Întunericul nefiinţei
Pensula alunecă încet, încercând să prindă amestecul de paloare şi străvezime al cerului. O dată şi încă o dată, perii penelului se cufundă în pata de culoare de pe şevalet şi apoi se preling uşor pe pânza viitorului tablou. Afară e senin, iar Serghei se căzneşte de câteva ore cu un peisaj. Îl va expune poate în toamna asta, în Franţa, la Salon de Tuileries. Sau poate că nu... Poate că îl va lăsa să zacă în atelier, mulţumit doar că a reuşit, încă o dată, să prindă ceva din frumuseţea acestei lumi. O frumuseţe care se reflectă aici, dar care vine de altundeva, de dincolo...
Serghei pentru asta pictează. Ca să prindă nevăzutul în culori şi să-şi liniştească sufletul. Se foloseşte de artă ca să iasă prin ea în afara lumii, să îi uşureze plutirea. Căci, privind atent un colţ de natură, contemplându-i neîncetata unduire, o boare de frumuseţe gingaşă îi cuprinde, uneori, inima. Uneori... Pentru clipele acelea, când presimte sub faldurile materiei orbitoarea prezenţă a Absolutului, este în stare să facă orice. Pentru că doar aşa poate birui prăbuşirea lăuntrică care îl macină încă din adolescenţă.
Serghei Saharov a venit pe lume în Rusia, într-o familie înstărită, pe 30 septembrie 1896. Nu a fost un copil ca toţi ceilalţi. Din primii ani se zămislise în inima lui o stranie cunoaştere a nevăzutului. Încă de pe când era doar de o şchioapă obişnuia să petreacă nemişcat în rugăciune până la un ceas. Simţea în inimă un foc, o chemare către Hristos, pe care nu a urmat-o însă până la capăt, pentru că, în adolescenţă, l-a izbit "ca un ciocan în tâmplă" gândul că religia creştină şi Iisus nu-i sunt suficiente. Că Dumnezeul creştin e limitat, iar religia lui Iisus, un soi de reguli de bună purtare. Aşa că, în loc de rugăciune, a început să mediteze, iar lumea s-a topit din faţa ochilor lui.
Meditaţia orientală i-a revelat deşertăciunea întregii existenţe umane, împlântându-i în inimă un vierme care l-a ros apoi ani în şir - "Oare sunt eu veşnic, ca orice alt om, sau vom coborî toţi în întunericul nefiinţei?". Şi, în acele vremuri, lumea întreagă chiar era ameninţată de întunericul nefiinţei. Oamenii mureau în jurul lui Serghei cu sutele de mii. Erau anii primului război mondial, când Rusia s-a prins într-o bătălie de moarte, din care va ieşi slăbită şi va fi, în cele din urmă, pârjolită de focul roşu al revoluţiei bolşevice. Nu doar lăuntrul lui Serghei se năruia, ci întreaga sa lume. "Peste necuprinsele întinderi ale ţării mele trecea un plug uriaş. Multe se prăbuşeau în jurul meu, dar prăbuşirea mea lăuntrică era mult mai intensă".
Dar, fapt straniu, senzaţia aceasta lăuntrică, de deşertăciune profundă, i-a trezit în inimă un sentiment de compasiune faţă de întreaga omenire. Sub povara trăirilor lui întunecate, care-l apăsau ca o "masă de metal incandescent", ajunge să simtă o milă fără margini faţă de toţi semenii. "Când mă uitam la oameni, înainte de orice gând, îi vedeam sub stăpânirea morţii. Îi vedeam murind şi inima mi se umplea de compătimire".
Hristos se chinuia să se nască în inima lui. O naştere cu dureri.
