Simion, omul florilor

Cele mai frumoase reportaje apărute în "Formula AS" vor fi, periodic, republicate în revistă. Le reluăm pentru cititorii care nu ne cunosc de la începuturi și pentru a dovedi că atunci când e scris cu profesionalism și talent, reportajul e regele presei

În orășelul unde trăiește, Candrea Bozga Simion e cunoscut drept un "om de leac". Mulți bolnavi s-au tămăduit cu ierburile sale, cu plantele sale, cu cris­talele sale "de Japonia", dar mai cu seamă s-au tămăduit cu fabuloasele lui povești de viață, bune de pus la rănile sufletului. Dacă în­tâm­­plările din viața cuiva s-ar pu­tea vinde pe bani, cu siguranță Can­­drea Bozga Si­mion ar fi multi­miliardar. Cât despre cea­iu­rile sale, alt­minteri cea­iuri obișnuite din plan­te obiș­nuite, ele au făcut în­con­jurul lumii, fiind coman­date de foar­te mulți străini, dar pen­tru aces­te adevărate eli­­xiruri el n-a cerut niciodată vreun ban, refu­zând totodată cu în­căpățâ­nare să le dea ace­lora care "nu me­rită", oa­me­ni­lor ale căror vicii depă­șesc stră­dania și smerenia lui de cu­le­gător. Lo­calnicii l-au vă­zut adesea urcând în munți, ur­mat de doi copii, prin ier­bu­rile înalte ale dea­lurilor fre­mă­tând de mi­resme, au în­cercat să culeagă și ei din ace­leași locuri și, totuși, nimeni n-a priceput de ce, până la urmă, cea­iu­rile bătrânului au fost întot­dea­una mai bune și mai de folos. O fi având el și alte locuri, mai înde­păr­tate? O fi posedând o rețetă mira­cu­loasă de amestecuri pe care o ține în taină? Au fost chiar me­dici cu renume care le-au cerut pentru a le ana­liza în labo­ra­tor, ne­înțelegând nici ei "ce minu­ne" se poa­te ascunde în această simplă ames­te­cătură de buruieni. Și toți s-au gândit că poate, cine știe, con­tează și omul, omul care le adună, felul în care scoate el florile din pă­mân­tul jilav sau din ramurile moi ale pomilor sălbatici, felul în care se apropie de neîm­blânzita crea­ție a lui Dum­nezeu.
În curtea casei sale de pe strada Calea Bucovinei, aproape de cen­trul orașului Câmpulung Moldo­ve­nesc, gă­sești iarbă, iarbă deasă, tun­să mă­runt, câteva movile ascu­țite de pia­tră și o fântână veche, care nu seacă nicio­dată și-n care se află cea mai bună apă din oraș: mulți oameni ies în fiecare zi pe poarta din fier îm­pletit, având căldările pline de co­moara stră­vezie. Așa încât s-ar pu­tea spune că Dumnezeu l-a răs­plătit într-un fel pe Can­drea Bozga Simion pentru viața sa chinuită. L-a răsplătit cu plante și apă.
Casa lui miroase a flori și a lemn uscat. O verandă lun­gă îmbrățișează cotit întreaga fațadă, nenumăratele ochiuri de geam lasă să se strecoare în acest vestibul licăriri jucăușe de lumină verde. Simion Candrea și soția sa stau rezemați de tocurile unei uși uriașe și albe, zâm­bind de parcă m-ar cunoaște, de parcă m-ar aștepta. Băr­batul mă poftește cu gesturi simple în casă. Îl întreb des­pre plantele sale miraculoase, drept care ur­căm îm­pre­ună un șir de trepte din lemn până spre "far­macia" secre­tă - podul casei, străbătut de grinzi vigu­roase, în care de-o parte și de alta se întrezăresc în penum­bră șiruri de icoane vechi și cutii de hârtie: tei, tă­tă­neasă, roiniță, frun­ze de coacăze negre, cicoare de gră­dină, sovârf, tar­hon, frunză de nuc, cimbru, rostopască... Acolo îmi spune șoptit, aproape de ureche, că ierburile acestea l-au salvat de la moarte. Doc­torii l-au trimis să moară acasă, dar el s-a hotărât să trăiască, să se vindece singur, cu leacurile lui Dumnezeu.

