Mai demult, unul dintre copiii mei m-a întrebat dacă pietrele visează. Și ce visează ele, dacă visează? Și cum? Și când visează? Noaptea, ca oamenii, când deasupra lor se împrăștie stelele, ori ziua, când se odihnesc după-amiază, sub soarele arzător? Țin minte că au fost întrebări care m-au surprins și cred că am răspuns tare neconvingător, pentru că n-aveam argumente prea clare. Privirea ușor ironică, neîncrezătoare, cu care m-a urmărit, în vreme ce întorceam pe toate părțile pietricelele pe care mi le-a pus în palme, m-a făcut să înțeleg că am rămas repetentă și că va fi greu, poate foarte greu, să-mi recâștig poziția de "mama-care-știe-tot". Am crezut o vreme că o poveste frumoasă m-ar putea ajuta să mai salvez ceva din capitalul pierdut, numai că timpul a trecut, zilele au venit tot cu alte întrebări, și răspunsurile așteptate au fost tot mai greu și mai complicat de dat. Acum însă, după mulți ani de la întrebările acelea, aș ști să vorbesc mult mai nuanțat și mai înțelept despre pietre, pentru că, de curând, tocmai am întâlnit un om care mi-a deslușit o parte din tainele lor și m-a învățat ce trebuie să fac, pentru a le înțelege poveștile care s-au născut odată cu lumea.
Neamul bufniței
Constantin Gruescu este cel mai mare colecționar de flori de mină din zona Banatului. Și când spun "cel mai mare", nu mă gândesc neapărat la numărul impresionant al pietrelor care ocupă toată casa și gospodăria lui, începând din curte, până în camera de oaspeți, ci am în vedere dragostea, perseverența și temeinicia cu care le-a adunat, le-a clasificat și cercetat, de când se știe. O viață de om petrecută într-o continuă și neobosită căutare, cu sacrificii și încercări mari, care nu i-au știrbit însă bucuria de a trăi. Deși va împlini în curând nouăzeci de ani, "nea Costică", așa cum îi spun prietenii, pare cu mult mai tânăr și, în timp ce deschide ușa camerei-muzeu, în care sunt ordonate cele mai frumoase dintre pietrele adunate de-a lungul anilor, promite să ne dezvăluie și secretul longevității sale, "dar numai după ce le vom afla mai întâi pe acelea ale pietrelor", adaugă el prevenitor. Odată ajunși între vitrinele luminate, vorbele nu se mai lasă așteptate și poveștile pornesc la drum.
Nea Costică îmi spune că într-o vreme i se zicea "Nebunul satului", pentru că ani de zile a cărat în spate saci cu pietre, pe drumul către casă. Căuta și aduna cele mai frumoase flori de mină din toate locurile pe care le vizita ca tehnician minier. Mulți nu l-au înțeles atunci și au râs de el. Singura care l-a sprijinit întotdeauna, necondiționat, fără nici un reproș, a fost soția sa, Maria, pentru care recunoștința lui n-are margini. Ca să le poată cumpăra pe cele ce-i lipseau din colecție, și-a vândut pământul și, nu de puține ori, a dat ultimul ban din casă pentru a ajunge la o expoziție de minerale sau la un colecționar din altă parte a țării. După o vreme, când lumea s-a mai obișnuit cu pasiunea lui ciudată și, mai ales, după ce s-au deschis minele de la Dognecea, au început vecinii, prietenii și cunoscuții, să-i aducă și ei pietre, pe care le credeau mai interesante. Și așa, numărul lor a crescut atât de mult, încât nea Costică a putut să facă, la rândul lui, donații către laboratoarele din multe universități din țară și străinătate, către licee, școli și chiar către Muzeul de Geologie din București.
