- ... Aşa încheia Gara de Nord, acum două luni, scrisoarea adresată pe Facebook tuturor celor interesaţi de soarta ei. Ca urmare a răspunsurilor primite, s-a simţit datoare să-şi deschidă porţile, liniile şi peroanele şi să ne invite, pe 28, 29 şi 30 iunie, să explorăm împreună vagoanele metaforicului Tren al Fericirii. Aveţi mai jos povestea peronului 14 şi gândurile cu care ne întâmpină, de-acum înainte, comunitatea celor care îşi dedică timpul, talentul şi experienţa pentru a face bine Bucureştiului -
Dragii mei, bine v-am găsit! Sunt eu, Gara de Nord. Ne ştim de-o viaţă. Tocmai de-aia mi-a fost greu să mă hotărăsc să vă scriu. Mi-era că am să par nu-ştiu-cum, că veţi zice "uite ce-a apucat-o şi pe-asta acum...". Am o vârstă şi am trăit atâţia ani în izolare, în lipsă de comunicare cu voi, încât nici nu ştiu de unde să încep. Cred, totuşi, că un exerciţiu de sinceritate ne va apropia. Vreau să vă vorbesc direct, fără ocolişuri, iar voi să-mi spuneţi ce credeţi despre mine. N-am mai făcut-o până acum, aşa că sunt pregătită să aud orice. Cei care m-au condus în ultimii 20 de ani m-au tras în diferite direcţii. Am fost ba de stânga, ba de dreapta, m-au implicat în diverse scandaluri, unde eram, de obicei, victimă colaterală, dar întotdeauna am fost departe de ceea ce trebuia să fiu şi de ceea ce sunt eu, de fapt: un simbol al Bucureştiului şi al culturii lui urbane.
Mi-am făcut profil de Facebook. Când le-am dezvăluit intenţia mea unor apropiaţi, aceştia au zis: "Eşti nebună, o să te înjure toată lumea, nu-ţi dai seama?" Ba da, îmi dau seama, tocmai că-mi dau chiar foarte bine seama. Dar, printre înjurături, cu siguranţă, vor fi mulţi cei care îmi vor spune civilizat cum mă văd ei, care sunt bubele mele ce ar trebui vindecate şi care sunt părţile mele bune - că oi avea şi de-astea, nu? - care merită dezvoltate. Ştiu, la vârsta mea se văd ridurile, şi nu doar cele fancy, de expresie. Mai ştiu că vreau să fiu frumoasă din nou şi mai ştiu şi că pot. Am exemplul unui văr de-al meu, Centrul Vechi îl cheamă. N-am fost să-l văd, dar vorbesc tinerii care trec pe la mine, că din ruina care era, s-a transformat într-un loc pitoresc, plin de viaţă şi de bucurie. Da, ştiu, el a avut norocul că Primăria a avut iniţiativă şi au venit nişte oameni cu bani, care l-au făcut frumos. Dar şi cei care mă conduc, mai nou, pe mine, vor să mă readucă la viaţă, chiar dacă n-au încă banii pentru toate operaţiile care-mi vor aduce prospeţimea înapoi. Am auzit că voi avea şi eu, în curând, evenimente culturale şi artistice, că vor veni tineri şi copii, că voi deveni UN SPAŢIU AL CULTURII URBANE. Recunosc, de-abia aştept. Voi?
"Vrem să aducem oamenii împreună"
Cristian Neagoe, organizatorul acestui eveniment inedit, e doctorand la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. Prin Fundaţia "Cărtureşti", Cristian şi trupa lui de neînfricaţi aduc de 8 ani la "Street Delivery" ramura tânără a artei din România şi câteva dintre cele mai pasionante iniţiative ale societăţii civile din ultimii ani.
- Ce s-a întâmplat aici zilele astea pune un nou atribut lângă cuvântul întâlnire: constructivă. Care e filosofia din spatele evenimentelor pe care le organizaţi?
