Colecţionarul de vise

- La aproape 90 de ani, COSTICĂ GRUESCU trăieşte fericit printre pietrele lui -

Mai demult, unul dintre copiii mei m-a în­trebat dacă pietrele visează. Şi ce vi­sează ele, dacă visează? Şi cum? Şi când vi­sea­ză? Noaptea, ca oamenii, când deasupra lor se îm­prăştie stelele, ori ziua, când se odihnesc după-amiază, sub soarele arzător? Ţin minte că au fost întrebări care m-au surprins şi cred că am răspuns tare necon­vin­gător, pentru că n-aveam argumente prea clare. Pri­virea uşor ironică, neîncrezătoare, cu care m-a urmărit, în vreme ce întorceam pe toate părţile pie­tricelele pe care mi le-a pus în palme, m-a făcut să înţeleg că am rămas repetentă şi că va fi greu, poate foarte greu, să-mi recâştig poziţia de "mama-care-ştie-tot". Am crezut o vreme că o poveste frumoasă m-ar putea ajuta să mai salvez ceva din capitalul pierdut, numai că timpul a trecut, zilele au venit tot cu alte întrebări, şi răs­punsurile aşteptate au fost tot mai greu şi mai com­plicat de dat. Acum însă, după mulţi ani de la între­bările acelea, aş şti să vorbesc mult mai nuanţat şi mai înţelept despre pietre, pentru că, de curând, tocmai am întâlnit un om care mi-a desluşit o parte din tainele lor şi m-a învăţat ce trebuie să fac, pentru a le înţelege po­veştile care s-au născut odată cu lumea.

Neamul bufniţei

Constantin Gruescu este cel mai mare colecţionar de flori de mină din zona Banatului. Şi când spun "cel mai mare", nu mă gândesc neapărat la numărul im­pre­sionant al pietrelor care ocupă toată casa şi gospodăria lui, începând din curte, până în camera de oaspeţi, ci am în vedere dragostea, perseverenţa şi temeinicia cu care le-a adunat, le-a clasificat şi cercetat, de când se ştie. O viaţă de om petrecută într-o continuă şi neo­bo­sită căutare, cu sacrificii şi încercări mari, care nu i-au ştirbit însă bucuria de a trăi. Deşi va împlini în curând nouăzeci de ani, "nea Costică", aşa cum îi spun pri­etenii, pare cu mult mai tânăr şi, în timp ce deschide uşa ca­merei-muzeu, în care sunt ordonate cele mai fru­moase dintre pietrele adunate de-a lungul anilor, pro­mite să ne dezvăluie şi secretul longevităţii sale, "dar nu­mai după ce le vom afla mai întâi pe acelea ale pie­trelor", adaugă el prevenitor. Odată ajunşi între vitri­nele luminate, vorbele nu se mai lasă aşteptate şi po­veştile pornesc la drum.
Nea Costică îmi spune că într-o vreme i se zicea "Nebunul satului", pentru că ani de zile a cărat în spate saci cu pietre, pe drumul către casă. Căuta şi aduna cele mai frumoase flori de mină din toate locurile pe care le vizita ca tehnician minier. Mulţi nu l-au înţeles atunci şi au râs de el. Singura care l-a sprijinitîntot­deauna, necondiţionat, fără nici un reproş, a fost soţia sa, Maria, pentru care recunoştinţa lui n-are margini. Ca să le poată cumpăra pe cele ce-i lipseau din colec­ţie, şi-a vândut pământul şi, nu de puţine ori, a dat ultimul ban din casă pentru a ajunge la o expoziţie de minerale sau la un colecţionar din altă parte a ţării. După o vreme, când lumea s-a mai obişnuit cu pasiu­nea lui ciudată şi, mai ales, după ce s-au deschis mi­nele de la Dognecea, au început vecinii, prietenii şi cunoscuţii, să-i aducă şi ei pietre, pe care le credeau mai interesante. Şi aşa, numărul lor a crescut atât de mult, încât nea Costică a putut să facă, la rândul lui, donaţii către laboratoarele din multe universităţi din ţară şi străinătate, către licee, şcoli şi chiar către Mu­zeul de Geologie din Bucureşti.
Aşezate cu cea mai mare grijă, una lângă alta, pe rafturile dulapurilor sau în cutii, ele sunt astăzi dovada unei pasiuni ieşite din rânduiala obişnuită, născută încă de când avea doar câţiva ani, şi bunicul, miner şi el, i-a dat în dar un granat grosular deosebit, pe care-l mai păstrează şi astăzi. Pe-atunci se juca "de-a mina" cu ceilalţi prunci din Dog­ne­cea. Săpau găuri în dealuri, îşi făceau "mine"şi culegeau de pe prundiş pietrele ce clipeau în lumina soarelui. Nici n-ar fi putut altfel, căci vieţile tuturor celor ce trăiau în partea aceea a Banatului, fie ei români sau nemţi, au fost dintotdeauna legate de mină. Scormoneau mun­tele, cu speranţa secretă că într-o bună zi vor trăi no­rocul să smulgă de-acolo, din întuneric, cine ştie ce comoară, care le-ar fi schimbat vieţile amărâte. Cu spe­ranţa aceasta au ajuns în Dognecea şi strămoşii lui. Spusă domol, cu voce calmă şi sigură, povestea nea­mului coboară în timp cu mai multe generaţii, până pe la anul 1700. "După pacea de la Passarovăţ, strămoşii mei au venit dinspre Oltenia, fugind de dominaţia otomană. Tata mi-a spus că ne-am fi tras din satul Prunişoru ori de pe-acolo de pe undeva şi că primii din neamul ajuns aici au lucrat şi la minele din Baia de Aramă. Sunt, aşadar, din neamul «bufenilor», cum li s-a spus tuturor celor care se refugiau şi umblau numai noaptea, ca bufniţele, la lumina lunii, ca să se aşeze, nevăzuţi, la marginea aşezărilor minereşti din Banat. Numai ce se trezeau localnicii cu ei veniţi pe ascuns, peste noapte, oameni să­raci, porniţi în căutarea no­rocului. Şi no­rocul, pe-atunci, părea le­gat doar de mină. Mi­ne­le au atras oamenii în­tot­deauna, din cele mai vechi timpuri, şi neamul care a stat prea mult în preajma lor a ră­mas pe veci cu dor de ele şi cu boa­la căutării de pie­tre scli­pitoare. Şi astea a­mân­două sunt fără leac."

