În orăşelul unde trăieşte, Candrea Bozga Simion e cunoscut drept un "om de leac". Mulţi bolnavi s-au tămăduit cu ierburile sale, cu plantele sale, cu cristalele sale "de Japonia", dar mai cu seamă s-au tămăduit cu fabuloasele lui poveşti de viaţă, bune de pus la rănile sufletului. Dacă întâmplările din viaţa cuiva s-ar putea vinde pe bani, cu siguranţă Candrea Bozga Simion ar fi multimiliardar. Cât despre ceaiurile sale, altminteri ceaiuri obişnuite din plante obişnuite, ele au făcut înconjurul lumii, fiind comandate de foarte mulţi străini, dar pentru aceste adevărate elixiruri el n-a cerut niciodată vreun ban, refuzând totodată cu încăpăţânare să le dea acelora care "nu merită", oamenilor ale căror vicii depăşesc strădania şi smerenia lui de culegător. Localnicii l-au văzut adesea urcând în munţi, urmat de doi copii, prin ierburile înalte ale dealurilor fremătând de miresme, au încercat să culeagă şi ei din aceleaşi locuri şi, totuşi, nimeni n-a priceput de ce, până la urmă, ceaiurile bătrânului au fost întotdeauna mai bune şi mai de folos. O fi având el şi alte locuri, mai îndepărtate? O fi posedând o reţetă miraculoasă de amestecuri pe care o ţine în taină? Au fost chiar medici cu renume care le-au cerut pentru a le analiza în laborator, neînţelegând nici ei "ce minune" se poate ascunde în această simplă amestecătură de buruieni. Şi toţi s-au gândit că poate, cine ştie, contează şi omul, omul care le adună, felul în care scoate el florile din pământul jilav sau din ramurile moi ale pomilor sălbatici, felul în care se apropie de neîmblânzita creaţie a lui Dumnezeu.
În curtea casei sale de pe strada Calea Bucovinei, aproape de centrul oraşului Câmpulung Moldovenesc, găseşti iarbă, iarbă deasă, tunsă mărunt, câteva movile ascuţite de piatră şi o fântână veche, care nu seacă niciodată şi-n care se află cea mai bună apă din oraş: mulţi oameni ies în fiecare zi pe poarta din fier împletit, având căldările pline de comoara străvezie. Aşa încât s-ar putea spune că Dumnezeu l-a răsplătit într-un fel pe Candrea Bozga Simion pentru viaţa sa chinuită. L-a răsplătit cu plante şi apă.
Casa lui miroase a flori şi a lemn uscat. O verandă lungă îmbrăţişează cotit întreaga faţadă, nenumăratele ochiuri de geam lasă să se strecoare în acest vestibul licăriri jucăuşe de lumină verde. Simion Candrea şi soţia sa stau rezemaţi de tocurile unei uşi uriaşe şi albe, zâmbind de parcă m-ar cunoaşte, de parcă m-ar aştepta. Bărbatul mă pofteşte cu gesturi simple în casă. Îl întreb despre plantele sale miraculoase, drept care urcăm împreună un şir de trepte din lemn până spre "farmacia" secretă - podul casei, străbătut de grinzi viguroase, în care de-o parte şi de alta se întrezăresc în penumbră şiruri de icoane vechi şi cutii de hârtie: tei, tătăneasă, roiniţă, frunze de coacăze negre, cicoare de grădină, sovârf, tarhon, frunză de nuc, cimbru, rostopască... Acolo îmi spune şoptit, aproape de ureche, că ierburile acestea l-au salvat de la moarte. Doctorii l-au trimis să moară acasă, dar el s-a hotărât să trăiască, să se vindece singur, cu leacurile lui Dumnezeu.