- Îmi place ce fel de energii se strâng în jurul proiectelor pe care le fac. Cu cât fac mai mult efort, cu atât mă energizează mai mult. Pentru mine, Street Delivery (proiect de cultură urbană, al cărui motto e "Închidem strada pentru maşini şi o deschidem pentru oameni") şi Train Delivery au o motivaţie intrinsecă puternică: am impresia că, încet-încet, schimbăm Bucureştiul. Ăsta nu e un festival, aşa cum e Festivalul Berii un festival: bei o bere, pleci acasă şi ai uitat ce s-a întâmplat. Încercăm să punem reflectorul pe anumite chestiuni care nu funcţionează şi să oferim şi nişte posibile soluţii atât autorităţilor, cât şi cetăţenilor oraşului. Noi facem un apel de proiecte, deschis pentru oricine, de la indivizi, la asociaţii sau instituţii publice, iar pentru o parte din proiecte, încercăm să găsim şi finanţări. Cu genul ăsta de evenimente vrem să schimbăm oraşul, să schimbăm mentalităţi, să formăm "triburi" de oameni care au energia să se implice în cauze sociale concrete, de la a aduce lumină în satul Ursici, până la cei care sunt împotriva exploatării cu cianuri la Roşia Montană sau a gazelor de şist sau cei care îşi doresc o soartă mai bună pentru vechile palate boiereşti din ţară. Ne întâlnim să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem valorile.
- Încep să-i cunosc pe oamenii care vin, încep să ştiu ce-i face să revină. În astea trei zile au trecut pe la Gara de Nord comunităţi foarte diferite. Ei vin mai întâi pentru muzică, dar, cu ocazia asta, află şi despre cauzele pe care le propunem. În prima seară a fost Steaua de Mare, cu o muzică mai levantină, mai orientală, spre manele psihedelice - şi, ca să-i asculte, a venit un anumit gen de persoane. La Corina Chiriac - o groază de lume! Iar în ultima seară, au fost rapperii, care atrag un alt public. Nu prea găseşti genul ăsta de oameni la un loc şi ai fi tentat să crezi că nu prea au lucruri să-şi spună. Dar nu-i aşa deloc. La Iaşi, cel puţin, când am fost anul ăsta - la prima ediţie "Street Delivery" de-acolo - toţi ieşenii, de la directorul Muzeului Literaturii şi până la grafferi, se întrebau de unde au apărut ceilalţi: nu erau conştienţi că şi unii, şi alţii co-există în acelaşi oraş. Abia când le oferi oamenilor o platformă de genul ăsta, un spaţiu de dialog între generaţii şi profesii, în care fiecare să aibă un loc destinat lui, care să le valorizeze talentul şi realizările, abia atunci ei devin vizibili, conştienţi unii de alţii şi de felul în care pot schimba lucrurile împreună.
- Credeţi că arta poate schimba faţa României?
- Eu n-aş pretinde că ceea ce facem noi e neapărat artă, deşi sunt şi câteva proiecte care ţin de artă în sensul ăla, de artă cu "A" mare. Ceea ce încercăm e să aducem artele de stradă în spaţii publice şi să oferim alternative, soluţii la problemele care ne preocupă. Dorinţa noastră nu e neapărat de muzeu pe stradă, ci aceea de a aduce oamenii împreună. Din astfel de întâlniri pot ieşi proiecte foarte bune, oamenii se pot cunoaşte. Constat că, în timp, se creează o reţea socială offline, care e mult mai eficientă decât Facebook-ul.
Evenimentele de pe peronul 14
Pe parcursul acestor trei zile, evenimentele de pe peronul 14 au fost dublate de o serie de întâlniri cu oameni de cultură în proaspăt redeschisul Salon Oficial al Gării de Nord, invitaţi pentru a vorbi deschis despre ce îi preocupă acum.
Am trecut de zeci de ori pe lângă acest salon, fără să-i bănuim măcar existenţa. Închisă publicului de mai bine de 27 de ani, această încăpere are o istorie pe cât de veche, pe atât de spectaculoasă. A fost construită între 1926 şi 1932, în clădirea de călători a Gării de Nord, realizată în stil Empire - pereţi placaţi cu marmură şi lustre comandate la firma pariziană Fontanne. Primul eveniment sărbătorit în salonul numit atunci "regal" a avut loc la 21 decembrie 1928, cu ocazia prezentării primei locomotive cu aburi, construită de uzinele N. Malaxa, din Bucureşti. La acest eveniment au participat regele Mihai I, însoţit de familia sa regală, membri ai guvernului, senatori, deputaţi şi numeroşi reprezentanţi ai căilor ferate.