Muzeul viu

Sunt de mai bine de o jumătate de oră în "Mu­zeul de mineralogie es­tetică a fierului" din Oc­na de Fier, muzeu înfiin­ţat prin anii cincizeci ai secolului trecut de către Constantin Gruescu. Ori­în­cotro mă întorc, ori­unde mă uit, mi se pare că sunt privită cu mii de ochi scli­pitori, în toate culorile pă­mân­tului. Lu­mina unora pare rece şi încremenită, a altora pare că păstrează încă urma unei flăcări, lângă un perete descopăr un licăr verzui, jucăuş, şi, aproa­pe de el, o miste­rioasă în­lănţuire de irizaţii vio­le­te. Transparentă sau opa­că, ascuţită ori ador­mită în forme rotunjite, să­ge­tată sau doar strecurată tiptil, lumina ochilor de piatră mă înconjoară şi-mi multiplică figura în sute de variante. Lângă mine, atent şi prevenitor, cu o ele­ganţă de amfi­tri­on de­să­vârşit, Constantin Gru­escu îmi spune po­vestea pietrelor şi po­ves­tea vieţii sale, care s-au împletit pe veci. Înalt, drept, cu miş­cări sigure şi cu un discurs im­pe­cabil, bărbatul acesta pa­re că oficiază o slujbă secretă printre rafturile pe care stau pietrele, în aşa fel încât, trecând pe lângă ele, vorbindu-mi despre com­po­ziţia, formarea şi însuşirile lor, parcă le însufleţeşte şi le împrumută ceva din căldura lui. Am strania senzaţie că asist la o vrăjitorie. N-am putut atunci când s-a întâmplat şi nu pot nici acum, când scriu, să-mi dau seama cât din cele ale omului au trecut în pietre, făcându-le să pară vii, şi cât din cele ale pietrelor îl fac pe nea Costică să pară un om fără vârstă, ferm, echili­brat, de neatins de cele lu­meşti, ferit de tot ceea ce ar pu­tea fi rău sau urât în jurul lui. Cred acum că trans­fe­rul acesta subtil este posibil tocmai pentru că porneşte din neţărmurita dragoste a omului pentru ceea ce face, din pasiunea lui nebunească de a desluşi tainele pie­trelor.

