SELECŢIA "FORMULA AS"

Radu Cosaşu, "Ope­re, vol. V. Supra­vie­ţuirile 3. Logica", pre­faţă de Nicolae Ma­nolescu, Editura Poli­rom (tel. 0232/21.74. 40), 312 p.

La recitirea prozatorilor ro­mâni din perioada co­mu­nistă, Radu Cosaşu - o spun tinerii critici - este printre puţinii inoxidabili. Şi jurnalişti dintre cei mai buni de acum şi l-au declarat public maestru, căci în şase decenii de neîntreruptă gazetărie a impus un mod pro­priu de "a băga suflet" în viaţa frazei, captând astfel nu doar inteligenţa ci şi afectivitatea cititorului. Dar articolul de revistă, se ştie, e perisabil. Pe rafturile bibliotecii îşi are locul ficţionarul Radu Cosaşu, ale cărui cărţi, ree­ditate în eleganta colecţie de Opere a Editurii Polirom, dau prin însumare cea mai vastă autoficţiune din lite­ra­tura română, scrisă pe timpul când acest gen nu fu­sese încă botezat. În vacarmul editorial al scri­i­turii de sine din ul­ti­mii ani, vocea lui Ra­du Co­saşu se aude distinct, cu un tim­bru in­con­fundabil. Solist cu Ope­ră de citit atât pentru calitatea ei lite­rară, cât şi pen­tru valoarea ei de măr­turie. Ordo­nân­du-şi pentru a­ceas­tă ediţie volu­me­le cu titlul ge­neric Su­pra­vieţuiri în su­ita cro­no­logică a ma­teriei lor autobio­gra­fice, prozele de­vin ca­pi­tole ale unui am­plu ro­man de formare (şi defor­ma­re) dar şi un studiu de caz, mai con­vingător decât docu­men­tarele isto­ri­ce din procesul comunismului. Sub for­mă narativ anecdotică, avem sub ochi stali­nis­­mul româ­nesc, aşa cum a fost trăit de un adolescent şi apoi un tânăr idea­list, a cărui încre­de­re, iniţial oar­bă, în mar­xism-leni­nism se fisurează trep­tat sub pre­siu­nea co­mu­nismului real, cu min­ciunile, cruzimile şi nedrep­tăţile lui. Volumul pe care vi-l recomand azi reia, fără modificări oportuniste, Logica din 1985, pla­sată acum ca al treilea palier temporal al Supravie­ţui­rilor, adică a doua jumă­tate a anilor '50. Este perioada în care - după ce fusese dat afară din presă, cu inter­dic­ţie de semnătură, fiindcă la Congresul Tinerilor Scri­itori protestase împotriva cenzurii susţinând că reportajele trebuie să prezinte "adevărul integral" - în­cepe să aibă dubii ideologice: "Totuşi, dacă o revoluţie proletară reprimă cu ace­leaşi metode şi puşti ca ale con­trarevoluţiei, atunci în ce constă inocenţa ei? Înălţi­mea idealului? Justeţea cauzei? Există cadavre jus­te şi cadavre injuste? (...) Toată problema unei revoluţii e reprimarea, pedeap­sa?". Şomer, întreţinut de o mătuşă (inubliabila San­se­verina), acum îi desco­peră pe Isaac Babel, cel ca­re visa la o "Internaţională a oamenilor buni" şi a fost împuşcat de Stalin în 1940, pe Anatole France, tole­ran­tul care credea că înlăuntrul nostru rămâne mereu copilul ce-am fost, pe aventu­ro­sul Hemingway. De la aceştia, "eu neposedând alt gust şi altă cultură decât a elanului sufletesc", învaţă scrisul clar, concis, ex­presiv, tehnica prozei scurte con­cepute liber, diferită de cea a gazetăriei cu coman­damente ideologice pe ca­re o practicase ca slujbaş. Acum în­ce­pe să scrie pro­ză şi descoperă un secret care "nu ţinea nici de politică, nici de revoluţie, nici de sin­ceritate, nici de mască". Şi anume că are darul "de a inventa ceea ce trăisem şi a trăi ceea ce inven­tasem", dar în aşa fel încât cititorul devine părtaş la aces­te trăiri, chiar şi peste zeci de ani. Căci nuvelele lui Co­sa­şu conservă, viu şi tangibil, un timp devenit isto­ric, aşa cum a fost el pentru un om bun care a crezut cu na­ivitate, foarte tânăr fiind, într-o "logică a revoluţiei" şi a ajuns să vadă cum regulile jocului sunt grav şi crud în­călcate, cum utopia se transformă, când nu în tra­gedie, atunci în reprezentaţie absurdă. Între pue­rilitate şi puritate (diferenţa dintre ele, literele e, l şi i alcă­tu­iesc unul dintre numele lui Dumnezeu, observă Co­saşu), personajul narator al Supravieţuirilor e angrenat într-un joc literar cu miză mare. Din care a ieşit câş­tigător, de vreme ce Opera reeditată are cititori entu­ziaşti şi azi.