Așezate cu cea mai mare grijă, una lângă alta, pe rafturile dulapurilor sau în cutii, ele sunt astăzi dovada unei pasiuni ieșite din rânduiala obișnuită, născută încă de când avea doar câțiva ani, și bunicul, miner și el, i-a dat în dar un granat grosular deosebit, pe care-l mai păstrează și astăzi. Pe-atunci se juca "de-a mina" cu ceilalți prunci din Dognecea. Săpau găuri în dealuri, își făceau "mine"și culegeau de pe prundiș pietrele ce clipeau în lumina soarelui. Nici n-ar fi putut altfel, căci viețile tuturor celor ce trăiau în partea aceea a Banatului, fie ei români sau nemți, au fost dintotdeauna legate de mină. Scormoneau muntele, cu speranța secretă că într-o bună zi vor trăi norocul să smulgă de-acolo, din întuneric, cine știe ce comoară, care le-ar fi schimbat viețile amărâte. Cu speranța aceasta au ajuns în Dognecea și strămoșii lui. Spusă domol, cu voce calmă și sigură, povestea neamului coboară în timp cu mai multe generații, până pe la anul 1700. "După pacea de la Passarovăț, strămoșii mei au venit dinspre Oltenia, fugind de dominația otomană. Tata mi-a spus că ne-am fi tras din satul Prunișoru ori de pe-acolo de pe undeva și că primii din neamul ajuns aici au lucrat și la minele din Baia de Aramă. Sunt, așadar, din neamul «bufenilor», cum li s-a spus tuturor celor care se refugiau și umblau numai noaptea, ca bufnițele, la lumina lunii, ca să se așeze, nevăzuți, la marginea așezărilor minerești din Banat. Numai ce se trezeau localnicii cu ei veniți pe ascuns, peste noapte, oameni săraci, porniți în căutarea norocului. Și norocul, pe-atunci, părea legat doar de mină. Minele au atras oamenii întotdeauna, din cele mai vechi timpuri, și neamul care a stat prea mult în preajma lor a rămas pe veci cu dor de ele și cu boala căutării de pietre sclipitoare. Și astea amândouă sunt fără leac."
Muzeul viu
Sunt de mai bine de o jumătate de oră în "Muzeul de mineralogie estetică a fierului" din Ocna de Fier, muzeu înființat prin anii cincizeci ai secolului trecut de către Constantin Gruescu. Oriîncotro mă întorc, oriunde mă uit, mi se pare că sunt privită cu mii de ochi sclipitori, în toate culorile pământului. Lumina unora pare rece și încremenită, a altora pare că păstrează încă urma unei flăcări, lângă un perete descopăr un licăr verzui, jucăuș, și, aproape de el, o misterioasă înlănțuire de irizații violete. Transparentă sau opacă, ascuțită ori adormită în forme rotunjite, săgetată sau doar strecurată tiptil, lumina ochilor de piatră mă înconjoară și-mi multiplică figura în sute de variante. Lângă mine, atent și prevenitor, cu o eleganță de amfitrion desăvârșit, Constantin Gruescu îmi spune povestea pietrelor și povestea vieții sale, care s-au împletit pe veci. Înalt, drept, cu mișcări sigure și cu un discurs impecabil, bărbatul acesta pare că oficiază o slujbă secretă printre rafturile pe care stau pietrele, în așa fel încât, trecând pe lângă ele, vorbindu-mi despre compoziția, formarea și însușirile lor, parcă le însuflețește și le împrumută ceva din căldura lui. Am strania senzație că asist la o vrăjitorie. N-am putut atunci când s-a întâmplat și nu pot nici acum, când scriu, să-mi dau seama cât din cele ale omului au trecut în pietre, făcându-le să pară vii, și cât din cele ale pietrelor îl fac pe nea Costică să pară un om fără vârstă, ferm, echilibrat, de neatins de cele lumești, ferit de tot ceea ce ar putea fi rău sau urât în jurul lui. Cred acum că transferul acesta subtil este posibil tocmai pentru că pornește din nețărmurita dragoste a omului pentru ceea ce face, din pasiunea lui nebunească de a desluși tainele pietrelor.
