Instrumente ciudate așteaptă așezate ordonat în lumina difuză de pe scenă, percuții și un soi de lăute cu corp rotund, foarte mic, și gât lung. Spectatorii și-au luat locurile într-una dintre cele mai frumoase și mai puțin cunoscute săli de concerte ale Bucureștiului, cea din Palatul "Tinerimea Română", ridicat după planurile primei femei arhitect ale României, Virginia Andreescu Haret, și inaugurat în 1935, de Nicolae Iorga. Amir și Ati, cei doi protagoniști, apar pe scenă și este începutul unei seri memorabile, în care ritmuri străvechi, orientale, improvizații, se îmbină într-o muzică atât de închegată, încât n-ai bănui cât de diferiți sunt cei ce o fac. Amir vine de la 3500 de kilometri distanță, din Persia, iar Ati, de peste Ocean, de la o distanță triplă, din inima Americii de Sud. Introvertit, slab ca un țâr, cu plete lungi și negre, Amir cântă la setar, tambur și cu vocea, în vreme ce solarul Ati este un foarte apreciat percuționist. Cei doi s-au cunoscut foarte departe de casă, la București, în țara lor adoptivă, iar muzica este cea care le-a amestecat, în aliajul ei special, poveștile, personalitățile și originile lor culturale.
AMIR - "Înțeleg doina mai bine ca pe un roman tradus în limba mea"
L-am cunoscut pe Amir Heidarkhodaee în septembrie 2011, la prima sa călătorie în România: un suflet de artist, copleșit de emoțiile descoperirii unui alt continent, a unei alte culturi, un perfecționist, atunci când este vorba de muzică. Amir se dedică în totalitate muzicii, se gândește mereu la ea, știi că asta face și atunci când îl vezi încruntat, concentrat, și atunci când zâmbește luminos, ca un copil. Lupta sa pornită în adolescență, de a face muzică, indiferent de piedicile ce i se pun și de obstacolele ce îi ies în cale, continuă și astăzi, când caută cu încrâncenare să răzbată, să-și găsească drumul. S-a născut în 1986, într-un oraș din sud-vestul Iranului, în apropierea Golfului Persic, Ahvaz. Fiind aproape de Irak, aici încă se mai simt urmările războiului, însă Amir spune că oamenii din provincia Khuzestan sunt cunoscuți pentru sângele lor cald, pentru felul lor prietenos și primitor. "Dacă intri în Iran e ca și cum ai intra în trei-patru țări deodată, iar regiunea mea natală este cel mai bun exemplu, un amestec de naționalități, minorități etnice, culturi, tradiții. Aveam aici arabi, turci, kurzi, bahtari, foste triburi nomade. Am luat de mic copil legătura cu obiceiurile, cu muzica lor tradițională, trăiam laolaltă, nu separați pe etnii. Toate familiile de pe două străzi eram prietene, ne vizitam tot timpul și fiecare respecta tradițiile celorlalți. Fotbalul era preferatul tuturor. Jucam fotbal și dansam, nu-i om în zona Golfului care nu are ritmul în sânge. Și acum dansez de fiecare dată când se ivește ocazia". Chiar dacă Ahvaz este un mare port într-o zonă petroliferă, locuitorii săi nu sunt oameni bogați. Un oraș industrial, în care băieții sunt îndrumați să aleagă calea afacerilor sau meserii tehnice, care să le asigure o leafă bună. E drept că în fiecare iranian se ascunde un artist, fie că scrie poezie, e un maestru în arta caligrafierii sau muzician amator, însă instrumentele sau caietele rămân undeva bine puse după tejghea. Familia lui Amir nu a fost niciodată de acord ca fiul lor să ia drumul artelor. "În copilărie, eram nebun după pictură, la școală aveam cele mai bune note la desen și cele mai proaste la dictare și la matematică. La 14 ani, am optat pentru o clasă de grafică, însă nu s-au strâns destui elevi, clasa s-a desființat, și ăsta a fost primul meu moment de mare tristețe". Amir îmi cere puțin carnețelul și, cu litere rotunde, moi, se apucă să scrie, de la dreapta spre stânga, cu o caligrafie ce seamănă cu un dans pe hârtie. Două versuri dintr-o poezie scrisă de el, care în românește ar suna cam așa: "Asta a fost copilăria mea/ Iubirea unui pictor ce ține în mâini un instrument de cântat". Își dorea să devină pictor și, deodată, s-a trezit cucerit pe deplin de muzică. Peste câțiva ani, avea să ia lecții de pictură, însă a înțeles că, dacă vrei să devii muzician, trebuie să fii muzician și atât, nu te mai poți gândi și la altceva.