Ana cu părul de aur
Dar iată povestea ei. Ana Vizaur părăsise satul cu destulă vreme înainte de începerea războiului - pe atunci, el era abia un copilandru -, fiind repatriată în Germania. Acolo, ea se căsătorise cu un neamţ chipeş, de care a legat-o, se pare, o iubire mistuitoare, dovadă că, după ce soţul ei a murit pe frontul rusesc, ea s-a înrolat voluntar în armata lui Hitler, însetată de răzbunare, împătimită de gândul de a ucide cât mai mulţi ruşi. Ea, bondoaca cea blondă şi blajină, a luptat corp la corp cu matahalele în uniforme kaki, singura femeie din linia întâi în tundrele Rusiei. Nu e de mirare că a căzut repede prizonieră de război. În lagăr, după doar câteva luni, a învăţat limba rusă la perfecţie, preschimbându-se brusc într-unul dintre deţinuţii cu cea mai bună purtare. Un diabolic decret militar al vremii prevedea că, prin voluntariat, prizonierii din lagărele ruseşti pot primi arme să lupte în armata sovietică, fiind folosiţi drept carne de tun în primele rânduri ale frontului. Ana Vizaur a îmbrăcat tunica vrăjmaşă doar fiindcă mintea ei a ticluit un strălucit calcul: nu va trece mult timp până ce frontul va ajunge în România, în Bucovina, în apropierea satului ei natal. Şi, într-adevăr, nici cel mai destoinic strateg militar nu putea potrivi mai bine evenimentele: după numai câteva săptămâni de la ieşirea din lagăr, coloana sovietică a intrat în Dorna Cândrenilor, iar Ana nu trăsese nici un foc de armă împotriva semenilor săi germani. Folosindu-şi farmecele femeieşti, a reuşit să-l convingă pe comandantul batalionului să o lase să rămână aici - dar să nu afle nimeni că ea e de fapt nemţoaică -, iar acesta a pus-o chiar şef la postul de jandarmi. Iat-o aşadar pe această nemţoaică în uniformă de ostaş rus, jandarm în propriul sat românesc. Deşi postul de miliţie era la doi paşi de casa părintească, în sat n-a mai recunoscut-o nimeni. Părinţii ei plecaseră în Germania, localnicii n-o mai văzuseră de mult. Dar noua femeie şef de post devenise spaima întregii comune. Răufăcătorii pe care nimeni nu reuşise să-i prindă vreodată erau arestaţi cu sânge rece de rusoaică, zvârliţi în tribunale doar cu izmenele pe dânşii, şi până azi, în satul acela, a dăinuit o zicere: "Linişte, că vine rusoaica cu balalaica!". Ei bine, tocmai această femeie bizară s-a întâmplat să se îndrăgostească de Candrea Bozga Simion.
Iată scena balului de duminică, povestită ca nimeni altul de bătrânul bucovinean. "La ora unu s-o deschis uşa şi au început să intre gospodarii tineri. Abia la urmă, când toată lumea era în faţa frumoasei scene pentru serbări, uşile se deschid încă o dată şi... apare rusoaica! Bondoacă, cu mantaua lungă, kaki, frumoasă, cu balalaica în mână. Toată lumea o încremenit. Trece de masa unde se plăteau muzicanţii, trânteşte pistolul pe bufet şi atunci, deodată, s-a produs miracolul cel mare: cu o eleganţă desăvârşită, femeia aceea care era spaima lumii întregi se îndreaptă spre muzică şi comandă un Damişvals (Damenvals - singurul dans în care femeile au voie să facă invitaţie bărbaţilor). Domnule, şi vine direct la mine şi-mi face o plecăciune. M-am gândit: «Doamne, ce-oi fi făcut?...». Dacă era crăpat pământu' atuncea, acolo săream! Şi m-am dus la Damişvals. Dansssa femeia asta!... aşa frumos, că ţi se-nvârtea lumea cu tine şi cât am dansat noi, n-o îndrăznit nimeni să intre în dans, s-o strâns toţi în nişte cercuri în sala aceea mare, claie peste grămadă: «Simion a lu' Costan dansează cu rusoaica!». Numai Dumnezeu ştie cum am terminat eu dansul ăla. Eram lac de apă, tremuram tot. Şi ea m-o luat de braţ, s-o dus la bufet şi o strigat: «Un butoi de bere pentru toată lumea! Eu plătesc!». Oamenii au rămas cu gura căscată: «Bă, rusoaica grăieşte româneşte!...». Iar când toată lumea o început să bea, ea mă ia de braţ şi-mi zice să mergem acasă. Ajungem până la postul de miliţie şi acolo ea-mi porunceşte: «Acuma, iubeşte-mă!». Eu, paralizat de frică. Iar după câteva zile îmi spune: «Simioane, să ştii că în ţara asta vor veni vremuri grele, cu multe nedreptăţi. Nu vrei să vii în America, cu mine?». Avea rude acolo şi în Argentina, ea mi-o făcut toate actele, paşaport, tot. Şi mi-a spus în taină povestea ei, că suntem amândoi din acelaşi sat şi că ea mă iubeşte. Eu i-am zis că da, aş pleca, dar trebuie să cer binecuvântare de la mămuţa. Şi mămuţa nu m-o lăsat. Mi-o spus aşa: «Simioane, nu te duce... Ea-i aşa cum o vezi, frumoasă, strălucită, cochetă. Acolo tăbărăsc bărbaţii pe ea şi te-o părăsi şi tu rămâi un măturoi străin, al nimănui, departe de casă. Să ştii, Simioane, că, dacă tu te duci, în clipa când ai ieşit pe poartă eu mă spânzur!». Eram singurul băiat din cinci copii, aveam gospodărie mare, cai, vaci, brânzărie, munte..."
