APOCALIPSA DUPĂ CHEVRON

Adevărul despre exploatarea gazelor de şist

Bucureşti, 27 mai, dimineaţa devreme. Tele­fonul ţârâie ascuţit şi vibraţiile lui pe podea mă irită.
"Tu ce ştii despre gazele de şist?"
"Cum adică?"
"Aşa. Eşti pro sau contra?"
Am închis telefonul. Nu era nici locul şi nici mo­mentul pentru discuţii. Am tras pătura peste ochi şi-am încercat să adorm la loc. Nu puteam, întrebarea prie­tenei mele mă hărţuia. Ce-i drept, nu ştiam prea multe, dar de ce-aş fi fost contra? Gu­vernanţii ne anunţau bucuroşi că România se află deasu­pra unui zăcământ de 1444 mi­liarde de metri cubi de gaze de şist, care o plasează pe locul trei în Europa, după Polo­nia şi Franţa. Stăteam pe un ocean de gaz, care i-ar fi putut asi­gura României consu­mul vreme de 100 de ani de-acum încolo. Trebuia doar exploatat, şi condu­cătorii s-au grăbit s-o facă, concesionând tere­nuri unor companii străine. Printre ele, şi companiei americane Chevron, lider în domeniul gazelor de şist. Doar că, acum, exact când România părea că-şi vede visul ame­rican cu ochii, la Bârlad, 5000 de oameni au ieşit în stra­dă să protesteze. 5000 de oameni spu­neau "nu frac­turării hidraulice" şi "nu companiei-ma­mut Che­­vron". Ceva nu era totuşi în regulă în toată afa­ce­rea. Trebuia să aflu cât mai curând.

Când viitorul e fracturat

Deci, ce era cu fracturarea hidraulică, încât bârlă­denii nu şi-o doreau? O căutare pe google avea să-mi dea răspunsul. Spre deosebire de gazele convenţionale, care se găsesc în pungi subterane uşor de extras, gazele de şist sunt risipite în porii unor roci argiloase. Frac­turarea hidraulică e metoda nouă (şi foarte costi­sitoare) prin care acestea sunt exploatate. Imaginaţi-vă o sondă de dimensiuni impresionante, care forează la mare adâncime, întâi vertical, şi apoi orizontal, lăsând în urma ei pământul ciuruit precum un şvaiţer. Fracţio­narea e asemănătoare unui cutremur, face pământul să vibreze. Presiunea enormă sparge roca şi eliberează gazul captiv din porii ei. Pentru a-l aduce însă la supra­faţă, e nevoie de un fluid de fracţionare. Un cocktail de aproape 600 de substanţe chimice - de la cele cu denumiri imposibil de pronunţat, până la cele mai simple, pe care le găsim deseori şi pe etichetele unor alimente - puse într-o cisternă uriaşă, în care nu mai trebuie adăugată decât apă. Adică, foarte multă apă. Pentru o singură forare la un singur puţ se folosesc între 10 şi 40 de milioane de litri de apă! Un puţ poate fifracturat şi de 7-8 ori. Or, numai în judeţul Vaslui se estimează că vor fi în jur de 2.800 de sonde. La final, după ce gazul e scos la suprafaţă, odată cu el ies şi milioanele de litri de fluid toxic şi radioactiv, rămase fără nicio între­buinţare. M-am întrebat, desigur, ce fac companiile exploatatoare cu ele. Ei bine, cum fractura­rea hidrau­lică în volum mare este o metodă destul de nouă, lipsită deci de o reglementare adecvată, în Statele Unite, fie­care a făcut după capul ei. O vreme, fluidul rezidual a fost diluat cu apă şi aruncat în râuri. După ce orga­nismele de mediu s-au sesizat, companiile au fost obli­gate să găsească altă soluţie. L-au pulverizat în aer, gene­rând un val de ploi toxice şi acide. Acum, în acor­dul pe care l-a semnat cu statul român pentru perime­trul Constanţa, compania Chevron promite că le va reinjecta în pământ, riscând astfel declanşarea unor cutremure (mici ca magnitudine, dar numeroase) şi contaminarea rezervelor de apă potabilă. Mai aveam oare motive să fiu pro?