Apă de la începutul lumii

"Acesta este realgarul, sau otrava cardinalilor, sau sulfura de arsen", îmi arată nea Costică o piatră pătată de o pulbere roşiatică. "Se găseşte numai în minele de cupru şi oamenii nu prea o ţineau în casă pe vremuri, căci e periculoasă. Şi în părul lui Napoleon se pare că s-au găsit urme de arsen, ca dovadă că a fost otrăvit, deci, vă cam daţi seama la ce se folosea mai demult, nu de­gea­ba se cheamă otrava cardinalilor. Aici e marca­situl, lângă el natrolitul, un mineral aparte, format din milioane de ace mici, atât de firave, încât dacă sufli mai tare peste ele, poţi să le rupi. Ai zice că du­ritatea este marca acestor pietre, dar unele sunt mai sensi­bile decât o fiinţă vie. Eu cred că şi ele sunt vii, dar asta e altă poveste", mai ada­ugă ghidul meu, în­cu­ind cu grijă vitrinele şi lă­sând o vreme ultimele vor­be să plutească între noi. Îmi arată apoi pietre aduse din mine care acum sunt închise: ba­ritina albastră şi roşie, de la Herja; cristale de stâncă de la Ciclova, mină în care nu se mai lucrează de peste 200 de ani; calcită de două ge­neraţii de la Sasca Mon­tană, zinc argentifer de la Dognecea, din care în Evul Mediu se bătea monedă; rodocrozit, ro­dionit şi stibine de la Cav­nic; mică strălu­ci­toa­re din Semenic, cal­cită cu hidroxizi de fier şi aragoniţi din Apuseni, de la Peştera Fagului, care "trebuie aşezaţi pe ver­ticală, în lumină, ca să le vezi formele minu­nate, adică să-i faci să trăiască iar, pentru o cli­pă măcar".
Trecem apoi pe lân­-gă nişte geode gi­gan­ti­ce, cu ametiste violete şi citrine gălbui, aduse toc­mai din Brazilia. Aflu că este vorba des­pre acelaşi tip de cris­tale, doar că unele au fost supuse la tem­pe­raturi uria­şe, acolo, în fundul pă­mân­tului, când s-au format, ceea ce le-a schimbat şi culoarea. Nea Costică îmi spune senin că le-a cum­părat cu preţul unei fâneţe de câteva hectare, dar că nu-i pare rău pentru banii daţi şi-mi arată apoi alte minuni: trandafiri de fier şi de ghips, calcite cristalizate în cuburi sau spaturi de Islanda, calcedonii şi agate, pirite şi rodonite, turmaline şi obsidiane, serpentinite şi baritine negre, andradite, celestine, hematite şi tur­coaze, galene şi feldspaturi, aventurine şi labradorite, lizardite şi vivianite, granate şi stilbite şi, peste tot, mai presus de toate, cuarţuri sclipitoare, impunătoare prin perfecţiunea formelor şi-a vârfului săgetat. Cuarţuri albe, roz, fumurii, trans­pa­rente sau tulburi, după cum le-a fost naşterea. Ghi­dul meu se plimbă printre ele vioi şi asist la o ade­vă­rată lecţie de geologie, aflu cum s-au format straturile cu roci, de ce au o anumită culoare şi nu alta, ce substanţe sunt îngemănate în inflorescenţele dure, cum iau naştere în mii şi sute de ani formele pietrelor, cum sunt apoi botezate şi numele lor înşirate cu voce mono­tonă par versuri dintr-un poem ori dintr-o incantaţie exotică. Ne oprim în faţa unei vitrine mai mari din care, cu mare grijă, nea Costică scoate un cuarţ alb, pe care-l scutură uşurel în faţa mea. În cristalul străveziu, într-o cavitate închisă perfect, se vede mişcându-se greoi, adormit parcă, un pic de lichid. "E apă de când s-a format piatra aceasta", îmi spune el, adică "apă de când s-a format pământul, nu?", întreb. N-am vreme să mă emoţionez, nea Costică îmi spune că nu aceasta e piesa de rezistenţă a muzeului, aşadar, n-am decât să aştept să văd ce poate fi mai tare decât apa de la începutul lumii.