Ana cu părul de aur

Despre ierburile de leac? Simion Candrea îmi spu­ne că totul a început cu o mare iubire. Se întâmpla demult, în satul lui natal, Dorna Cândrenilor. Pe ea o chema Ana. Ana Vizaur sau Anne, după numele ei ger­man, căci era "o bondoacă de nemțoaică, cu părul lung și galben ca mar­garetele", era fe­meia care avea să-i dezvăluie tainele plantelor de leac și care avea să-i urmărească multă vre­me destinul. Ea i-a spus odată o vorbă pe care n-o va uita nicicând: "Simioane, tu tre­buie să-ți iubești boala". La început n-a înțeles, a crezut că-și bate joc de el. "Ai iubit vreodată în viața ta?", l-a întrebat. "Da' așa, cu tot sufle­tul, nu cum ai face dra­goste într-o noapte. Așa să-ți iubești și boala. S-o îm­blân­zești, s-o aperi, chiar să-ți fie milă de ea. Iubește-ți boala, învaț-o să te as­culte. Iu­bind-o pe ea, te vei iubi și pe tine, te vei des­coperi acolo, în adâncuri, speriat și înfri­coșat."
Dar iată povestea ei. Ana Vizaur pă­răsise satul cu des­tulă vreme înainte de începerea războiului - pe atunci, el era abia un co­pilandru -, fiind repa­tria­tă în Ger­mania. Acolo, ea se căsătorise cu un neamț chipeș, de care a le­gat-o, se pare, o iubire mis­­tui­toare, dovadă că, după ce so­țul ei a murit pe fron­tul rusesc, ea s-a înrolat vo­luntar în armata lui Hit­­ler, înse­tată de răzbunare, împă­timită de gândul de a ucide cât mai mulți ruși. Ea, bon­doaca cea blondă și blajină, a luptat corp la corp cu ma­ta­halele în uniforme kaki, sin­gura femeie din linia întâi în tun­dre­le Rusiei. Nu e de mirare că a căzut repede prizo­nie­ră de război. În la­găr, după doar câteva luni, a în­vățat limba rusă la per­fecție, pre­schim­bân­du-se brusc într-unul dintre deți­nuții cu cea mai bună purtare. Un dia­bolic decret militar al vre­mii pre­vedea că, prin vo­lun­tariat, prizonie­rii din la­gărele rusești pot pri­mi ar­me să lupte în armata sovie­ti­că, fiind folosiți drept car­ne de tun în primele rân­duri ale fron­tului. Ana Vi­zaur a îmbrăcat tunica vrăj­ma­șă doar fiindcă mintea ei a ticluit un stră­lucit cal­cul: nu va trece mult timp până ce frontul va ajunge în Ro­mânia, în Bu­co­vina, în apropie­rea sa­tu­lui ei natal. Și, într-adevăr, nici cel mai des­toinic stra­teg militar nu putea po­tri­vi mai bine eveni­men­tele: după numai câteva săptă­mâni de la ieșirea din la­găr, coloa­na so­vie­tică a in­trat în Dorna Cândre­ni­lor, iar Ana nu trăsese nici un foc de armă îm­potriva se­me­nilor săi ger­mani. Folo­sin­du-și farmecele feme­iești, a reușit să-l convingă pe co­man­dan­tul batalio­nului să o lase să ră­mână aici - dar să nu afle nimeni că ea e de fapt nemțoaică -, iar acesta a pus-o chiar șef la postul de jan­darmi. Iat-o așadar pe aceas­tă nemțoaică în uniformă de ostaș rus, jandarm în propriul sat românesc. Deși pos­tul de miliție era la doi pași de casa părintească, în sat n-a mai recu­noscut-o nimeni. Pă­rinții ei plecaseră în Ger­ma­nia, local­nicii n-o mai văzu­seră de mult. Dar noua femeie șef de post de­venise spai­ma întregii comu­ne. Răufă­că­torii pe care nimeni nu reu­șise să-i prindă vreodată erau arestați cu sânge rece de rusoaică, zvârliți în tri­bunale doar cu izmenele pe dânșii, și până azi, în satul acela, a dăinuit o zicere: "Li­niște, că vine rusoaica cu balalaica!". Ei bine, tocmai această fe­meie bizară s-a întâmplat să se îndră­gos­tească de Can­drea Bozga Simion.