După Chevron, potopul!

6 iunie 2013. Gonesc pe şosea în drum spre Bârlad, oraşul de unde a pornit toată revolta românilor împo­triva acestui tip de exploatare. Sub lumina începutului de vară, satele risipite din Podişul Moldovei se scaldă în bunăstare. Dealuri cu viţă de vie, holde de porumb şi cartofi, araci încărcaţi de fasole. Fiecare curte e un imperiu în sine, ridicat cu grijă de oameni gospodari. Nu mai călătorisem în zona aceasta de ţară, iar acum descopăr cu uimire o Româ­nie prosperă, despre care la televizor nu ni se spune ni­mic. O Românie a oameni­lor simpli, care trăiesc din ceea ce produc şi care riscă să cadă victime uneia dintre cele mai mari catastrofe eco­logice ale ultimelor decenii: gazele de şist. Pe piciorul de pod de la Cosmeşti cineva a scris cu spray de graffiti "STOP Chevron". Sunt 286 de km de parcurs, un drum de trei ore, în care m-am gândit la războaiele purtate îm­potriva acestei companii peste tot în lume. Din Bra­zilia, unde a lăsat în urmă un dezastru ecologic pentru care statul a dat companiei o amendă de 22 de miliarde de dolari, până în Ecuador, unde după 30 de ani de ex­ploatare nemiloasă, aceeaşi companie a pierdut în instanţă cel mai mare proces din istorie privind impac­tul asupra mediului natural. Aţi văzut vreodată copii cu tălpile picioarelor putrede, de pe care carnea cade fâşii, fâşii? Curtea de Justiţie dinEcuador a văzut şi a obligat compania la plata a 18 mi­liarde de dolari despăgubiri pentru decimarea comuni­tăţilor indigene, pentru miile de cazuri de cancer de care au murit şi vor mai muri aceşti locuitori şi pentru contaminarea şi distrugerea pădurii tropicale amazo­niene. 2012 a fost şi cel mai prost an din istoria Che­vron în Nigeria, unde exploziile şi incendiile la sonde păreau că nu se mai sfârşesc. Poluarea masivă a râului a lăsat comunităţile din Delta Nigerului, al căror sin­gur mijloc de existen­ţă îl reprezenta pes­cui­tul, ruinate şi nea­jutorate. De râurile con­taminate de pe te­ritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite şi de întinderile uriaşe de pământ pe care nu mai creşte nicio plan­tă ce s-ar mai putea spune? În 2010, un do­cumentar impresio­nant semnat de jur­na­listul Josh Fox, Gas­land, scotea la iveală adevărul dureros al exploatării gazelor de şist pe teritoriul ame­rican. 107 minute de groază, care au putut fi urmărite şi de ro­mâni, la Cluj, în ca­drul Festivalului Tiff de anul trecut. Filmul a fost nominalizat şi la Oscar. Pentru că, nu-i aşa, realitatea bate ficţiunea, iar sce­nele din film ar fi fost greu de imaginat vreodată de vreun regizor. Un bărbat aprin­zând cu o brichetă jetul gălbui care curge la ro­binet. Apa arde şi asta nu mai e o metaforă, ci un ade­văr cu care nu se poate trăi. O femeie pe câmpul din ju­rul casei sale, adunând broaşte otrăvite şi iepuri morţi. Un fermier pe un câmp inundat de ape negre, care bol­bo­rosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola. Cai jigăriţi care nu se mai pot ţine pe picioare. Pisici cărora le-a că­zut părul şi care vomită încontinuu. Muncitori arşi pe mâini şi pe faţă, în urma accidentelor. Şi feţele dispe­rate ale oamenilor care cer ajutor şi nu sunt auziţi de propriii lor guvernanţi. Alternet, o prestigioasă re­vistă online creată în New York, renumită pentru campaniile sale ecologice de anvergură, i-a oferit Che­vron-ului titlul dezonorant de "cea mai toxică com­pa­nie ener­getică a anului 2011". Exact în acelaşi an, Chevron pu­nea piciorul în România, iar guvernanţii o întâmpinau cu braţele deschise. Să nu fi auzit ei nimic de toate plângerile de care vuia presa occidentală?