Muzică pe racheta de tenis
Din momentul în care a descoperit muzica, pentru Amir nu a mai fost cale de întoarcere. S-a întâmplat ca sora lui mai mare, studentă la fizică, să se întoarcă acasă într-o vacanță și să ia cu ea și setarul, la care cânta nu atât ca hobby, ci pentru că era convinsă că îi deschide mintea. În Iran se simțea o stare de relaxare politică și iranienii profitau, trăgeau aer în piept și se gândeau la zile senine. El avea 16 ani, a luat setarul în mâini, a zdrăngănit un pic la el, a încercat câteva cântecele pentru începători și a fost atât de încântat, încât imediat s-a înscris, cu ajutorul financiar al surorii sale, la o școală de arte. Șansa lui a fost să găsească acolo un profesor foarte bun. În plus, după câteva ședințe, cei mai mulți cursanți s-au retras, din lipsă de interes sau de talent. "Până să ajung acolo, nu dădeam vreo importanță muzicii tradiționale, ascultam rock, Pink Floyd, muzică occidentală. Dacă ar fi fost să aleg un instrument, aș fi luat o chitară electrică. Însă atunci când l-am auzit pe profesor cântând folclor la setar, mi s-a zbârlit pielea pe mine, mi-a pătruns direct în suflet, și asta mi-am dorit să fac mai departe. Am găsit pe acasă o rachetă de tenis foarte veche, din lemn, și profesorul m-a îndrumat să îmi perfecționez tehnica de ciupire a corzilor pe ea, pentru că nu aveam instrument. Văzând că am intenții serioase, un văr al meu mi-a dat setarul său, unul ieftin, pe care îl ținea în casă fără să-l folosească. După o lună, însă, mi l-a cerut înapoi, și asta a fost una dintre cele mai urâte amintiri ale mele, o noapte întreagă am plâns. Când a aflat sora mea, atât a insistat la tata, încât l-a convins să-mi cumpere unul nou, cel mai ieftin. Nu avea nici cutie, am mers la magazin și am plecat cu el la subraț, dar eram fericit. Când m-a văzut profesorul cu setarul în mâini, cum cânt cu stânga, eu fiind stângaci, s-a supărat și mi-a impus să cânt cu dreapta, ceea ce fac și acum".
Amir vorbește surprinzător de bine în românește. Îmi spune că acum își permite să mai zâmbească, dar a trecut prin multe greutăți, puțini au îndurat atâtea pentru a face muzică. Părinții i-au fost împotrivă, și doar sora a fost cea care l-a înțeles și l-a ajutat întotdeauna pentru a-și urma visul. Au fost momente în care își pierduse speranța. Era el singur, cu setarul și cu Dumnezeu, care l-a ajutat să meargă mai departe. La 18 ani, a venit vremea să plece în armată, o armată dură, de doi ani. A încercat să se scutească, pe motiv că este prea slab, stătea nemâncat, mergea îmbrăcat în fâșuri, ca să transpire, să mai slăbească un pic. După șase luni de umblat prin comisii, a venit și momentul în care un soldat a ieșit pe ușa cazarmei și a anunțat lista celor scutiți, pe care era și Amir. Și acum are emoții când își amintește asta. La presiunea tatălui, a plecat la Esfahan, pentru a studia informatica, însă toată ziua cânta la setar. Cei din jur erau impresionați, și prietenii pe care și i-a făcut la universitate i-au spus să se gândească serios ce va face, pentru că era clar că nu-i făcut pentru computer, ci pentru muzică. A urmat inevitabila confruntare cu tatăl său și Amir s-a întors la Esfahan, centrul cultural al Iranului, pentru a se dedica muzicii. A cântat prin parcuri, a locuit prin atelierele pictorilor, într-o perioadă boemă, până când directorul centrului artelor l-a văzut într-o zi cântând și l-a chemat să-i vorbească. "Am fost mereu bun la improvizații, pornesc de la structurile muzicii tradiționale și merg mai departe, iar lui i-a plăcut asta. După sora mea, directorul