Iată scena balului de du­minică, povestită ca ni­meni altul de bătrânul bucovi­nean. "La ora unu s-o des­chis ușa și au început să intre gospodarii tineri. Abia la urmă, când toată lumea era în fața frumoasei scene pen­tru ser­bări, ușile se des­chid încă o dată și... apare rusoaica! Bon­doacă, cu man­taua lungă, kaki, frumoa­să, cu bala­laica în mână. Toată lumea o încremenit. Tre­ce de masa unde se plăteau mu­zicanții, trântește pis­tolul pe bufet și atunci, deodată, s-a produs miraco­lul cel mare: cu o ele­ganță desăvârșită, femeia aceea care era spaima lumii întregi se îndreaptă spre muzică și comandă un Da­mișvals (Damenvals - singurul dans în care femeile au voie să facă invitație bărbaților). Domnule, și vine direct la mine și-mi face o plecăciune. M-am gândit: «Doam­ne, ce-oi fi făcut?...». Dacă era crăpat pământu' atuncea, acolo săream! Și m-am dus la Damișvals. Dansssa femeia asta!... așa frumos, că ți se-nvârtea lu­mea cu tine și cât am dansat noi, n-o în­drăznit nimeni să intre în dans, s-o strâns toți în niște cercuri în sala aceea mare, claie peste grămadă: «Si­mion a lu' Costan dan­sează cu rusoaica!». Numai Dumnezeu știe cum am ter­minat eu dansul ăla. Eram lac de apă, tremuram tot. Și ea m-o luat de braț, s-o dus la bufet și o strigat: «Un butoi de bere pentru toată lumea! Eu plătesc!». Oamenii au rămas cu gura căs­cată: «Bă, rusoaica grăiește româ­nește!...». Iar când toată lumea o început să bea, ea mă ia de braț și-mi zice să mergem acasă. Ajungem până la postul de mili­ție și acolo ea-mi poruncește: «Acuma, iu­bește-mă!». Eu, paralizat de frică. Iar după câteva zile îmi spune: «Simioane, să știi că în țara asta vor veni vre­muri grele, cu multe nedreptăți. Nu vrei să vii în America, cu mine?». Avea rude acolo și în Argentina, ea mi-o făcut toate actele, pașaport, tot. Și mi-a spus în taină poves­tea ei, că suntem amândoi din același sat și că ea mă iubește. Eu i-am zis că da, aș pleca, dar trebuie să cer binecu­vântare de la mămuța. Și mămuța nu m-o lăsat. Mi-o spus așa: «Simioane, nu te duce... Ea-i așa cum o vezi, frumoasă, strălucită, cochetă. Acolo tăbărăsc bărbații pe ea și te-o părăsi și tu rămâi un măturoi străin, al nimănui, departe de casă. Să știi, Si­mioane, că, dacă tu te duci, în clipa când ai ieșit pe poartă eu mă spânzur!». Eram singurul băiat din cinci copii, aveam gospodărie mare, cai, vaci, brânzărie, munte..."
Nu s-a dus și, puțin, îi pare rău. Cu aceleași puteri magice cu care prezisese că frontul va trece prin satul ei natal, nemțoaica ghicise și vremurile crunte ce aveau să înceapă. "Poate că mai bine rămâneam un măturoi străin decât să fac zece ani de pușcărie, și eu, și tătuța, și să ne ia nenorociții ăștia toată averea pentru care muncisem atât..." I-a spus așadar Anei că nu poate veni și drumu­rile lor s-au despărțit. Avea s-o reîntâlnească însă mulți ani mai târziu...