Pentru cine bat clopotele?

Bârladul e un oraş de provincie ca multe altele, pe care moştenirea comunistă şi-a lăsat amprenta: blocuri ce­nuşii şi case vechi, un bulevard mărginit de petunii, magazine modeste, două hoteluri şi-un parc umbrit de arbori. Cândva, număra 70.000 de locuitori. Azi, nu mai mult de 60.000. Fără loc de muncă şi lipsiţi de perspective, oamenii au preferat să plece spre Occi­dent. Dacă n-ar fi cele câteva maşini prinse în trafic, ai fi tentat să spui că bârlădenii, câţi au mai rămas, sunt adormiţi. Au dovedit însă contrariul când, în urmă cu un an de zile, au organizat prima mare manifestaţie publică împotriva exploatării gazului de şist.
"Noi apărăm viaţa. Şi viaţă fără apă nu se poate", îmi spune preotul Vasile Lăiu, motorul acestei mişcări, speriat de perspectiva secării izvoarelor şi a conta­minării apelor subterane. Are 50 de ani şi e protopop peste 100 de parohii, 153 de sate şi 26 de comune din regiu­nea Bârladului, în total în jur de 160.000 de oa­meni, pentru viaţa cărora se simte responsabil. Nu doar ca preot însărcinat să transmită cuvântul adevă­rului mai departe, ci şi ca sim­plu cetăţean, de fap­tele căruia de­pinde soarta între­gii regiuni. Năs­cut la Moineşti, într-o zonă petrolieră, pă­rin­tele Lăiu a cres­cut printre sonde. Pen­­tru el, ca pentru mulţi al­ţii, ga­zele şi petrolul erau ga­ranţia unei bu­nă­stări, pentru care alte ţări ne-ar fi invi­diat. Despre gazele de şist nu ştia însă mai ni­mic, când, în 2011, în tihnitul oraş de pro­vincie şi-n satele dim­prejur îşi făceau apa­riţia maşinile de la SC Prospecţiuni SA. In­trau pe terenurile agri­cole, culcau la pă­mânt porumbul, fă­ceau teste cu material explozibil, iar dacă pro­prietarul făcea scan­­­dal, şoferul îi a­runca în scârbă câte-o sută de lei, fără măcar să coboare de la vo­lan. "Într-o după-amia­­ză, am auzit o bu­buitură de s-au zgu­duit ferestrele. Am ieşit imediat din casă şi am alergat. Oame­nii erau indignaţi, li se încălcau proprietăţile fără niciun acord, mă între­bau ce să facă, iar eu nu ştiam ce să spun. Am început să mă informez şi, pe măsură ce aflam detalii, mă îngrozeam de gravitatea lor. Dacă ai conştiinţă, nu poţi rămâne indiferent. E în joc viaţa mea, a familiei mele, a enoriaşilor mei şi a urmaşilor noştri".
În Postul Mare al anului 2012, Vasile Lăiu a început o campanie puternică de informare a cetăţenilor prin biserică. În fiecare săptămână în altă localitate, îi aduna pe oameni laolaltă, le povestea tot ce ştia şi-i sfătuia să nu-şi mai vândă pământurile te miri cui. Apoi a venit şi ziua în care în toate satele au bătut clopotele. Ziua pri­mului miting în care străduţele comunelor s-au umplut de lume. Oamenii şi-au îndesat în sacoşe cearşafurile pe care scriseseră lozinci şi câte-un pachet de biscuiţi, să le ţină de foame, şi au pornit spre Bârlad. "Nu aveam maşini în sate pentru câtă lume ar fi voit să vină", îşi aminteşte Vasile Lăiu şi mă priveşte hotărât. Ştie că lupta pe care a început-o e grea şi s-ar putea să dureze ani. S-a înarmat cu răbdare şi are susţinerea unor intelectuali de pri­mă mână: geologi, matematicieni, in­gineri, jurişti, economişti şi chimişti. În ianuarie, anul trecut, s-au constituit în Grupul de Iniţiativă al Societăţii Civile Bârlădene (GISC). Au orga­nizat colocvii de informare publică, au scris petiţii şi scrisori, au mers personal la Preşedinţie, la Guvern, la Parlament, la Academia