Apă de la începutul lumii
"Acesta este realgarul, sau otrava cardinalilor, sau sulfura de arsen", îmi arată nea Costică o piatră pătată de o pulbere roșiatică. "Se găsește numai în minele de cupru și oamenii nu prea o țineau în casă pe vremuri, căci e periculoasă. Și în părul lui Napoleon se pare că s-au găsit urme de arsen, ca dovadă că a fost otrăvit, deci, vă cam dați seama la ce se folosea mai demult, nu degeaba se cheamă otrava cardinalilor. Aici e marcasitul, lângă el natrolitul, un mineral aparte, format din milioane de ace mici, atât de firave, încât dacă sufli mai tare peste ele, poți să le rupi. Ai zice că duritatea este marca acestor pietre, dar unele sunt mai sensibile decât o ființă vie. Eu cred că și ele sunt vii, dar asta e altă poveste", mai adaugă ghidul meu, încuind cu grijă vitrinele și lăsând o vreme ultimele vorbe să plutească între noi. Îmi arată apoi pietre aduse din mine care acum sunt închise: baritina albastră și roșie, de la Herja; cristale de stâncă de la Ciclova, mină în care nu se mai lucrează de peste 200 de ani; calcită de două generații de la Sasca Montană, zinc argentifer de la Dognecea, din care în Evul Mediu se bătea monedă; rodocrozit, rodionit și stibine de la Cavnic; mică strălucitoare din Semenic, calcită cu hidroxizi de fier și aragoniți din Apuseni, de la Peștera Fagului, care "trebuie așezați pe verticală, în lumină, ca să le vezi formele minunate, adică să-i faci să trăiască iar, pentru o clipă măcar".
Trecem apoi pe lân-gă niște geode gigantice, cu ametiste violete și citrine gălbui, aduse tocmai din Brazilia. Aflu că este vorba despre același tip de cristale, doar că unele au fost supuse la temperaturi uriașe, acolo, în fundul pământului, când s-au format, ceea ce le-a schimbat și culoarea. Nea Costică îmi spune senin că le-a cumpărat cu prețul unei fânețe de câteva hectare, dar că nu-i pare rău pentru banii dați și-mi arată apoi alte minuni: trandafiri de fier și de ghips, calcite cristalizate în cuburi sau spaturi de Islanda, calcedonii și agate, pirite și rodonite, turmaline și obsidiane, serpentinite și baritine negre, andradite, celestine, hematite și turcoaze, galene și feldspaturi, aventurine și labradorite, lizardite și vivianite, granate și stilbite și, peste tot, mai presus de toate, cuarțuri sclipitoare, impunătoare prin perfecțiunea formelor și-a vârfului săgetat. Cuarțuri albe, roz, fumurii, transparente sau tulburi, după cum le-a fost nașterea. Ghidul meu se plimbă printre ele vioi și asist la o adevărată lecție de geologie, aflu cum s-au format straturile cu roci, de ce au o anumită culoare și nu alta, ce substanțe sunt îngemănate în inflorescențele dure, cum iau naștere în mii și sute de ani formele pietrelor, cum sunt apoi botezate și numele lor înșirate cu voce monotonă par versuri dintr-un poem ori dintr-o incantație exotică. Ne oprim în fața unei vitrine mai mari din care, cu mare grijă, nea Costică scoate un cuarț alb, pe care-l scutură ușurel în fața mea. În cristalul străveziu, într-o cavitate închisă perfect, se vede mișcându-se greoi, adormit parcă, un pic de lichid. "E apă de când s-a format piatra aceasta", îmi spune el, adică "apă de când s-a format pământul, nu?", întreb. N-am vreme să mă emoționez, nea Costică îmi spune că nu aceasta e piesa de rezistență a muzeului, așadar, n-am decât să aștept să văd ce poate fi mai tare decât apa de la începutul lumii.