Nu s-a dus şi, puţin, îi pare rău. Cu aceleaşi puteri magice cu care prezisese că frontul va trece prin satul ei natal, nemţoaica ghicise şi vremurile crunte ce aveau să înceapă. "Poate că mai bine rămâneam un măturoi străin decât să fac zece ani de puşcărie, şi eu, şi tătuţa, şi să ne ia nenorociţii ăştia toată averea pentru care muncisem atât..." I-a spus aşadar Anei că nu poate veni şi drumurile lor s-au despărţit. Avea s-o reîntâlnească însă mulţi ani mai târziu...
Trădarea
Prin 1948, când n-au mai putut suporta, şi-au luat lumea în cap şi au plecat amândoi "la codrul dealului". Aproape un an de zile au fost partizani în munţi, trăind "pe sub braţul copacului", dormind sub cetini şi-n borţi sub pământ, înarmaţi, mereu la pândă, neînduplecaţi şi slobozi. Au avut de pătimit însă cei rămaşi acasă. Soţia i-a fost batjocorită, surorile torturate, pe mama sa au spânzurat-o de mâini, cu ele legate la spate, şi au pârlit-o cu ziare, dar nici una dintre ele nu a spus un cuvânt despre ei. Data de 27 noiembrie 1949 o ţine mereu zăvorâtă în amintire şi asta nu pentru că în ziua aceea avea să fie prins, ci fiindcă atunci, pentru prima dată, i s-a zguduit puternic în suflet valoarea aceea sfântă a prieteniei dintre oameni. Coborâse iarna peste munţii Dornei şi ai Rodnei, fugarul era slăbit, lipsit de hrană, drept pentru care s-a hotărât să coboare din pustietăţi doar ca să ia ceva de mâncare de la "mămuţa lui". Mergând către casă, se întâlneşte cu un gospodar tânăr, cel mai bun prieten al său din sat. Vorbesc puţin şi-şi dau mâna de despărţire. "Mă, Ioane, mă duc acasă, îmi iau oleacă de mâncare şi-mi văd de treabă. Cred că suntem bărbaţi, nu?" "N-ai nici o grijă, Simioane", i-a răspuns prietenul. Doar o jumătate de ceas a stat de vorbă cu soţia, cu mama sa, când uşile au fost izbite de perete, un camion întreg de securişti a năvălit în încăpere, ţintuindu-l cu pistoalele. Acum, la bătrâneţe, amintindu-şi despre prietenul care l-a trădat, Candrea Bozga Simion are în glas o îngăduinţă asemănătoare cu mila: "Sărmanul om. Dumnezeu să-l odihnească!".
Poposind cu memoria prin acele ţinuturi de infern, Simion Bozga îşi acoperă de fiecare dată cu palmele ochii, lăsând să se strecoare într-înşii fâşii de lumină: bătrânul priveşte printre degetele uscate ca prin zăbrele. Şi repetă mereu, obsesiv, de zeci, de sute de ori: "Sunt nişte lucruri pe care nu poţi să le descrii... Îi urât. Îi urât... Nici cu un animal nu te poţi purta aşa cum s-o purtat ei cu noi. Îi urât...". Aproape că nici nu vrea să-şi reamintească trecutul, nu are nici o importanţă să-şi amintească. Aceste chinuri au fost pentru el un soi de salvare, o terapie lungă şi întortocheată, prin care a căpătat nebănuite puteri. Închisoarea a luat-o ca pe un fel de sanatoriu, torturile ca pe-o tămăduire. "Vreau să vă spun un lucru: să ştiţi că cei care au trecut prin închisorile comuniste au trecut printr-un lagăr de purificare sufletească. Acolo se simţea adevărata rugăciune, acolo aveai timp să te rogi cu însufleţire, nu mai aveai nici un interes, erai desprins de tot. Ascultaţi-mă: închisorile comuniste au fost o adevărată biserică."