"Cartea ca destin" - Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, colecţia "Portrete în dialog", 304 p.

Poate sunt eu retrogradă fiindcă prefer interviurile şi convorbirile "pe viu", înregistrate şi transcrise aidoma, păstrând oralitatea, spontaneitatea, firescul comunicării bilaterale. Mi se pare că ele îi dezvăluie mai autentic pe cei doi interlocutori şi relaţia ce se sta­bileşte între ei. Sigur că internetul e mult mai comod: scu­teşte întâlnirile faţă în faţă, lasă timp de pre­medi­tare şi redactare îngrijită a întrebărilor şi răspunsurilor, permite intervenţii ulterioare şi aranjarea secvenţelor conform unei regii. Însă, mediată de computer, curio­zitatea unuia şi răspunsul scris al celuilalt devin alt­ceva decât un interviu (primul sens al cuvântului englezesc interview e întrevedere) sau con-vorbire. Să expediezi întrebări şi răspunsuri pe e-mail nu e acelaşi lucru cu uitatul în ochii celuilalt. Diferenţa e oarecum asemănătoare celei dintre live şi play-back. Avantajele sunt totuşi atât de mari, încât acum aproape toţi jurnaliştii recurg la dialoguri în reţea. Daniel Cristea-Enache - cel mai harnic şi mai tenace critic literar din generaţia 2000, omniprezent în presa literară dar şi pe Net cu cronici de carte, eseuri de istorie literară, publicistică pe varii teme - şi-a pus deja numele pe şapte volume. Trei dintre ele sunt de "convorbiri" în scris cu personalităţi ale literaturii române pe care a ştiut de minune să le incite la confesiuni şi oglindiri subiective ale lumii în care s-au format, şi-au dus veacul şi şi-au scris cărţile. Astfel, dialogurile extinse cu Octavian Paler şi cu Ileana Mălăncioiu sunt de neocolit pentru exegeţi şi revelatoare pentru cei ce le preţuiesc operele. Cartea pe care v-o recomand azi e atipică în serie. Deşi alcătuirea ei s-a întins, cu mari pauze, pe aproape patru ani, se citeşte din­tr-o suflare. În primul rând fiindcă Dan C. scrie aşa cum vorbeşte - spumos, antrenant, simpatic, ceea ce dă impresia de live. Apoi, fiindcă nu ezită să-şi pună sufletul pe masă, cu luminile şi umbrele lui surprinzătoare. Admiratorii "omului care adu­ce cartea" pot afla acum că biografia lui, sau cel puţin etapa hotărâtoare a copilăriei şi ado­les­cen­ţei sunt neaşteptate într-un CV de cărturar. Dan C. a copilărit în mahalaua bucureşteană de pe Şo­seaua Giurgiului, în casa fără canalizare a bu­nicului matern, muncitor venit de la ţară. Tatăl biologic, de care mama divorţase când copilul avea trei ani, i-a fost şi i-a rămas complet străin. A trebuit să suporte alţi patru soţi ai mamei, fiecare cu metehnele şi metodele lui pedagogice mai mult sau mai puţin brutale, care l-ar fi putut distruge. "Puteam foarte bine să ajung un infractor sau un nimeni fu­ri­bund", spune scriitorincul, însă "din dispu­tarea mea cu îngerul, dracul n-a reuşit să mă înşface pentru el". Ba mai mult, manejul familial aiuritor şi agresiv l-a determinat prin contrast să venereze Feminitatea ("Tu să nu faci niciodată aşa ceva! Să nu-ţi înjuri, să nu-ţi înşeli şi să nu-ţi baţi niciodată