Trădarea

Deocamdată, și-a luat o nevastă româncă, la fel de fru­moasă, a trudit pe ogorul părinților și i-a văzut cu ochii lui pe primii gospodari de la el din sat care s-au pre­schimbat în comuniști peste noapte. S-a înscris îm­preună cu tatăl său în "Gărzile Decebal", o puternică gru­pare de rezistență din Bucovina, pen­tru simplul mo­tiv că nici unul nu mai putea suporta moji­cia celor care, fiindcă-i "lin­­se­seră în dos" pe comuniști, ajun­seseră să-i conducă pe dânșii. "Tătuța o fost un om corect și liber. N-o supor­tat obrăzni­ciile de nici un fel. El o dat cu căușu'. Așa am fost amândoi: nu ne stătea nimeni îna­inte ca să ne oblige să fa­cem ceva ce știam că nu-i bun. Eram solidari tare."
Prin 1948, când n-au mai pu­tut suporta, și-au luat lu­mea în cap și au plecat amân­doi "la codrul dealului". Aproa­pe un an de zile au fost par­ti­zani în munți, tră­ind "pe sub brațul copacului", dor­mind sub cetini și-n borți sub pă­mânt, înarmați, me­reu la pândă, neîn­duplecați și slo­bozi. Au avut de pă­timit însă cei ră­mași acasă. So­ția i-a fost bat­jo­corită, su­ro­rile torturate, pe ma­ma sa au spân­­­­zurat-o de mâini, cu ele legate la spate, și au pârlit-o cu zia­re, dar nici una din­tre ele nu a spus un cu­vânt despre ei. Da­­ta de 27 no­iem­­brie 1949 o ține me­reu ză­vo­râtă în a­min­tire și asta nu pentru că în ziua aceea avea să fie prins, ci fiind­că atunci, pen­tru prima da­tă, i s-a zgu­duit puter­nic în suflet va­loa­rea aceea sfân­tă a prie­te­niei dintre oa­meni. Coborâse iarna peste mun­ții Dornei și ai Rod­nei, fugarul era slă­bit, lipsit de hrană, drept pen­tru care s-a hotă­rât să coboare din pustietăți doar ca să ia ceva de mân­care de la "mămuța lui". Mergând că­tre casă, se întâl­neș­te cu un gospo­dar tânăr, cel mai bun prie­ten al său din sat. Vorbesc pu­țin și-și dau mâ­na de des­părțire. "Mă, Ioane, mă duc acasă, îmi iau oleacă de mân­care și-mi văd de treabă. Cred că suntem bărbați, nu?" "N-ai nici o grijă, Simioane", i-a răs­puns prietenul. Doar o ju­mă­tate de ceas a stat de vorbă cu soția, cu ma­ma sa, când ușile au fost izbite de perete, un ca­mion întreg de secu­riști a nă­vălit în încă­pere, țintuindu-l cu pistoalele. Acum, la bă­trâ­nețe, amin­­­­tindu-și despre prie­tenul care l-a tră­dat, Can­drea Bozga Simion are în glas o îngă­duin­ță ase­mă­nă­toa­re cu mila: "Sărmanul om. Dumnezeu să-l odih­nească!".
După numai o lună, l-au prins și pe tatăl său. Au fost judecați în 1950, condamnați, el la zece, tatăl la unspre­zece ani de închi­soare, și de atunci n-au mai știut ni­mic unul de altul. El a fost dus la Ji­lava, apoi în cel mai cum­plit dintre toate lagărele pă­mân­tului, colonia de la "Peninsula", Valea Neagră.