este a doua persoană din viața mea care m-a ajutat foarte mult. M-a prezentat unui profesor de muzică și mi-a făcut loc în spectacolul anual al studenților. Toți se cunoșteau între ei, erau colegi, a fost un adevărat șoc atunci când am apărut eu, de nicăieri". Concertul a însemnat o serie de uși deschise, Amir a început să studieze cu mari maeștri ai muzicii tradiționale iraniene și, în același timp, să concerteze și să predea. Atunci când a primit invitația de a concerta pentru prima oară în România, Amir se afla în Teheran, într-un soi de embargou personal. Stătea în casă și studia, el cu setarul și cu Dumnezeu. Întreaga țară era în embargou, Amir avea embargoul său, legat de faptul că libertatea de exprimare devenea inexistentă. Mulți jurnaliști, muzicieni, intelectuali, aleseseră să plece din țară. În toamna lui 2011, Amir a făcut parte din grupul de trei instrumentiști iranieni ce l-au însoțit pe scena Festivalului George Enescu pe Grigore Leșe, ce dorea să prezinte similitudinile dintre muzica pastorală românească și muzica Orientului. Iranienii erau îmbătați de sentimentul libertății, de posibilitatea de a cânta pe străzi, la terase, de a da frâu liber muzicii. Leșe l-a îndrăgit pe Amir, i-a admirat talentul de improvizator, pasiunea cu care cântă, și i-a propus noi colaborări. "În Iran sunt șase, șapte muzicieni de talia lui Leșe, însă în România este numai el. Când am venit aici prima oară, nu știam o boabă românește, însă ne înțelegeam imediat, din priviri. Am descoperit profunde asemănări cu muzica românească tradițională. Nu cu cea dată la radio sau la televizor, ci cu muzica ancestrală. Înțeleg doina românească mai bine ca un roman tradus în limba mea, am fost teribil de surprins să descopăr aici această muzică. Pentru că am ascultat întotdeauna multă muzică, foarte diversă, e important pentru un muzician, însă nu cunoșteam muzica din România". Au urmat concerte memorabile, cum ar fi cel de la Opera din Cluj Napoca și din alte orașe, în diferite formule, alături de aromânii fârșeroți sau de grupul Iza. Una din cele mai frumoase amintiri este cea despre concertul de Crăciun, dintr-o biserică suceveană. "Sunt un om credincios, în momentele grele Dumnezeu mi-a fost aproape. Prin muzică, creez legătura cu Dumnezeu, cântecele mele sunt ca niște rugi. Respect toate religiile și îl respect pe Iisus Hristos. Dar am avut ceva îndoieli, înainte de concertul din biserică. În islam nu ar fi permis așa ceva. Totodată, mă gândeam cum vor primi românii ca un musulman să cânte la ei în biserică, de Crăciun. Dar eu am cântat pentru Dumnezeu și oamenii au simțit asta și m-au primit cu multă căldură. Biserica era arhiplină, chiar dacă drumurile erau blocate de viscol. Preotul a venit și mi-a spus că se va ruga în altar ca să vin să mai cânt acolo. Ceea ce s-a întâmplat peste câteva luni, de Paști". Amir are și un of: la fel cum pățesc foarte mulți artiști români care refuză compromisurile, drumul lor către public este greu accesibil. În Occident, acolo unde se află mulți muzicieni iranieni, atunci când demonstrezi că ești bun, când impresionezi publicul, ești căutat, ți se propun concerte, colaborări. La noi nu este așa. Amir nu pune în față banii, vrea să cânte, să arate ce știe, să intre în combinații muzicale diverse, să fie util. "Urc pe scenă pentru că respect publicul român și pentru că înțeleg asemănările între doină și muzica iraniană". Întâlnirea cu Ati a fost ceea ce Amir își dorea încă de când s-a mutat în București, unde a venit cu cinci haine și cu trei valize pline cu cărți și cu casete de studiu.