Un medicament fără preţ: speranţa
Fatalitate: încă din închisoare, pe când era la "Peninsulă", toată lumea îi spunea "doctorul". Se întâmpla în anul 1954, anul chinurilor celor mai grele, oameni luminaţi, mari duhovnici şi cărturari ai ţării mureau în jurul său în fiecare zi. Atunci Simion Candrea a cunoscut un om care putea "să îşi comande moartea". "Îl chema Orăşeanu, Viorel Orăşeanu, profesor în Râmnicu-Vâlcea. Povesteam cu toţii întâmplări din anchetă şi omul acesta îmi spunea că în optsprezece luni n-a luat decât o palmă. I-a spus securistului: «Dacă îmi mai dai o palmă, eu mor!». Şi a murit. I-au căutat respiraţia. N-avea. I-au căutat pulsul. N-avea. Aşa o forţă avea într-însul, că putea să-şi oprească viaţa pentru un minut, două, cinci. Odată l-am rugat să-mi arate şi mie cum se face. El mi-a zis: «Simioane, acum nu pot să-ţi arăt, că astea-s lucruri foarte grele. Ca să reuşeşti, îţi trebuie... o anumită stare. Dar o să-ţi arăt altceva...». Şi-şi suflică mâneca hainei. Vă jur, mă uitam la mâna lui şi, fără să-i facă nimic, fără s-o atingă, numa' se umfla, se învineţea, se umfla ca o pâine. Atunci l-am crezut că poate să şi moară. Căci vă zic, noi, oamenii, avem în noi puteri uriaşe. Puteri de care ştim mult prea puţin. De asta mi-am dat seama tot în închisoare. Întâmplarea a făcut ca unul dintre infirmierii de acolo să fie bucovinean de-al meu şi mi-a dat odată, în mare secret, un săculeţ cu pastile de bicarbonat. Ei bine, aflând asta, Orăşeanu îmi zice: «Hai, Simioane, să-ţi arăt ce puteri nemărginite poate avea omul...». Şi-mi propune să încercăm aşa,
Frunzele de aur
Se face întuneric, focul începe să bubuie rar în soba veche de două veacuri. O mână aspră, muncită, coboară din penumbră şi se aşează încet pe umărul bătrânului. Cum de nu o văzusem? Clara, blânda lui soţie, cu tulpan şi ochii încercănaţi, parcă mereu tremuraţi de lacrimi. Se iubesc mult şi azi, "ţucă" se strigă unul pe altul prin casă - se completează, se înţeleg -, obişnuiesc să spună că s-au unit "două mâini, două sărăcii, două nevoi" şi că sunt fericiţi pentru puţinul pe care-l au. Îşi amintesc doar de ce-i frumos, de nunta lor cu mese lungi şi miei pufoşi din pandişpan în faţa fiecărui invitat, îşi amintesc de flori, de valsuri, de tinereţea lor atât de târzie. Clara Mirvald, nemţoaică după tată, este a doua soţie a lui Candrea Bozga Simion. Prima, ţărăncuţa din Dorna Cândrenilor, a fost obligată de Securitate să divorţeze pe când el era în închisoare. Femeia ajunsese un paria, n-o angaja nimeni, nimeni nu-i dădea bineţe pe stradă. Pe el l-au bătut crunt ca să semneze hotărârea judecătorească de divorţ, el a semnat, dar nicidecum din pricina bătăilor, ci "ca să-i fie ei mai bine". Apoi s-au dus la ea cu hârtia semnată şi i-au spus: "Uite, criminalul ăsta a dat divorţ, nu te mai vrea!". Atunci a semnat şi ea, plângând. Deşi avea 29 de ani, Simion Candrea mărturiseşte că atunci când a ieşit pe porţile închisorii se simţea bătrân. Mama şi surorile sale fuseseră izgonite într-un bordei de pământ în afara satului, soţia sa se căsătorise cu altul, avea copii. A luat-o pe Clara, blânda şi înţelegătoarea lui femeie, a luat-o cu tot cu un copil de nouă ani, pe care l-a iubit mai mult ca orice pe lume, ca şi cum ar fi fost băiatul lui. Cu