Poposind cu me­moria prin acele ținuturi de infern, Simion Bozga își acoperă de fiecare dată cu palmele ochii, lăsând să se strecoare într-înșii fâșii de lumină: bătrânul pri­vește prin­tre degetele us­cate ca prin ză­bre­le. Și repe­tă me­reu, obsesiv, de zeci, de sute de ori: "Sunt niște lucruri pe care nu poți să le descrii... Îi urât. Îi urât... Nici cu un animal nu te poți purta așa cum s-o purtat ei cu noi. Îi urât...". Aproape că nici nu vrea să-și reamintească trecutul, nu are nici o impor­tanță să-și amintească. Aceste chinuri au fost pentru el un soi de sal­vare, o terapie lungă și întortocheată, prin care a căpă­tat nebă­nuite puteri. Închisoarea a luat-o ca pe un fel de sana­to­riu, torturile ca pe-o tămăduire. "Vreau să vă spun un lucru: să știți că cei care au trecut prin închi­sorile comu­niste au trecut printr-un lagăr de puri­fi­care sufletească. Acolo se simțea adevă­rata rugă­ciune, acolo aveai timp să te rogi cu însufle­țire, nu mai aveai nici un interes, erai desprins de tot. Ascultați-mă: închisorile comuniste au fost o adevă­rată biserică."

Un medicament fără preț: speranța

Fatalitate: încă din închisoare, pe când era la "Pe­ninsulă", toată lumea îi spunea "doctorul". Se întâm­pla în anul 1954, anul chinurilor celor mai grele, oameni luminați, mari duhovnici și cărturari ai țării mureau în jurul său în fiecare zi. Atunci Simion Candrea a cu­nos­cut un om care putea "să își comande moartea". "Îl che­ma Orășeanu, Viorel Orășeanu, profesor în Râm­nicu-Vâlcea. Povesteam cu toții în­tâmplări din an­chetă și omul aces­ta îmi spunea că în optsprezece luni n-a luat decât o palmă. I-a spus securistului: «Dacă îmi mai dai o palmă, eu mor!». Și a murit. I-au căutat res­pirația. N-avea. I-au cău­tat pulsul. N-avea. Așa o forță avea într-însul, că putea să-și oprească viața pentru un mi­nut, două, cinci. Odată l-am rugat să-mi arate și mie cum se face. El mi-a zis: «Simioane, acum nu pot să-ți arăt, că astea-s lucruri foarte grele. Ca să reu­șești, îți trebuie... o anumită stare. Dar o să-ți arăt alt­ceva...». Și-și suflică mâneca hainei. Vă jur, mă uitam la mâna lui și, fără să-i facă nimic, fără s-o atingă, numa' se um­fla, se învine­țea, se umfla ca o pâine. A­tunci l-am cre­zut că poate să și moară. Căci vă zic, noi, oamenii, avem în noi puteri uriașe. Puteri de care știm mult prea puțin. De asta mi-am dat seama tot în închi­soare. În­tâm­plarea a făcut ca unul dintre infir­mie­rii de acolo să fie bucovinean de-al meu și mi-a dat odată, în mare secret, un săculeț cu pas­tile de bicarbonat. Ei bine, aflând asta, Orășeanu îmi zice: «Hai, Simioane, să-ți arăt ce puteri nemăr­ginite poate avea omul...». Și-mi propune să încercăm așa, un ex­pe­riment: «Măi, Si­mioane, vezi că lumea asta suferă toată, vezi cât îs de bolnavi, de necăjiți... Fii atent: eu lansez un zvon că ești doctor și ai primit de la o soră din America niște medica­mente straș­nice, care-ți iau orice durere și sufe­rință cu mâna, te fac ca nou-născut. Soră-ta i le-o tri­mis lu' ne­vastă-ta și ea o umblat prin Crucea Roșie, Ministerul de Interne și-o reu­șit să le bage în închi­soa­re». Nici nu vă închipuiți ce aureolă se forma în jurul unor vești ca acestea!... Numa' ce vedeai că vine câte unul pe lângă mine, amărââât..., slăbiiit,... bol­naaav: «Domnu' doctor, am auzit că ai niște medica­mente mai bune». «Am, mul­țumesc lui Dum­nezeu, da' am doar pentru mine. Ce-am avut tot am dat și nu mai pot, că și mie mi-i dragă liber­tatea...». Jur pe Dum­ne­zeul meu: și profesori univer­sitari și preoți picau în ge­nunchi și se rugau la mine. Îmi dădeau mâncare, rația lor pe câteva zile, numai să le dau o pastilă din aceea din Ame­rica. Eu nu și nu. Abia la urmă cedam: «Uite ce, hai că-ți dau, da' să nu mai spui la nimeni c-ai că­pătat de la mine, că nu mai am să le dau și altora». Luam ta­bleta cu o pensetă, le-o băgam în cerul gurii să nu simtă gus­tul și le ziceam: «Înghite! Acu­ma, ca să-și facă efectul, întin­de-te pe prici, întoarce-te cu fața în jos și încearcă să te des­prinzi de tot urâtul care-i în jurul tău, des­prin­de-te de cei dragi, de libertate, și stai 15 mi­nute așa, deta­șat de toate». După 15 mi­nute se ridica săr­ma­nul om de acolo și-mi spu­nea aproape cu lacrimi în ochi: «Domnule doc­tor, să-ți dea Dum­nezeu sănă­ta­te!». Cu ce se vindecau oame­nii ăștia? Cu nimic. Să știți de la mine: nu exis­tă în lume me­di­ca­ment mai bun decât speranța."