Lumina Sfintei Treimi
În anii cei de pe urmă
S-a întâmplat în Sâmbăta Mare a Postului Paştelui, atunci când firea toată încremeneşte parcă în aşteptarea Învierii. Subit, năprasnic şi lin, ca Pavel pe drumul Damascului, Dumnezeu-Iubire i s-a descoperit lui Serghei. L-a văzut aşa cum e - Lumină blândă şi iubitoare, infinită, necuprinsă, înlănţuind şi spaţiul, şi timpul, covârşind orice deznădejde, umplând cu vârf orice existenţă. Mai târziu, Serghei va descrie vederea Luminii Sfintei Treimi ca fiind neobişnuit de subţire, de lină. "Liniştită şi gingaşă, Ea atrage la sine inima şi mintea, în aşa fel că uiţi de pământ, fiind răpit în altă lume. Blândă, ea e totuşi mai puternică decât toate cele ce ne înconjoară. Se mai întâmplă că nu simţi materialitatea: nici a ta, nici a realităţii înconjurătoare; şi pe tine te vezi tot ca o lumină. Angoasa face loc unei păci adânci". Serghei a trăit trei zile şi trei nopţi în extaz. După aceea, încet, ca bătaia unei aripi de fluture, Lumina Sfântă s-a ridicat de pe sufletul său, în cea de a treia zi a Paştilor.
Mistuit de dorul Ei, a început de atunci o căutare care va ţine întreaga viaţă. Primise cel mai mare dar pe care îl poate primi omul pe pământ, unul de care sfinţii se învrednicesc doar după o viaţă întreagă de trudă şi rugi.
După aceasta, a jertfit totul. A abandonat pictura şi lumea, luând drumul Muntelui Athos, loc în care, de milenii, călugării se îndulcesc de contemplarea lui Dumnezeu.
Peştera
Părintele Sofronie de vorbă cu un ucenic
Părintele Sofronie este aici de câteva luni. Au trecut mai bine de opt ani de când a venit în Athos. Aici, în muntele cel sfânt, şi-a întâlnit povăţuitorul, pe Siluan, un călugăr simplu, dar plin de Duh. A petrecut sub ascultarea lui până în anul 1938, când smeritul monah s-a mutat la Domnul. Între timp, a fost şi el tuns călugăr, primind numele de Sofronie. Acum, multe mânăstiri se uită la el ca la un mare duhovnic. Dar el nu vrea să ştie de toate acestea. E pierdut întru Domnul.
Zile întregi stă prăbuşit pe stânca jilavă, fără să vadă faţă de om, fără să audă nimic altceva decât ţipătul pescăruşilor şi murmurul valurilor care rod talpa muntelui. Abia dacă mănâncă, abia dacă respiră. Somnul nu se lipeşte de el cu zilele. Trupul îi este aici, pe pământ, ca mort, dar duhul hălăduieşte liber, la izvoarele Luminii. Pentru ele, pentru fântânile din care izvorăşte harul, a venit în peştera aceasta din Karoulia. Ştie că va trebui să străbată drum lung, să iasă din lumea aceasta materială, pentru a urca până în sânul Sfintei Treimi. Şi acolo, cufundat în nesfârşita Iubire, să stea aninat între pământ şi cer. Dar sufletul lui e în acelaşi timp conştient de toată durerea omului. Prin inima părintelui Sofronie treceau deznădejdile semenilor săi, spaimele şi suferinţele celor din lume, toată întunecimea, tot răul care curge de la căderea lui Adam încoace. Dincolo de marginile liniştite ale Athosului, un alt război mondial, al doilea, sfâşia lumea, răpind mii de vieţi. Iar părintele era chiar în mijlocul lui, căci Iubirea dumnezeiască îi lărgise baierele inimii, făcând să încapă în ea întreaga umanitate. Cu simţurile interioare ascuţite de har, el percepea orice dramă a omului ca fiind a lui proprie. Şi se ruga pentru orice păcat, ca şi cum l-ar fi făcut el însuşi.
De nenumărate ori, lua asupra sa răul lumii şi se cufunda cu el în Lumina lui Dumnezeu, ieşind de acolo spălat, primenit. Era ca şi cum ar fi murit pentru oameni şi ar fi înviat de tot atâtea ori, trecând prin nenumărate vieţi, suferind pentru nenumăraţi semeni. Iubire ca a lui Hristos, iubire de Hristos. Şi, în clipele acelea, când Domnul îl răpea la Sine, când inima i se cufunda nestingherită în apa harului, nu mai ştia unde începe el şi unde se termină Dumnezeu. "Când Lumina cea neatinsă ne cuprinde din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim nişte fiinţe în afară de vreme".
