La recitirea prozatorilor români din perioada comunistă, Radu Cosașu - o spun tinerii critici - este printre puținii inoxidabili. Și jurnaliști dintre cei mai buni de acum și l-au declarat public maestru, căci în șase decenii de neîntreruptă gazetărie a impus un mod propriu de "a băga suflet" în viața frazei, captând astfel nu doar inteligența ci și afectivitatea cititorului. Dar articolul de revistă, se știe, e perisabil. Pe rafturile bibliotecii își are locul ficționarul Radu Cosașu, ale cărui cărți, reeditate în eleganta colecție de Opere a Editurii Polirom, dau prin însumare cea mai vastă autoficțiune din literatura română, scrisă pe timpul când acest gen nu fusese încă botezat. În vacarmul editorial al scriiturii de sine din ultimii ani, vocea lui Radu Cosașu se aude distinct, cu un timbru inconfundabil. Solist cu Operă de citit atât pentru calitatea ei literară, cât și pentru valoarea ei de mărturie. Ordonându-și pentru această ediție volumele cu titlul generic Supraviețuiri în suita cronologică a materiei lor autobiografice, prozele devin capitole ale unui amplu roman de formare (și deformare) dar și un studiu de caz, mai convingător decât documentarele istorice din procesul comunismului. Sub formă narativ anecdotică, avem sub ochi stalinismul românesc, așa cum a fost trăit de un adolescent și apoi un tânăr idealist, a cărui încredere, inițial oarbă, în marxism-leninism se fisurează treptat sub presiunea comunismului real, cu minciunile, cruzimile și nedreptățile lui. Volumul pe care vi-l recomand azi reia, fără modificări oportuniste, Logica din 1985, plasată acum ca al treilea palier temporal al Supraviețuirilor, adică a doua jumătate a anilor '50. Este perioada în care - după ce fusese dat afară din presă, cu interdicție de semnătură, fiindcă la Congresul Tinerilor Scriitori protestase împotriva cenzurii susținând că reportajele trebuie să prezinte "adevărul integral" - începe să aibă dubii ideologice: "Totuși, dacă o revoluție proletară reprimă cu aceleași metode și puști ca ale contrarevoluției, atunci în ce constă inocența ei? Înălțimea idealului? Justețea cauzei? Există cadavre juste și cadavre injuste? (...) Toată problema unei revoluții e reprimarea, pedeapsa?". Șomer, întreținut de o mătușă (inubliabila Sanseverina), acum îi descoperă pe Isaac Babel, cel care visa la o "Internațională a oamenilor buni" și a fost împușcat de Stalin în 1940, pe Anatole France, tolerantul care credea că înlăuntrul nostru rămâne mereu copilul ce-am fost, pe aventurosul Hemingway. De la aceștia, "eu neposedând alt gust și altă cultură decât a elanului sufletesc", învață scrisul clar, concis, expresiv, tehnica prozei scurte concepute liber, diferită de cea a gazetăriei cu comandamente ideologice pe care o practicase ca slujbaș. Acum începe să scrie proză și descoperă un secret care "nu ținea nici de politică, nici de revoluție, nici de sinceritate, nici de mască". Și anume că are darul "de a inventa ceea ce trăisem și a trăi ceea ce inventasem", dar în așa fel încât cititorul devine părtaș la aceste trăiri, chiar și peste zeci de ani. Căci nuvelele lui Cosașu conservă, viu și tangibil, un timp devenit istoric, așa cum a fost el pentru un om bun care a crezut cu naivitate, foarte tânăr fiind, într-o "logică a revoluției" și a ajuns să vadă cum regulile jocului sunt grav și crud încălcate, cum utopia se transformă, când nu în tragedie, atunci în reprezentație absurdă. Între puerilitate și puritate (diferența dintre ele, literele e, l și i alcătuiesc unul dintre numele lui Dumnezeu, observă Cosașu), personajul narator al Supraviețuirilor e angrenat într-un joc literar cu miză mare. Din care a ieșit câștigător, de vreme ce Opera reeditată are cititori entuziaști și azi.
"Cartea ca destin" - Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, colecția "Portrete în dialog", 304 p.