Frunzele de aur

Se face întuneric, focul înce­pe să bubuie rar în so­ba veche de două veacuri. O mână aspră, mun­cită, coboară din penumbră și se așează încet pe umărul bătrânului. Cum de nu o văzu­sem? Clara, blân­da lui soție, cu tulpan și ochii încercănați, parcă mereu tre­mu­rați de la­crimi. Se iubesc mult și azi, "țucă" se stri­gă unul pe altul prin casă - se completează, se înțe­leg -, obiș­nuiesc să spună că s-au unit "două mâini, două sărăcii, două nevoi" și că sunt fericiți pen­tru puți­nul pe care-l au. Își amintesc doar de ce-i frumos, de nunta lor cu mese lungi și miei pufoși din pandiș­pan în fața fiecărui invitat, își amintesc de flori, de valsuri, de tinerețea lor atât de târzie. Clara Mir­vald, nemțoaică după tată, este a doua soție a lui Can­­­drea Bozga Si­mion. Prima, țărăncuța din Dor­na Cân­dre­nilor, a fost obligată de Secu­ritate să divorțeze pe când el era în în­chi­soare. Femeia ajun­sese un paria, n-o angaja ni­meni, nimeni nu-i dădea binețe pe stradă. Pe el l-au bătut crunt ca să semneze hotărâ­rea judecă­to­rească de divorț, el a sem­nat, dar nicidecum din pricina bătăilor, ci "ca să-i fie ei mai bi­ne". Apoi s-au dus la ea cu hâr­tia semnată și i-au spus: "Uite, cri­mi­nalul ăsta a dat di­vorț, nu te mai vrea!". Atunci a sem­nat și ea, plân­gând. Deși avea 29 de ani, Simion Can­drea mărturisește că atunci când a ieșit pe porțile în­chi­sorii se simțea bă­trân. Mama și su­rorile sale fuseseră izgonite într-un bor­dei de pă­mânt în afara satu­lui, soția sa se căsătorise cu altul, avea copii. A luat-o pe Clara, blânda și înțelegă­toarea lui femeie, a luat-o cu tot cu un copil de nouă ani, pe care l-a iubit mai mult ca orice pe lume, ca și cum ar fi fost băiatul lui. Cu vremea, Dumitru a crescut, s-a căsătorit și s-a făcut băr­bat, un băr­bat straș­nic, muncitor și de încre­dere. Can­drea Bozga Si­mi­on nu poate să uite ziua în care fiul său a venit acasă ținând în palmă câteva frunze de aur. Era tâm­plar, unul din­tre cei mai buni, astfel că în anul 1988 a fost ales pen­tru a lucra la Casa Poporului, el și încă vreo câți­va bărbați din Bu­covina. S-a în­tors acasă numai de trei ori. "Prima da­tă mi-a spus: «Tată, dacă ai ști dum­­nea­ta ce se face acolo...». Lu­cra la niște tai­nițe subte­rane, la cota opt sub nivel. Vă dați seama, la opt etaje sub pământ. Zice: «Dac-ai ști dumneata ce fru­mos este, toți pereții sunt acoperiți nu­mai cu aur...». Mai că nu-mi ve­nea a crede. A doua oară, a venit în luna iulie și mi-a ară­tat frun­zele. Termi­nase lucrarea, mai avea câteva săp­tămâni până să se în­toarcă acasă. Dar băiatul meu era supărat, abătut, pământiu de tris­tețe, pierdut în neagra veșnicie. N-a mâncat, n-a băut, două zile a stat nemiș­cat la geam și nu zicea nimica. «Măi băiete, ce ai? Ai un nă­caz, ceva, la serviciu, te-o supărat careva? Zi, măi, poate te pot ajuta...». El: «Nu, n-am nimic, lă­sați-mă-n pace!». A plecat pe 6 iulie. Pe 9 iulie, în curte