Prima mânăstire ortodoxă din Anglia
La plimbare
La Paris, unde slujeşte la un azil de bătrâni, se strâng în jurul lui ucenici din toate neamurile şi credinţele. Îl caută artişti şi teologi, oameni de lume şi monahi îmbunătăţiţi, ortodocşi fervenţi, dar şi budişti, practicanţi ai misticilor orientale sau teozofi. Părintele Sofronie va revărsa peste ei toată dragostea pe care o adunase în anii de rugăciune. Cei care i-au devenit atunci ucenici mărturisesc că uluia pe toată lumea prin delicateţea cu care se apropia de oameni. Niciodată nu mustra, nu certa, nu găsea cuvinte aspre. Preţuia libertatea omului ca pe cel mai sfânt lucru de pe pământ. Şi socotea că nu trebuie să forţeze nici măcar convertirea la ortodoxie. De aceea, atunci când te întâlnea, nici nu te întreba ce religie ai şi în ce crezi. Voia să ştie doar cum te poate ajuta. Aşa a vindecat pe toţi deznădăjduiţii acestui veac. "Prefer să sufăr, să iau crucea, ca toţi ceilalţi să fie fericiţi", avea să spună.
Cu timpul, cercul ucenicilor va creşte, mulţi dorind să se călugărească. Au găsit un loc de mânăstire tocmai în Anglia, într-o casă parohială pe care nu o mai folosea nimeni. Aşa că s-au mutat la Essex, în 1959, într-o sărăcie lucie. Dar focul dragostei părintelui Sofronie covârşea toate lipsurile. Pentru dânsul, nimic nu era mai important decât iubirea de aproapele. "Aproapele vostru este mântuirea voastră", obişnuia să le spună ucenicilor.
Mânăstirea ortodoxă din Essex, Anglia
Era neconvenţional şi plin de umor cu toţi cei care-l căutau, arzând să-i aducă la cunoaşterea lui Dumnezeu. "Primul lucru care te izbea la părintele Sofronie era o căldură pe care nu o simţisem până atunci nicăieri, nicicând în viaţa mea. Era un simţământ de libertate, dar nu ştiam, nu înţelegeam de ce mă simt aşa liber, în prezenţa lui", îşi aminteşte un ucenic.
Se revarsă literalmente, primind pelerini, spovedind, scriind, până în 1993. În ultimii ani, trebuia să fie purtat pe sus. Şi totuşi, venea din chilia lui, iar cei care l-au ascultat mărturiseau că, atunci când le vorbea, trupul său părea că întinereşte, străpuns de puterea iubirii lui Dumnezeu. A ştiut dinainte când va muri şi i-a rugat pe ucenici să-i pregătească groapa. Autorităţile engleze nu au fost însă de acord. Mânăstirea trebuia să amenajeze un cavou subteran. De cimitir nu putea fi vorba. Şi, în timp ce i se gătea mormântul, ucenicii l-au asigurat că până pe 12 iulie totul va fi gata. "Şi eu sunt gata!", le-a spus marele stareţ şi a plecat la Domnul, pe 11 iulie.
Înainte de înmormântare, pe când era încă pe catafalc, doi creştini au venit tocmai din Cipru cu copilul lor grav bolnav. Avea o tumoră pe creier şi urma să fie operat în câteva zile. Nădăjduiau în binecuvântarea părintelui Sofronie, veniseră până în Anglia, gândind că-l vor găsi în viaţă. L-au aflat mort, dar au atins, totuşi, copilaşul, de trupul său. Când, peste câteva zile, băieţelul a fost operat, medicii au constatat uluiţi că tumora dispăruse. Părintele Sofronie îşi începea vindecările de dincolo de mormânt. Şi-i va tămădui pe mulţi, mai ales pe occidentalii chinuiţi de deznădejde,
Sfânt încă din viaţă
Sfaturi şi rugăciuni ale părintelui Sofronie Saharov
"Orice dar adevărat nu este altceva decât o flacără de iubire".
"Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Este un sfânt în facere...".
"Iubirea lui Hristos este un foc dătător de viaţă, aruncat din cer pe pământ, odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu".
"Iubirea lui Hristos este cea mai sigură garanţie a Învierii".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