Am provocat-o pe CORINA ŞUTEU la un dialog despre de ce cultură şi de ce natură.
- Există o întrebare pentru care nici guvernatorii europeni, nici cei români, nu mai par a găsi argumente: ce câştigă o societate încurajând cultura şi artele?
- Asta e o dezbatere foarte veche în Europa. E o discuţie care a luat o amploare deosebită mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, context în care cultura şi artele au fost considerate elemente pacificatoare, capabile să anime o mentalitate de integrare socială, în spiritul coabitării în spaţiul european, istovit atunci de oribilele conflicte care tocmai se încheiaseră. Susţinând artele, un stat are foarte multe de câştigat. Neavând aceste experienţe, rămâi, ca fiinţă umană, sărac spiritual. Priveşti viaţa în alb şi negru, necunoscând spectrul real al raţiunii frumuseţii ei. În societatea europeană de astăzi, arta este considerată serviciu public furnizat cetăţenilor săi de administratorii statelor, în schimbul taxelor pe care cetăţenii le plătesc ca să asigure funcţionarea acestei administraţii şi a societăţii însăşi. Cultura este un serviciu public, aşa cum sunt îngrijirea medicală, şoselele, transportul, ş.a.m.d. Ca guvernator de stat, a încuraja o diversitate de forme artistice e ca şi când ai încuraja o alimentaţie diversificată. Cultura este hrana minţii, este hrană spirituală. În momentul în care mănânci doar paste, e clar că organismul tău nu se dezvoltă aşa cum trebuie. Dacă mănânci şi fructe, şi paste, şi verdeaţă, şansele ca tu să duci până la capăt o viaţă sănătoasă, care să nu atragă intervenţii medicale majore, traumatizante, sunt mai mari. Desigur că, dacă societatea românească doreşte ca, spiritual vorbind, să aibă de-a face doar cu cetăţeni subdezvoltaţi, e şi asta o opţiune. Ca dovadă că a existat o astfel de abordare, Margaret Thatcher, care a fost
- Ce gând v-a întărit când v-aţi confruntat anul trecut cu posibilitatea dispariţiei evenimentelor culturale pe care le-aţi creat şi crescut la New York?
- E o frază în romanul lui Italo Calvino, "Oraşele invizibile", care-mi place foarte mult, fraza de sfârşit: dacă există un infern, acest infern e cel pe care-l trăim în fiecare zi. Important e să înţelegi, în mijlocul acestui infern, ce anume nu e infern şi să reuşeşti să trăieşti în spaţiul acestor zone de respiraţie, astfel încât ele să continue să existe. Atunci când te loveşti de iraţional, există două posibilităţi: să renunţi, să adopţi un fel de atitudine militantă contra-sistem, sau să creezi alternative independente, prin care să laşi în spate ce e negativ şi să te concentrezi pe ce e pozitiv. Când, anul trecut, subit, sprijinul pentru proiectele pe care le-am construit la New York în ipostaza de director al ICR a fost retras, ne aflam în faţa unei astfel de dileme. Maniera în care am abordat problema a fost să ne concentrăm eforturile pentru ca aceste proiecte să existe, în ciuda absenţei fondurilor de stat: am căutat sponsorizări şi ne-am dus angajamentele până la capăt, independent de luptele politice din ţară, care generaseră aceste lipsuri. În cazul particular al Festivalului de Film Românesc de la New York, ştiam că vor trece ani buni până când, odată dinamitată, puntea cu Lincoln Center va putea fi reconstruită. Când am început să agreăm ideea de a demisiona de la ICR, cei de la Lincoln Center ne-au spus franc: "Noi nu începem colaborări cu parteneri pe care nu-i cunoaştem. Deci, dacă voi plecaţi, noi nu vom începe automat o colaborare cu ICR New York. Acest tip de
Aşteptăm cu nerăbdare următoarea dată când difuzoarele Gării de Nord vor anunţa: "Trenul fericirii se află garat la linia 14 pentru o perioadă de trei zile, la Train Delivery". Până atunci, Gara de Nord vă urează drum bun şi vă aşteaptă cu porţile larg deschise să o redescoperiţi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
