzicală din România".
Îl întreb dacă nu-i este dor de oraşul natal, de străduţele pe care a copilărit, dacă nu s-a gândit să se întoarcă acolo. Ati spune că anul trecut a avut un mo­ment mai delicat, în care s-a gândit să lase totul baltă şi să se întoarcă în Santiago, dar că acum a înţeles că aici este locul său, şi că aici are ceva de oferit. "Uită-te în jur, care-i marea diferenţă? Suntem într-o curte, vin mereu prieteni, povestim, cântăm. Am un copil de opt ani şi vreau să fiu alături de el. În plus, întot­dea­una am reuşit să îmi creez spaţii primitoare, în care să mă simt în largul meu, indiferent că era vorba de sala de repetiţii, de casă, de cercul de prieteni. Fără radio şi televizor, trăiesc într-o realitate paralelă. Mă mai lovesc de mitocănisme, dar trec peste ele, cu op­timism".

*

Două temperamente, două poveşti atât de diferite, două mari talente ce s-au întâlnit pe scenele din Bucu­reşti. Este un privilegiu pentru publicul român, căci muzica lor este atât de armonioasă, încât pare că cei doi cântă împreună de când lumea.

Foto: CRISTINA RONCEA (6)