Crucile pământului

Constantin Gruescu e un om modest. Deşi pe pereţii muzeului sunt zeci de diplome şi distincţii pe care le-a primit de-a lungul anilor şi multe fotografii în care a fost surprins lângă oameni importanţi ai vremii, profesori, academicieni, conducători de ţară, prinţi şi regine, cărora le-a dăruit din pietrele lui deosebite, trece, oarecum grăbit, pe lângă laudele înscrise în ele, ca să ajungem în faţa unor cristale în formă de cruce, aşezate pe catifea neagră. "Acestea sunt maclele care poartă în geologia mondială numele meu, adică maclele Gruescu", spune el şi mă lasă să pot admira o vreme cele mai frumoase cuarţuri pe care le-am văzut până acum: cristalele s-au alipit, s-au între­pătruns în mod simetric faţă de un ax central tot din cristal, luând forma unei cruci, nu mai mare de o pal­mă. Oricum ai întoarce-o, oricum ai răsuci-o, nu poţi decât să-i admiri perfecţiunea, simetria formelor, claritatea şi transpa­ren­ţa. Nu poţi să nu te în­trebi în cât timp se vor fi format cristalele aces­tea atât de perfecte, câte mii de ani au trecut de atunci, la ce tempe­ra­tură vor fi ars nisipurile şi argilele, ca să poată distila asemenea forme. Şi, mai presus de toate, dincolo de frumuseţea lor neobişnuită, nu poţi să nu vezi în această perfecţiune umbra di­vi­nă sub care s-au în­che­gat aceste cruci de cris­tal. Crucile Pă­mân­tului.
"Macla, mă lă­mu­reşte ghidul discret, fără să pun întrebări, este o formă de cristalizare par­­ticulară, prin care cris­talele de cuarţ se ali­pesc, îngemănându-se fa­ţă de un ax de si­me­trie. La aceste cuar­ţuri coaxiale, desco­pe­rite de mine, se văd con­creşteri radiale, pornind de la centru spre extre­mi­tăţi. Am făcut o co­municare despre ele la Univer­si­ta­tea din Bucu­reşti, şi la pro­pu­nerea domnului pro­fesor Mar­cian Blea­hu, dar şi a pro­­fesorilor de la Uni­ver­sitatea din Viena, care au venit cu studenţii lor să le vadă, acest tip de îngemănare a cuar­ţurilor a fost bo­tezat după numele meu. Se numeşte "macla Gruescu" şi se alătură celor trei tipuri de macle ale cuarţului cunoscute până acum în toată lumea. Mai pot să vă spun că în toată istoria universală a mine­ralogiei sunt doar trei cazuri în care numele unor roci, pietre sau cristale au fost împrumutate de la persoane aflateîncă în viaţă. Este vorba de un mineral botezat după nu­me­le lui Goethe, goethitul, de ale­xan­drinit, numit aşa du­pă ţarul Rusiei, Ale­xandru II, şi de macla de cuarţ Gru­escu.Vă rog să mă iertaţi pentru că am povestit aceste lu­cruri, nu vreau să mă laud, ci doar să îm­părtăşesc cu ci­ne­va această bucurie, cea mai mare din via­ţa mea. N-am să uit ni­cio­dată ziua în care am găsit aceste pie­tre. Ea rămâne pen­tru mine ca un început de poveste".
Nea Costel îşi aduce aminte că era gripat, bolnav, în pat, atunci când a venit cineva la el să-i spu­nă că minerii au des­co­perit într-o zonă de calcare o geodă ocu­pa­tă cu o argilă găl­bu­ie, cleioasă. De obicei, în asemenea locuri se găseau piese mari, bucăţi mari de flori de mină dar atunci ei au găsit doar nişte "flecuşteţe care semănau cu rache­tele lui Gagarin", la modă pe-atunci, căci toc­mai zburase în cosmos. "I-am dat omului un creion să-mi deseneze ce-au găsit minerii şi imediat mi-am dat seama că eram în faţa unei noi forme de maclare a cuarţului, care nu se­măna nici cu cea franceză, nici cu cea bra­ziliană şi nici cu cea japoneză, căci numai acestea se cunoşteau atunci în geologia mon­dială. M-am sculat din pat şi, aşa gripat rău cum eram, m-am echipat şi m-am dus la mină, şi cu apa de la maşina de excavat am spălat toată argila aia şi am salvat aceste forme deosebite, unice. Am salvat tot ce-am mai putut. Pe lângă cele care sunt aici, în muzeul meu, am donat trei la muzeul din Reşiţa, trei la Timişoara, una la Caransebeş şi două în Australia. Întâmplarea a făcut apoi să pot recupera o astfel de cruce de cuarţ, care a fost vândută unui neamţ, pe o cutie de aspirine Bayer, de către nevasta unui maistru minier, care habar n-avea cât este de impor­tantă. Ori de câte ori trec pe lân­gă ele, pietrele acestea mă emo­ţio­nează, pentru că, după atâţia ani, încă mă mai întreb prin ce oare voi fi fost eu aşa de de­osebit, în­cât să-mi fie mie dată şi nu altcuiva şansa, oca­zia de a le găsi. Gândiţi-vă şi dum­nea­voastră: cât e pă­mântul de mare, asemenea pietre s-au format doar aici, în locul acesta, şi mie mi-a dat Dumnezeu fericirea de-a le des­coperi. Eu nu am cu­noscut bucuria de a deveni părinte, eu şi soţia mea n-am reu­şit să avem copii, dar pietrele acestea care-mi poartă nu­me­le sunt ca şi co­piii mei".