vremea, Dumitru a crescut, s-a căsătorit şi s-a făcut bărbat, un bărbat straşnic, muncitor şi de încredere. Candrea Bozga Simion nu poate să uite ziua în care fiul său a venit acasă ţinând în palmă câteva frunze de aur. Era tâmplar, unul dintre cei mai buni, astfel că în anul 1988 a fost ales pentru a lucra la Casa Poporului, el şi încă vreo câţiva bărbaţi din Bucovina. S-a întors acasă numai de trei ori. "Prima dată mi-a spus: «Tată, dacă ai şti dumneata ce se face acolo...». Lucra la nişte tainiţe subterane, la cota opt sub nivel. Vă daţi seama, la opt etaje sub pământ. Zice: «Dac-ai şti dumneata ce frumos este, toţi pereţii sunt acoperiţi numai cu aur...». Mai că nu-mi venea a crede. A doua oară, a venit în luna iulie şi mi-a arătat frunzele. Terminase lucrarea, mai avea câteva săptămâni până să se întoarcă acasă. Dar băiatul meu era supărat, abătut, pământiu de tristeţe, pierdut în neagra veşnicie. N-a mâncat, n-a băut, două zile a stat nemişcat la geam şi nu zicea nimica. «Măi băiete, ce ai? Ai un năcaz, ceva, la serviciu, te-o supărat careva? Zi, măi, poate te pot ajuta...». El: «Nu, n-am nimic, lăsaţi-mă-n pace!». A plecat pe 6 iulie. Pe 9 iulie, în curte la noi intră doi miliţieni: «Aici locuieşte familia Candrea?». Zic da. «Aveţi un fecior, Mirvald Dumitru?». «Da». «Mergeţi la Bucureşti să-l luaţi de acolo, dacă puteţi, dacă nu, vi-l înmormântează ei. Că el îi mort». Mi s-o făcut întuneric în casă. Când m-am dus la Bucureşti să-l iau, am văzut că 33 de tineri erau morţi acolo, în camera mortuară, toată echipa de tâmplari care lucraseră la tainiţele de sub pământ ale lui Ceauşescu. Aşa că a treia oară, băiatul nostru a venit acasă într-un sicriu de metal. I se vedeau numai ochii printr-un gemuleţ de sticlă fumurie. La cauza morţii, ei au trecut «înec». Şi de câte ori am încercat să mai aflu câte ceva despre moartea lui, de atâtea ori am fost ameninţat că, dacă mai pun întrebări, mă întorc de unde am venit: la puşcărie. Abia târziu, după Revoluţie, am aflat
Din luminile verzui ale vestibulului apare blânda Clara, ţinând în mână un clondir de must rubiniu. Bătrânul Simion îşi aminteşte că-mi mai era dator cu o ultimă poveste. "Povestea mea cu plantele de leac. Odată, cu totul întâmplător, treceam cu un camion prin oraşul Vatra Dornei. Mă uitam aşa, pe geam, eram destul de mâhnit, doctorii îmi găsiseră o ciroză foarte avansată şi chiar mă gândeam sincer că, dacă n-am murit eu în închisoare, acuma chiar că nu mai am prea mult de trăit. Mergeam o dată pe lună la Fundeni pentru analize şi tratamente, dar treaba nu mergea bine. De fapt, nu mergea deloc. Trecem de Primărie, ajungem în dreptul bisericii catolice şi, cum stam eu aşa şi mă uitam pe geam, numai ce văd, deodată, un păr blond şi lung, abia încărunţit, şi o bondoacă de femeie luminată de soare, care se uita spre sfânta biserică. Strig la şofer: «Opreşte!». «Hooo, omule, ce urli aşa?», zice ăsta. Deschid portiera, fug după ea. «Anne! Anne!» şi într-adevăr, ea era, nemţoaica mea, Ana Vizaur, cu care dansasem demult Damenvals. Ne strângem în braţe şi ea se uită aşa, lung, la mine şi-mi spune: «Măi, Simioane, tu eşti tare bolnav, nu-i aşa?». Îi spun că da, îi spun de doctori, de ciroză, de tratamente şi ea îmi spune: «De ce nu încerci tu cu