la noi intră doi milițieni: «Aici locuieș­te familia Can­drea?». Zic da. «Aveți un fe­cior, Mirvald Du­mitru?». «Da». «Mergeți la Bucu­rești să-l luați de aco­lo, dacă puteți, dacă nu, vi-l în­mormântează ei. Că el îi mort». Mi s-o făcut întuneric în casă. Când m-am dus la Bucu­rești să-l iau, am văzut că 33 de tineri erau morți acolo, în camera mortuară, toată echipa de tâm­plari care lucraseră la tainițele de sub pământ ale lui Ceau­șescu. Așa că a treia oară, băia­tul nostru a venit acasă într-un sicriu de metal. I se vedeau numai ochii printr-un ge­mu­­leț de sticlă fu­mu­rie. La cauza morții, ei au trecut «înec». Și de câte ori am încercat să mai aflu câte ceva despre moartea lui, de atâtea ori am fost ame­nințat că, dacă mai pun întrebări, mă întorc de unde am venit: la pușcărie. Abia târziu, după Revolu­ție, am aflat adevă­rul și mi-am dat seama că în ziua când venise acasă, băiatul meu știa precis ce-l așteap­tă. Știa că va fi omo­rât. Pro­babil obser­vase și el că, după ce s-au ter­minat lucră­rile, pe toți cei 33 de tâm­plari i-o grupat deo­parte. Dormeau separat, mâncau separat de ceilalți. Pe data de 8 iulie, când erau toți la masă, un panou uriaș de oțel a fost prăbușit peste ei și i-a strivit pe toți, până la unul, ca să nu mai poată vorbi despre tainița de sub pământ."
Din luminile verzui ale vestibulului apare blânda Clara, ținând în mână un clondir de must rubiniu. Bă­trânul Simion își amintește că-mi mai era dator cu o ul­ti­mă poveste. "Povestea mea cu plantele de leac. Oda­tă, cu totul întâmplător, treceam cu un camion prin ora­șul Vatra Dornei. Mă uitam așa, pe geam, eram des­tul de mâhnit, doctorii îmi găsiseră o ciroză foarte avan­sată și chiar mă gândeam sincer că, dacă n-am murit eu în închisoare, acuma chiar că nu mai am prea mult de trăit. Mergeam o dată pe lună la Fundeni pen­tru ana­lize și trata­men­te, dar treaba nu mergea bine. De fapt, nu mer­gea deloc. Trecem de Primărie, ajungem în drep­tul bise­ricii catolice și, cum stam eu așa și mă uitam pe geam, numai ce văd, deodată, un păr blond și lung, abia încă­runțit, și o bondoacă de femeie luminată de soare, care se uita spre sfânta biserică. Strig la șo­fer: «Oprește!». «Hooo, omule, ce urli așa?», zice ăsta. Des­­­chid portiera, fug după ea. «Anne! Anne!» și într-ade­văr, ea era, nem­țoaica mea, Ana Vizaur, cu care dan­sa­sem demult Damenvals. Ne strângem în brațe și ea se uită așa, lung, la mine și-mi spune: «Măi, Simioane, tu ești tare bolnav, nu-i așa?». Îi spun că da, îi spun de doc­tori, de ciroză, de trata­mente și ea îmi spune: «De ce nu încerci tu cu ceaiuri de plante?» Mai mult m-am întristat. «Măi, Ană, abia ne-am în­tâl­nit și gata, mă iei și tu cu leacuri de astea, băbești?». Atunci ea mi-o po­vestit o întâmplare. «Uite ce e, Si­mi­oa­ne, nu vreau să te conving ce să faci tu cu viața ta. Eu am rude multe în Ger­mania, și la fiecare trei luni mă duc aco­lo, aduc două geamantane pline cu