nevasta! - îmi striga printre lacrimi biata maică-mea, cu ochii învineţiţi de lovituri, cu nările şi buzele sângerânde. Aşa ceva nu se poate uita") şi stabilitatea cămi­nu­lui. Pa­ginile în care vorbeşte des­pre soţia lui, Tania, cunoscută în anul I de facultate, în 1972, şi cu ca­re for­mează unul din cele mai armo­nioase şi indestruc­tibile cupluri din câte cunosc (el o consideră "cel mai mare noroc al vieţii mele") - sunt minunate, aşa cum e şi tandreţea lui de tată de fată, şi contribuţia la tre­burile casnice: îi place să calce rufe, să spele vase, să facă ordine... E reconfortant că în ceea ce el auto­ironizează ca "bulimie confesivă" sunt privilegiate bunele senti­mente: iubirea, admiraţia, recunoştinţa, entuziasmul, bucuria muncii făcute cu vocaţie şi pasiune, vitalismul etc. Ceea ce nu înseamnă că-şi reprimă spiritul critic, dimpotrivă. Vioiciunea şi interesul mai general al cărţii vin şi din faptul că Daniel C.-E. şi Dan C. M. au convingeri diferite: pri­mul, orientat mai degrabă spre stânga occidentală, cel de al doilea - om de dreapta, conservator şi naţionalist, "cu un nesmintit respect pentru tradiţie, pentru orto­doxie şi heterosexualitate, pentru familie, onoare mi­li­tară, cultul eroilor, libe­ra­lism economic şi conser­va­tism cultural". Indiferent de partea cui am fi, bună­vo­inţa lor de "a-şi coagula contradicţiile" în jurul "cărţii ca destin" pentru amân­doi e un spectacol uman şi intelectual antrenant.

Jan Koneffke, "Cele şapte vieţi ale lui Felix K.", traducere de Ana Popa, post­faţă de Ioana Pâr­vulescu, Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 448 p.

Lăsând la o parte avatarurile lui Dracula dintr-o Transilvanie fantasmată, sunt câţiva scriitori străini cu bun renume literar care şi-au plasat acţiunea unor cărţi în România secolului XX. Îmi vin în minte acum Saul Below cu "Iarna decanului", Paul Bailey cu "Unchiul Rudolf", Christian Haller cu "Mu­zica în­­ghiţită", Gregor von Rezzo­ri cu "Memoriile unui an­­tisemit", dar mai sunt şi alţii, atraşi fie de "exo­tismul" unui spaţiu puţin cunoscut în Occident, fie de istoria "tragică şi burlescă" a societăţii româ­neşti, mus­tind de poveşti atipice. Scriitorul german Jan Koneffke a publicat în 2011 la Köln unul dintre cele mai complexe, originale şi atractive romane despre România în Europa secolului XX, pe care iată, avem acum posibilitatea să-l citim şi noi. Cu atât mai inte­resaţi cu cât subiectul românesc are largi deschideri sim­bolice, devenind o meditaţie despre identitate, des­pre rolul nefast al ideologiilor care duc la ură între oa­meni şi despre absurditatea regi­murilor totalitare. Jan Koneffke nu doar că s-a do­cumentat cu o rigoare nem­ţeas­că dusă până la detalii, ci are şi o cunoaştere din inte­rior a spaţiului ficţional pentru care a optat. Căsătorit cu o fer­me­cătoare arhitectă româncă şi împărţindu-şi timpul între lo­cu­inţa din Viena, cea din Bucu­reşti şi casa de va­canţă de la Mă­neciu, unde scrie cel mai bi­ne, el a în­văţat româ­neş­te, şi-a făcut prieteni aici, nu se mai sim­te (şi nici nu e per­ce­put) ca străin. De fapt, cred că a de­venit "de-al nos­tru" şi pentru că e un neamţ atipic: lip­­sit de rigiditate sobră, nu-l stânjeneşte (dim­po­trivă) temperamentul exteriorizat şi comunicativ, are mult umor, apreciază taclalele prieteneşti şi spiritul ludic tot atât cât discuţiile serioase de idei. Îmi plă­cu­se romanul lui "O iubire la Tibru", tradus acum şase ani tot la Huma­ni­tas şi care mă făcuse să în­ţeleg cât de justifi­cate sunt premiile literare de prestigiu cu care a fost distins Jan Koneffke. Dar ade­vă­rata mă­sură a talen­tului său multiform (prozator, poet, jurna­list, autor pentru copii) mi-a dat-o romanul excep­ţio­nal pe care vi-l recomand azi şi în care to­peş­te pica­res­cul, pito­res­cul, politicul, dragostea, că­utarea iden­ti­tară şi nevoia de libertate în plăcerea - bine su­pra­ve­gheată com­po­nistic - de a povesti. Personajul titu­lar, Felix K. (pe noi, livreştii, numele ne duce auto­mat la Felix Krüll al lui Thomas Mann sau la Kafka, dar nu există le­gătură intertextuală, modernitatea în structură şi stil a ro­mancierului având alte subtile surse), este un tânăr german salvat din beciurile Ges­tapoului de un pianist român faimos şi adus, sub iden­titate falsă, de sas din Braşov, în ţara noastră, pe la mij­locul anilor '30. Felix Kannmacher, devenit Johan Gottwald, e angajat de "zeul pianului", mereu plecat în turnee internaţionale, ca educator şi companion pentru fetiţa lui, Virginia. Răsfăţată şi capricioasă, co­pila e ahtiată du­pă poveşti şi Felix e nevoit să in­venteze pentru ea isto­rii cu care să-i cap­tiveze atenţia şi imaginaţia. Pri­ma parte a romanului, anii 1935-1940, începe la Bal­cic, în vila de vacanţă a pianis­tului, unde sunt in­tro­duse perso­na­jele prin­ci­pale, in­di­vi­dualizate cu mă­iestrie, după cum o splen­doare e şi Balcicul, vă­zut prin ochii lui Felix ca un rai ori­ental. De aici încolo, aventurile povestite la per­soa­na I traversează pe muchie de cuţit, cu alte şase cum­pe­ne de primej­die mortală, istoria românească şi eu­ro­peană din tragicii ani '40 şi până în 2000. Nara­ţiu­nea are ca suport identitatea multiplă a individului, în funcţie de cum e perceput din afară, prin prisma ideologiilor şi a ra­por­turilor de putere, a preju­de­că­ţilor, intereselor dar şi afectelor. Astfel, Felix poate fi vânat de nazişti ca evreu şi de comunişti ca nazist, ambele tota­li­ta­risme apărând la fel de mons­tru­oase. Ceea ce-l sal­vează şi re­ge­ne­rează pe eroul cu şapte vieţi este pu­­terea lui de a fantaza şi a se rein­venta. Poveştile prin­se în rama ro­manului - imaginaţia ca act exis­tenţial ce angajează întreaga fiinţă - sunt de o frumuseţe ce aminteşte de faptul că Jan Koneffke e şi poet. Deşi proza lui nu e lirică, are forţa sim­bo­lică a poeziei, capacitatea ei de a străpunge barajul lo­gic al minţii, de a fi trans-lucidă. Stâr­nind în citi­to­rul de oriunde, dar mai ales român, ecouri tulbu­ră­toa­re, ex­pe­rienţele fictive ale lui Felix K., aşa cum sunt povestite de Jan Koneffke, ţin de marea litera­tură.