ceaiuri de plante?» Mai mult m-am întristat. «Măi, Ană, abia ne-am întâlnit şi gata, mă iei şi tu cu leacuri de astea, băbeşti?». Atunci ea mi-o povestit o întâmplare. «Uite ce e, Simioane, nu vreau să te conving ce să faci tu cu viaţa ta. Eu am rude multe în Germania, şi la fiecare trei luni mă duc acolo, aduc două geamantane pline cu medicamente şi le vând aici. Dacă vrei, îţi aduc şi ţie. Gratis. Da' să-ţi povestesc mai întâi ceva. Eram acolo, într-un mare magazin medical, farmacista avea în mână reţetele aduse din România şi punea totul grămadă în geamantanul meu. Deodată, prin spatele ei trece un domn elegant - era chiar patronul acelui lanţ de magazine şi al fabricii de medicamente -, îi smulge reţetele din mână, se uită pe ele şi strigă ca ars: «Jesus Maria! Să nu-mi spuneţi că sunteţi din Vatra Dornei! Păi cum puteţi să daţi atâţia bani pe medicamentele mele, când acolo se năruie plantele şi florile peste dorneni! Eu le aduc cu valută de la Vatra Dornei, le păstrez 15-30% din naturalul lor, restul e cretă şi alte chimicale. Voi le aveţi pe toate acolo, sub nasul vostru şi umblaţi după aşa prostii?». El, patronul, ia reţetele şi le rupe sub ochii noştri şi nu ne lasă să cumpărăm." Abia apoi, Ana Vizaur i-a vorbit despre miracolul plantelor, l-a dus prin munţi neştiuţi, i-a arătat coclauri unde se ascund cele mai tainice şi mai curate soiuri, l-a învăţat cât trebuie presărat din fiecare pentru cele mai bune amestecuri, apoi Simion şi-a cumpărat singur cărţi despre plante şi a pornit-o cu cei doi nepoţi, copiii băiatului său mort, prin toţi munţii, de la Frasin şi până în trecătoarea Mestecănişului, în căutarea florilor sale de leac. "Am intrat într-o esenţă pură", spune Simion Candrea, "şi m-am uitat cu alţi ochi la tot ce există în jur. Mi-am dat seama că oamenii nu ştiu ce au de făcut cu plantele, cu florile. Nu ştiu să le privească, nu ştiu ce putere au, nu ştiu să le respecte." La numai două-trei săptămâni de la reîntâlnirea cu Ana Vizaur, medicii Spitalului "Fundeni" începeau să vorbească despre "cazul Candrea Simion" ca despre un miracol. "Ce-ai făcut, domnule Candrea, că ficatul dumitale a regenerat o mulţime de celule? Văd că ştii să te vindeci singur, mai bine ca noi..." Iar el le-a răspuns tuturor, zâmbind: "Ştiţi ce-am făcut? Mi-am iubit boala"...
Încet, încet, omul florilor, Simion, a început să-i vindece şi pe alţii. Din zona Bucovinei, mii de oameni au luat ceaiuri de la Candrea Bozga Simion. Apoi au venit alţii şi alţii, din toată ţara, din Germania, din Franţa, chiar din America, el le-a dăruit tuturor, cu mare bucurie în suflet. Abia acum îmi dau seama de un lucru destul de ciudat: când mi-a vorbit despre caznele din închisorile comuniste, bătrânul Simion a fost sobru şi revoltat, dar nu a vărsat nici o lacrimă. Acum, înşirând cazurile celor care s-au vindecat cu ceaiurile sale, el plânge de fiecare dată, plânge cu lacrimi şi-şi cere iertare, zicând că "plânge de bucuria lor", a bieţilor oameni... Spune mereu că dacă el n-a avut în viaţă prea multe bucurii, atunci trebuie neapărat ca alţii, cât mai multă lume din jurul său, să aibă. Candrea Bozga Simion şi-a plătit suferinţele în iubire.
(Text publicat în anul 2002, F. AS nr. 538)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