medicamente și le vând aici. Dacă vrei, îți aduc și ție. Gratis. Da' să-ți poves­tesc mai întâi ceva. Eram acolo, în­tr-un mare magazin medi­cal, far­ma­cis­ta avea în mână rețetele adu­­se din Ro­mâ­nia și punea totul gră­madă în gea­man­ta­nul meu. Deo­dată, prin spatele ei tre­ce un domn ele­gant - era chiar patro­nul acelui lanț de maga­zine și al fabri­cii de medicamente -, îi smulge rețetele din mână, se uită pe ele și stri­gă ca ars: «Jesus Maria! Să nu-mi spu­neți că sunteți din Vatra Dornei! Păi cum pu­teți să dați atâția bani pe medi­camen­tele mele, când acolo se năruie plan­tele și florile peste dorneni! Eu le aduc cu valu­tă de la Vatra Dornei, le păs­trez 15-30% din natu­ralul lor, restul e cretă și alte chi­micale. Voi le aveți pe toate acolo, sub nasul vostru și umblați după așa pros­tii?». El, patronul, ia rețetele și le rupe sub ochii noștri și nu ne lasă să cum­părăm." Abia apoi, Ana Vizaur i-a vor­bit despre mi­ra­­colul plan­telor, l-a dus prin munți ne­știuți, i-a arătat coclauri unde se ascund cele mai tai­nice și mai curate soiuri, l-a învă­țat cât trebuie presărat din fie­care pentru cele mai bune amestecuri, apoi Simion și-a cum­părat singur cărți des­pre plante și a pornit-o cu cei doi nepoți, copiii băiatului său mort, prin toți munții, de la Frasin și până în tre­că­toarea Mestecănișului, în cău­tarea flori­lor sale de leac. "Am intrat într-o esență pură", spune Simion Candrea, "și m-am uitat cu alți ochi la tot ce există în jur. Mi-am dat seama că oamenii nu știu ce au de făcut cu plantele, cu florile. Nu știu să le privească, nu știu ce putere au, nu știu să le respecte." La numai două-trei săptămâni de la reîntâl­nirea cu Ana Vizaur, medicii Spitalului "Fun­deni" înce­peau să vorbească des­pre "cazul Candrea Si­mion" ca des­pre un miracol. "Ce-ai făcut, domnule Can­­drea, că ficatul dumitale a regenerat o mulțime de celule? Văd că știi să te vindeci singur, mai bine ca noi..." Iar el le-a răspuns tu­turor, zâmbind: "Știți ce-am făcut? Mi-am iubit boa­la"...
Încet, încet, omul florilor, Simion, a început să-i vin­de­ce și pe alții. Din zona Bucovinei, mii de oameni au luat ceaiuri de la Candrea Bozga Simion. Apoi au venit alții și alții, din toată țara, din Germania, din Franța, chiar din America, el le-a dăruit tutu­ror, cu mare bucurie în suflet. Abia acum îmi dau seama de un lucru destul de ciudat: când mi-a vorbit despre caznele din închiso­rile comuniste, bătrânul Simion a fost sobru și revoltat, dar nu a vărsat nici o lacrimă. Acum, înșirând cazurile celor care s-au vin­decat cu ceaiurile sale, el plân­ge de fiecare dată, plân­ge cu lacrimi și-și cere iertare, zicând că "plânge de bucu­ria lor", a bie­ților oameni... Spune me­reu că dacă el n-a avut în viață prea multe bucurii, atunci trebuie neapă­rat ca alții, cât mai multă lume din jurul său, să aibă. Can­drea Bozga Simion și-a plătit su­ferințele în iubire.

(Text publicat în anul 2002, F. AS nr. 538)