Poate sunt eu retrogradă fiindcă prefer interviurile și convorbirile "pe viu", înregistrate și transcrise aidoma, păstrând oralitatea, spontaneitatea, firescul comunicării bilaterale. Mi se pare că ele îi dezvăluie mai autentic pe cei doi interlocutori și relația ce se stabilește între ei. Sigur că internetul e mult mai comod: scutește întâlnirile față în față, lasă timp de premeditare și redactare îngrijită a întrebărilor și răspunsurilor, permite intervenții ulterioare și aranjarea secvențelor conform unei regii. Însă, mediată de computer, curiozitatea unuia și răspunsul scris al celuilalt devin altceva decât un interviu (primul sens al cuvântului englezesc interview e întrevedere) sau con-vorbire. Să expediezi întrebări și răspunsuri pe e-mail nu e același lucru cu uitatul în ochii celuilalt. Diferența e oarecum asemănătoare celei dintre live și play-back. Avantajele sunt totuși atât de mari, încât acum aproape toți jurnaliștii recurg la dialoguri în rețea. Daniel Cristea-Enache - cel mai harnic și mai tenace critic literar din generația 2000, omniprezent în presa literară dar și pe Net cu cronici de carte, eseuri de istorie literară, publicistică pe varii teme - și-a pus deja numele pe șapte volume. Trei dintre ele sunt de "convorbiri" în scris cu personalități ale literaturii române pe care a știut de minune să le incite la confesiuni și oglindiri subiective ale lumii în care s-au format, și-au dus veacul și și-au scris cărțile. Astfel, dialogurile extinse cu Octavian Paler și cu Ileana Mălăncioiu sunt de neocolit pentru exegeți și revelatoare pentru cei ce le prețuiesc operele. Cartea pe care v-o recomand azi e atipică în serie. Deși alcătuirea ei s-a întins, cu mari pauze, pe aproape patru ani, se citește dintr-o suflare. În primul rând fiindcă Dan C. scrie așa cum vorbește - spumos, antrenant, simpatic, ceea ce dă impresia de live. Apoi, fiindcă nu ezită să-și pună sufletul pe masă, cu luminile și umbrele lui surprinzătoare. Admiratorii "omului care aduce cartea" pot afla acum că biografia lui, sau cel puțin etapa hotărâtoare a copilăriei și adolescenței sunt neașteptate într-un CV de cărturar. Dan C. a copilărit în mahalaua bucureșteană de pe Șoseaua Giurgiului, în casa fără canalizare a bunicului matern, muncitor venit de la țară. Tatăl biologic, de care mama divorțase când copilul avea trei ani, i-a fost și i-a rămas complet străin. A trebuit să suporte alți patru soți ai mamei, fiecare cu metehnele și metodele lui pedagogice mai mult sau mai puțin brutale, care l-ar fi putut distruge. "Puteam foarte bine să ajung un infractor sau un nimeni furibund", spune scriitorincul, însă "din disputarea mea cu îngerul, dracul n-a reușit să mă înșface pentru el". Ba mai mult, manejul familial aiuritor și agresiv l-a determinat prin contrast să venereze Feminitatea ("Tu să nu faci niciodată așa ceva! Să nu-ți înjuri, să nu-ți înșeli și să nu-ți bați niciodată nevasta! - îmi striga printre lacrimi biata maică-mea, cu ochii învinețiți de lovituri, cu nările și buzele sângerânde. Așa ceva nu se poate uita") și stabilitatea căminului. Paginile în care vorbește despre soția lui, Tania, cunoscută în anul I de facultate, în 1972, și cu care formează unul din cele mai armonioase și indestructibile cupluri din câte cunosc (el o consideră "cel mai mare noroc al vieții mele") - sunt minunate, așa cum e și tandrețea lui de tată de fată, și contribuția la treburile casnice: îi place să calce rufe, să spele vase, să facă ordine... E reconfortant că în ceea ce el autoironizează ca "bulimie confesivă" sunt privilegiate bunele sentimente: iubirea, admirația, recunoștința, entuziasmul, bucuria muncii făcute cu vocație și pasiune, vitalismul etc. Ceea ce nu înseamnă că-și reprimă spiritul critic, dimpotrivă. Vioiciunea și interesul mai general al cărții vin și din faptul că Daniel C.-E. și Dan C. M. au convingeri diferite: primul, orientat mai degrabă spre stânga occidentală, cel de al doilea - om de dreapta, conservator și naționalist, "cu un nesmintit respect pentru tradiție, pentru ortodoxie și heterosexualitate, pentru familie, onoare militară, cultul eroilor, liberalism economic și conservatism cultural". Indiferent de partea cui am fi, bunăvoința lor de "a-și coagula contradicțiile" în jurul "cărții ca destin" pentru amândoi e un spectacol uman și intelectual antrenant.
Jan Koneffke, "Cele șapte vieți ale lui Felix K.", traducere de Ana Popa, postfață de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 448 p.