Cea mai iubită piatră

"Trei generaţii" este numele unei alte pietre din colec­ţia lui Constantin Gru­escu. Se numeş­te aşa pentru că este formată din cristale de cuarţ cris­talizate în epoci diferite, a­şa­dar, unele cristale sunt mai bătrâne şi mai mari, altele, care s-au lipit dea­supra, sunt mijlocii şi mai tinere cu câteva sute de mii de ani decât primele, iar cele mai mici şi mai delicate sunt şi cele mai noi, mai proaspete. "Piatra aceasta a venit ea la mine, ea m-a căutat, n-am adus-o eu. E piatra cea mai dragă din câte am avut. Am vrut s-o cumpăr de la cineva, dar n-am avut atâţia bani câţi a cerut omul care o vindea şi m-am întors necăjit acasă. Dar nişte domni care au venit la muzeu şi m-au văzut cât sunt de supărat, după ce le-am spus motivul supă­rării mele, s-au dus şi au cumpărat-o ei şi mi-au făcut-o cadou. A fost un act de mare generozitate, pentru care nici nu ştiu cum să le mulţumesc. E o piatră deosebită, n-am mai întâlnit aşa ceva de când adun eu pietre, adică de-o viaţă. Poate că felul în care s-au format cristalele, în trei etape, o face să emane o energie bene­fică, deo­se­bită. Bioterapeutul Dan Seracu a făcut unele mă­surători asupra ei şi a descoperit că emană energie până la 7 m distanţă.
Eu nu m-am ocupat de terapia cu pietre, n-am stu­diat aceste lucruri, deşi ştiu că unele dintre ele au pu­teri neobişnuite. Pot să vă spun, însă, că piatra aceasta a împlinit multe dorinţe, ca şi cum ar fi vie şi ar înţele­ge nevoile oamenilor. O doamnă a venit şi mi-a spus că atunci când a ajuns pentru prima oară aici, în preajma pietrei, şi-a dorit foarte mult să aibă o fetiţă, dorinţă care i-a fost împlinită şi a venit după un timp la mine cu fetiţa s-o văd. Au mai fost şi alte do­rinţe împlinite, dar nu vreau să vorbesc despre aceasta. Chiar şi eu ştiu că am ajuns la vârsta asta şi datorită pietrelor între ca­re îmi petrec multe ceasuri din zi şi mai ştiu că "Trei generaţii" are grijă să fiu vioi şi să am putere. Tot ea, piatra aceasta, m-a învăţat să visez şi să cred că visele, ca şi vieţile, se pot împlini, cu condiţia să crezi în ele. Unele se împlinesc mai repede, brusc, altele, doar în ani şi ani, poate doar în trei generaţii.
Viaţa mea s-a împlinit cum am dorit şi o măsor în pietrele pe care le-am adunat. Eu nu sunt decât un fost tehnician minier, autodidact în pietre, dar sunt cel mai bogat om de pe pământ în vise, căci fiecare piatră a venit în casa mea ca un vis, şi eu visez odată cu ele. Chiar dacă unii mă mai păcălesc atunci când cumpăr pietre de la ei, eu nu mă supăr pentru atâta lucru, pentru că ştiu că nimeni, niciodată, nu-mi va putea lua bucuria de-a visa, pe care-am învăţat-o de la ele."

*

Cred şi eu acum că pietrele visează ca şi oamenii. Dacă m-ar întreba cineva despre asta, aş şti ce să răspund. Aflate acolo, în fundul pământului, visează lumina care să le învie frumuseţea în trecerile ei dia­fane şi întâmplătoare peste ele. Aduse între oameni, le este dor de muntele din care au plecat şi par ursuze, în­cremenite şi reci. Ca şi oamenii, trăiesc şi ele, cău­tând mereu ceea ce le lipseşte la un moment dat, adică puţinul acela care mai trebuie pentru a te simţi îm­pli­nit, atât de des pomenit, dar atât de rar.

Fotografii de VALENTIN DRĂGHICI
şi din arhiva colecţionarului