Crucile pământului
Constantin Gruescu e un om modest. Deși pe pereții muzeului sunt zeci de diplome și distincții pe care le-a primit de-a lungul anilor și multe fotografii în care a fost surprins lângă oameni importanți ai vremii, profesori, academicieni, conducători de țară, prinți și regine, cărora le-a dăruit din pietrele lui deosebite, trece, oarecum grăbit, pe lângă laudele înscrise în ele, ca să ajungem în fața unor cristale în formă de cruce, așezate pe catifea neagră. "Acestea sunt maclele care poartă în geologia mondială numele meu, adică maclele Gruescu", spune el și mă lasă să pot admira o vreme cele mai frumoase cuarțuri pe care le-am văzut până acum: cristalele s-au alipit, s-au întrepătruns în mod simetric față de un ax central tot din cristal, luând forma unei cruci, nu mai mare de o palmă. Oricum ai întoarce-o, oricum ai răsuci-o, nu poți decât să-i admiri perfecțiunea, simetria formelor, claritatea și transparența. Nu poți să nu te întrebi în cât timp se vor fi format cristalele acestea atât de perfecte, câte mii de ani au trecut de atunci, la ce temperatură vor fi ars nisipurile și argilele, ca să poată distila asemenea forme. Și, mai presus de toate, dincolo de frumusețea lor neobișnuită, nu poți să nu vezi în această perfecțiune umbra divină sub care s-au închegat aceste cruci de cristal. Crucile Pământului.
"Macla, mă lămurește ghidul discret, fără să pun întrebări, este o formă de cristalizare particulară, prin care cristalele de cuarț se alipesc, îngemănându-se față de un ax de simetrie. La aceste cuarțuri coaxiale, descoperite de mine, se văd concreșteri radiale, pornind de la centru spre extremități. Am făcut o comunicare despre ele la Universitatea din București, și la propunerea domnului profesor Marcian Bleahu, dar și a profesorilor de la Universitatea din Viena, care au venit cu studenții lor să le vadă, acest tip de îngemănare a cuarțurilor a fost botezat după numele meu. Se numește "macla Gruescu" și se alătură celor trei tipuri de macle ale cuarțului cunoscute până acum în toată lumea. Mai pot să vă spun că în toată istoria universală a mineralogiei sunt doar trei cazuri în care numele unor roci, pietre sau cristale au fost împrumutate de la persoane aflate încă în viață. Este vorba de un mineral botezat după numele lui Goethe, goethitul, de alexandrinit, numit așa după țarul Rusiei, Alexandru II, și de macla de cuarț Gruescu.Vă rog să mă iertați pentru că am povestit aceste lucruri, nu vreau să mă laud, ci doar să împărtășesc cu cineva această bucurie, cea mai mare din viața mea. N-am să uit niciodată ziua în care am găsit aceste pietre. Ea rămâne pentru mine ca un început de poveste".
Nea Costel își aduce aminte că era gripat, bolnav, în pat, atunci când a venit cineva la el să-i spună că minerii au descoperit într-o zonă de calcare o geodă ocupată cu o argilă gălbuie, cleioasă. De obicei, în asemenea locuri se găseau piese mari, bucăți mari de flori de mină dar atunci ei au găsit doar niște "flecuștețe care semănau cu rachetele lui Gagarin", la modă pe-atunci, căci tocmai zburase în cosmos. "I-am dat omului un creion să-mi deseneze ce-au găsit minerii și imediat mi-am dat seama că eram în fața unei noi forme de maclare a cuarțului, care nu semăna nici cu cea franceză, nici cu cea braziliană și nici cu cea japoneză, căci numai acestea se cunoșteau atunci în geologia mondială. M-am sculat din pat și, așa gripat rău cum eram, m-am echipat și m-am dus la mină, și cu apa de la mașina de excavat am spălat toată argila aia și am salvat aceste forme deosebite, unice. Am salvat tot ce-am mai putut. Pe lângă cele care sunt aici, în muzeul meu, am donat trei la muzeul din Reșița, trei la Timișoara, una la Caransebeș și două în Australia. Întâmplarea a făcut apoi să pot recupera o astfel de cruce de cuarț, care a fost vândută unui neamț, pe o cutie de aspirine Bayer, de către nevasta unui maistru minier, care habar n-avea cât este de importantă. Ori de câte ori trec pe lângă ele, pietrele acestea mă emoționează, pentru că, după atâția ani, încă mă mai întreb prin ce oare voi fi fost eu așa de deosebit, încât să-mi fie mie dată și nu altcuiva șansa, ocazia de a le găsi. Gândiți-vă și dumneavoastră: cât e pământul de mare, asemenea pietre s-au format doar aici, în locul acesta, și mie mi-a dat Dumnezeu fericirea de-a le descoperi. Eu nu am cunoscut bucuria de a deveni părinte, eu și soția mea n-am reușit să avem copii, dar pietrele acestea care-mi poartă numele sunt ca și copiii mei".