ATI - "Muzica este un limbaj universal, ne înțelegem mai bine prin ritmuri decât prin vorbe"
"Mi-a plăcut foarte mult la Amir faptul că este un muzician pur, nemolipsit de «bolile» Occidentului", spune Ati, pe numele său întreg Aristide Panaitescu Alegria. "Nu pune în primul rând banul ce iese dintr-un proiect, el vrea ca prin muzica sa să spună ce are pe suflet, să transcendă. Îmi place și structura cântecelor sale, nu una clasică, gen strofă-refren. L-a adus un prieten comun la sala de repetiții și, imediat ce l-am ascultat, mi-am dorit să cântăm împreună, pentru că întotdeauna m-au atras proiectele de fuziune între diferite stiluri și culturi. Mi-am dorit să cânt alături de muzicieni din colțuri cât mai îndepărtate ale lumii. Muzica este un limbaj universal, ne înțelegem mult mai bine prin ritmuri decât prin vorbe. Acum punem la cale un concert de muzică și poezie".
Ati a venit în România acum aproape 20 de ani și în acest moment poate fi considerat cel mai versatil percuționist din muzica noastră. S-a numărat printre fondatorii unor trupe celebre sau a fost component activ al altora, în stiluri foarte diferite, de la jazz la pop-rock, de la electro la latino. Jazz Unit, VH2, Mandinga - sunt doar câteva dintre ele.
Mama lui Ati a trăit zece ani la București, în perioada studenției, între 1962 și 1972, apoi s-a întors acasă, în Chile, unde a devenit prima femeie dirijor de orchestră din America de Sud. Soțul ei, un inginer metalurgist român, a urmat-o acolo, împreună cu fratele mai mare al lui Ati, născut la Hunedoara. Ati a venit pe lume în 1974, la Santiago de Chile. "În Santiago, în orice cartier ai merge, oamenilor le place să interacționeze, să-și petreacă timpul împreună, în curte, pe stradă. La școală, clasele au câte patruzeci de copii, familiile sunt numeroase, porțile sunt mereu deschise, nu-i de mirare că sunt un om așa de sociabil. Dacă merg într-un loc din București, fără să fi sunat pe nimeni înainte, mă trezesc în curând cu oameni lângă mine și cu zece beri pe masă", spune Ati, sorbind la soare din cafeaua braziliană pregătită de dimineață. "Am copilărit pe o stradă semiînchisă, deci toată ziua zburdam pe afară, jucam fotbal, care e ca o religie în Chile, alergam pe biciclete sau în mașinuțe, inventam jocuri. Seara, mergeam în vizite cu părinții, sau primeam noi musafiri. Toată lumea era binevenită, și cei mai bogați, și cei mai săraci. Mama cânta la violă, vioară, chitară și o sumedenie de alte instrumente și, în plus, era o eminență în folclor. Normal că am crescut înconjurat de muzică - clasică, muzică populară românească, ritmuri de la radioul toată ziua deschis. Îmi amintesc și astăzi de primele lecții de ritmică și armonie date de mama. La cinci ani eram pe scenă, cântând la xilofon, în orchestra copiilor. M-au pus imediat în față, eram cel mai alb de acolo! Bunica și mătușa mea inventaseră în Venezuela un sistem public de învățământ, prin care toți copiii, indiferent de starea socială, aveau acces la educația muzicală, iar mama l-a adus și în Chile. Eu am studiat doi ani pianul și doi ani vioara, însă, odată ajuns la liceul de muzică la care mama era profesoară, nu m-am ținut de treabă. Eram un răsfățat. Liceul se afla pe un deal, într-o curte mare, cu teren de fotbal, nu aveam nici un chef de studiu, iar mama m-a înțeles și m-a lăsat în pace. Ea nu avusese copilărie, studia de dimineața până seara, și nu a vrut să fiu și eu la fel. Aveam note bune la toate materiile și făceam tenis profesionist. Asta, până la 16 ani, când o accidentare mai serioasă m-a făcut să renunț. În acea perioadă, venise la mine un prieten din provincie cu niște percuții, de la el am învățat; cum pleca mama de acasă, ieșea dezmăț cu tobe, ascultam muzică rock. Nu conta calitatea. «Ce tobe ai?». «Negre!». «Bun, hai cu ele!». Am început să merg la sala de repetiții a liceului, unde doi pletoși de familii bune, unul era roșcat, altul avea ochi albaștri, cântau rock și, tot stând cu ei, am prins mai bine. Mama a plecat într-un turneu și mi-a lăsat banii luați după ce vânduse mașina, să-i pun la bancă. M-a sunat un prieten cu o superofertă pentru tobe bune și le-am cumpărat. I-am dat restul de bani fratelui să-i pună la bancă și el și-a luat motocicletă! Când a venit mama i-am spus ce ofertă bună găsisem. Și restul? Fratele meu a făcut semnul cu mâinile pe ghidon și a zis «Vrum! Vrum!»".