Lăsând la o parte avatarurile lui Dracula dintr-o Transilvanie fantasmată, sunt câțiva scriitori străini cu bun renume literar care și-au plasat acțiunea unor cărți în România secolului XX. Îmi vin în minte acum Saul Below cu "Iarna decanului", Paul Bailey cu "Unchiul Rudolf", Christian Haller cu "Muzica înghițită", Gregor von Rezzori cu "Memoriile unui antisemit", dar mai sunt și alții, atrași fie de "exotismul" unui spațiu puțin cunoscut în Occident, fie de istoria "tragică și burlescă" a societății românești, mustind de povești atipice. Scriitorul german Jan Koneffke a publicat în 2011 la Köln unul dintre cele mai complexe, originale și atractive romane despre România în Europa secolului XX, pe care iată, avem acum posibilitatea să-l citim și noi. Cu atât mai interesați cu cât subiectul românesc are largi deschideri simbolice, devenind o meditație despre identitate, despre rolul nefast al ideologiilor care duc la ură între oameni și despre absurditatea regimurilor totalitare. Jan Koneffke nu doar că s-a documentat cu o rigoare nemțească dusă până la detalii, ci are și o cunoaștere din interior a spațiului ficțional pentru care a optat. Căsătorit cu o fermecătoare arhitectă româncă și împărțindu-și timpul între locuința din Viena, cea din București și casa de vacanță de la Măneciu, unde scrie cel mai bine, el a învățat românește, și-a făcut prieteni aici, nu se mai simte (și nici nu e perceput) ca străin. De fapt, cred că a devenit "de-al nostru" și pentru că e un neamț atipic: lipsit de rigiditate sobră, nu-l stânjenește (dimpotrivă) temperamentul exteriorizat și comunicativ, are mult umor, apreciază taclalele prietenești și spiritul ludic tot atât cât discuțiile serioase de idei. Îmi plăcuse romanul lui "O iubire la Tibru", tradus acum șase ani tot la Humanitas și care mă făcuse să înțeleg cât de justificate sunt premiile literare de prestigiu cu care a fost distins Jan Koneffke. Dar adevărata măsură a talentului său multiform (prozator, poet, jurnalist, autor pentru copii) mi-a dat-o romanul excepțional pe care vi-l recomand azi și în care topește picarescul, pitorescul, politicul, dragostea, căutarea identitară și nevoia de libertate în plăcerea - bine supravegheată componistic - de a povesti. Personajul titular, Felix K. (pe noi, livreștii, numele ne duce automat la Felix Krüll al lui Thomas Mann sau la Kafka, dar nu există legătură intertextuală, modernitatea în structură și stil a romancierului având alte subtile surse), este un tânăr german salvat din beciurile Gestapoului de un pianist român faimos și adus, sub identitate falsă, de sas din Brașov, în țara noastră, pe la mijlocul anilor '30. Felix Kannmacher, devenit Johan Gottwald, e angajat de "zeul pianului", mereu plecat în turnee internaționale, ca educator și companion pentru fetița lui, Virginia. Răsfățată și capricioasă, copila e ahtiată după povești și Felix e nevoit să inventeze pentru ea istorii cu care să-i captiveze atenția și imaginația. Prima parte a romanului, anii 1935-1940, începe la Balcic, în vila de vacanță a pianistului, unde sunt introduse personajele principale, individualizate cu măiestrie, după cum o splendoare e și Balcicul, văzut prin ochii lui Felix ca un rai oriental. De aici încolo, aventurile povestite la persoana I traversează pe muchie de cuțit, cu alte șase cumpene de primejdie mortală, istoria românească și europeană din tragicii ani '40 și până în 2000. Narațiunea are ca suport identitatea multiplă a individului, în funcție de cum e perceput din afară, prin prisma ideologiilor și a raporturilor de putere, a prejudecăților, intereselor dar și afectelor. Astfel, Felix poate fi vânat de naziști ca evreu și de comuniști ca nazist, ambele totalitarisme apărând la fel de monstruoase. Ceea ce-l salvează și regenerează pe eroul cu șapte vieți este puterea lui de a fantaza și a se reinventa. Poveștile prinse în rama romanului - imaginația ca act existențial ce angajează întreaga ființă - sunt de o frumusețe ce amintește de faptul că Jan Koneffke e și poet. Deși proza lui nu e lirică, are forța simbolică a poeziei, capacitatea ei de a străpunge barajul logic al minții, de a fi trans-lucidă. Stârnind în cititorul de oriunde, dar mai ales român, ecouri tulburătoare, experiențele fictive ale lui Felix K., așa cum sunt povestite de Jan Koneffke, țin de marea literatură.