Cea mai iubită piatră
"Trei generații" este numele unei alte pietre din colecția lui Constantin Gruescu. Se numește așa pentru că este formată din cristale de cuarț cristalizate în epoci diferite, așadar, unele cristale sunt mai bătrâne și mai mari, altele, care s-au lipit deasupra, sunt mijlocii și mai tinere cu câteva sute de mii de ani decât primele, iar cele mai mici și mai delicate sunt și cele mai noi, mai proaspete. "Piatra aceasta a venit ea la mine, ea m-a căutat, n-am adus-o eu. E piatra cea mai dragă din câte am avut. Am vrut s-o cumpăr de la cineva, dar n-am avut atâția bani câți a cerut omul care o vindea și m-am întors necăjit acasă. Dar niște domni care au venit la muzeu și m-au văzut cât sunt de supărat, după ce le-am spus motivul supărării mele, s-au dus și au cumpărat-o ei și mi-au făcut-o cadou. A fost un act de mare generozitate, pentru care nici nu știu cum să le mulțumesc. E o piatră deosebită, n-am mai întâlnit așa ceva de când adun eu pietre, adică de-o viață. Poate că felul în care s-au format cristalele, în trei etape, o face să emane o energie benefică, deosebită. Bioterapeutul Dan Seracu a făcut unele măsurători asupra ei și a descoperit că emană energie până la 7 m distanță.
Eu nu m-am ocupat de terapia cu pietre, n-am studiat aceste lucruri, deși știu că unele dintre ele au puteri neobișnuite. Pot să vă spun, însă, că piatra aceasta a împlinit multe dorințe, ca și cum ar fi vie și ar înțelege nevoile oamenilor. O doamnă a venit și mi-a spus că atunci când a ajuns pentru prima oară aici, în preajma pietrei, și-a dorit foarte mult să aibă o fetiță, dorință care i-a fost împlinită și a venit după un timp la mine cu fetița s-o văd. Au mai fost și alte dorințe împlinite, dar nu vreau să vorbesc despre aceasta. Chiar și eu știu că am ajuns la vârsta asta și datorită pietrelor între care îmi petrec multe ceasuri din zi și mai știu că "Trei generații" are grijă să fiu vioi și să am putere. Tot ea, piatra aceasta, m-a învățat să visez și să cred că visele, ca și viețile, se pot împlini, cu condiția să crezi în ele. Unele se împlinesc mai repede, brusc, altele, doar în ani și ani, poate doar în trei generații.
Viața mea s-a împlinit cum am dorit și o măsor în pietrele pe care le-am adunat. Eu nu sunt decât un fost tehnician minier, autodidact în pietre, dar sunt cel mai bogat om de pe pământ în vise, căci fiecare piatră a venit în casa mea ca un vis, și eu visez odată cu ele. Chiar dacă unii mă mai păcălesc atunci când cumpăr pietre de la ei, eu nu mă supăr pentru atâta lucru, pentru că știu că nimeni, niciodată, nu-mi va putea lua bucuria de-a visa, pe care-am învățat-o de la ele."
*
Cred și eu acum că pietrele visează ca și oamenii. Dacă m-ar întreba cineva despre asta, aș ști ce să răspund. Aflate acolo, în fundul pământului, visează lumina care să le învie frumusețea în trecerile ei diafane și întâmplătoare peste ele. Aduse între oameni, le este dor de muntele din care au plecat și par ursuze, încremenite și reci. Ca și oamenii, trăiesc și ele, căutând mereu ceea ce le lipsește la un moment dat, adică puținul acela care mai trebuie pentru a te simți împlinit, atât de des pomenit, dar atât de rar.
Fotografii de VALENTIN DRĂGHICI
și din arhiva colecționarului