Un noroc pe nume Nicu Patoi
La 19 ani, Ati era un student la Științe Politice cu dor de ducă, dacă se poate cât mai departe, așa că atunci când mama lui i-a spus despre o bursă la finanțe-bănci în România, s-a gândit că va fi o aventură pe cinste. "Când mama a venit aici, la Conservator, România era o țară europeană, curată, civilizată, mult peste Chile. Când lucrurile au început să meargă prost, ai mei au plecat în Chile, a avut loc lovitura de stat, relațiile dintre cele două țări s-au răcit și tata nu a mai venit în România timp de douăzeci de ani. Iar mama a revenit în România doar la căsătoria mea și de alte câteva ori, să mă viziteze. În anii ăștia, Chile s-a ridicat. Eu am ajuns în România într-o iarnă și am avut un șoc. La noi era vară, soare, mâncam fructe și salate, aici totul era întunecos, beznă pe străzi, oameni înfofoliți, cu privirea în pământ. M-au preluat prietenii lui tata, mi-au dat mâncare de Crăciun, porc, sarmale. Nu aveam haine groase, nu știam o vorbă românește. Eram cu moralul la pământ, prima impresie a fost deplorabilă". În perioada ce a urmat sosirii sale, Ati a cunoscut o serie de studenți străini, de diferite naționalități, africani, arabi, latino-americani și, totodată, muzica și ritmurile lor. Într-o seară cu muzică petrecută cu prietenii, a fost remarcat de chitaristul Nicu Patoi, care avea nevoie de un percuționist pentru o seară dedicată muzicii lui Santana, și așa a ajuns Ati în vizorul lumii muzicale bucureștene. A înțeles că studiul economiei nu e de el și și-a început aventura prin diferite genuri și trupe muzicale. "În Chile se cânta muzică serios. Primul concert cu play-back pe care l-am văzut a fost aici, în România. După câțiva ani, în care am cântat în tot felul de formule, am avut un moment de cotitură în 2000, la un concert al trupei Vama Veche. A venit solo-ul meu, trupa a plecat de pe scenă, am rămas eu, cu 20 000 de spectatori, cu spotul de lumină pe mine. Atunci am înțeles că trebuie să dau mai mult, trebuie să mă perfecționez. Am înțeles că asta vreau să fac de acum înainte și că vreau să o fac cum trebuie. M-am întors în Chile și am studiat jumătate de an cu mari profesori, maeștri ai percuției, apoi am revenit pe scena muzicală din România".
Îl întreb dacă nu-i este dor de orașul natal, de străduțele pe care a copilărit, dacă nu s-a gândit să se întoarcă acolo. Ati spune că anul trecut a avut un moment mai delicat, în care s-a gândit să lase totul baltă și să se întoarcă în Santiago, dar că acum a înțeles că aici este locul său, și că aici are ceva de oferit. "Uită-te în jur, care-i marea diferență? Suntem într-o curte, vin mereu prieteni, povestim, cântăm. Am un copil de opt ani și vreau să fiu alături de el. În plus, întotdeauna am reușit să îmi creez spații primitoare, în care să mă simt în largul meu, indiferent că era vorba de sala de repetiții, de casă, de cercul de prieteni. Fără radio și televizor, trăiesc într-o realitate paralelă. Mă mai lovesc de mitocănisme, dar trec peste ele, cu optimism".
*
Două temperamente, două povești atât de diferite, două mari talente ce s-au întâlnit pe scenele din București. Este un privilegiu pentru publicul român, căci muzica lor este atât de armonioasă, încât pare că cei doi cântă împreună de când lumea.
Foto: CRISTINA RONCEA (6)