Română. Au făcut sesizări la DNA şi la Parchetul General. Fiindcă bârlădenilor li s-a suprimat dreptul la informare, prevă­zut în certificatul de urbanism, au în­tocmit singuri documente peste docu­mente pentru a-i convinge şi pe alţii că există şi o parte nevăzută a lucru­rilor, de care politicienii nu zic nimic. "Uitaţi - îmi spune şi îmi întinde un vraf de hârtii -, premierul Victor Pon­ta iese şi declară că n-ar trebui să ne temem, fiindcă licenţa dată Che­vron-ului în perimetrul Constanţa se referă deocamdată doar la explorare, nu şi la exploatare. Minciună sfrun­tată, acordul petrolier pe care îl de­ţi­ne compania este un acord de explo­rare-dezvoltare-exploatare, nedife­ren­­­ţiat. Şi chiar dacă ar fi aşa, explo­rarea nu e decât o exploatare la scară mică, bazată pe exact aceeaşi proce­dură a fracturării hidraulice. A recu­noscut-o şi managerul de ţară al Che­vron, în timpul unei conferinţe, o atestă şi ma­pa de prezentare a com­paniei. Cine poate crede că, după ce vor investi câteva sute de milioane de euro ca să ridice sonde, se vor mai retrage?".
Pentru perimetrul Bârlad, acordul petrolier a fost secretizat, fără niciun motiv. Un gest ilegal din partea auto­rităţilor, care nu face decât să dea de gândit. Ce se ascunde oare în hâr­tiile semnate cu Chevron, de nu pot fi fă­cute publice, aşa cum au fost cele referitoare la peri­me­trul Constanţa? "Am cerut în mod repetat să ne arate acordul. Dacă totul e lipsit de riscuri, ce motiv au să îl ascundă?", mai spune părintele Lăiu. Autorităţile au refuzat însă, iar bârlădenii au ieşit din nou în stradă. Au făcut-o pe 22 martie 2012, pe 26 aprilie 2012, pe 15 septembrie 2012, pe 27 februarie 2013 şi din nou pe 27 mai 2013. De fiecare dată, s-au strâns pe străzile oraşului între 5000 şi 8000 de oameni care au scandat împotriva Chevron şi împotriva guvernului care îi con­cesionase perimetrul Bârlad. Au fost catalogaţi de pri­mar drept golani, iar asupra mem­brilor GISC s-au făcut presiuni să îşi ţină gura. "Am primit din partea unei asociaţii care face lobby pentru companiile care do­resc exploa­tarea gazelor de şist un mail în care sunt invitat, foarte politicos, să mă alătur demersurilor lor. Când le-am răspuns că am conştiinţă şi că nu pot fi cumpărat, mi-au replicat scurt: «Nici nu ştiţi ce-aţi pierdut!». Nici nu mă interesează. Ştiu, în schimb, ce am câştigat", îmi mărturiseşte Gabriel Milan Sava, dr. inginer geolog. E membru fondator al GISC şi a fost acuzat nu o dată că reprezintă interese ruseşti. "Ei susţin că gazele de şist ar asigura indepen­denţa Româ­niei faţă de gazul rusesc. Or, după ei, dacă eu mă opun acestei posibile exploatări înseamnă că servesc inte­rese străi­ne. Oamenii care acuză refuză să accepte cea mai sim­plă motivaţie care nu poate fi cumpărată nicio­dată: pa­triotismul!"
Ceva însă tot au obţinut. Speriată de mişcările de revoltă de la Bârlad, ministrul Rovana Plumb a amânat începerea explorărilor, cerând un raport de impact asu­pra mediului la nivel local, după ce deja concesiu­nea fusese făcută. În aşteptarea lui, membrii Grupului în­cearcă să nu-şi piardă speranţa. Au înţeles că statul român şi compania Chevron şi-au dat mâna într-o afa­cere foarte murdară. "Vocea cetăţenilor nu e auzită, în timp ce compania Chevron se bucură de sprijin făţiş din partea Guvernului şi a reprezentanţilor organelor locale, care o învaţă cum să eludeze legile româneşti", spune Ovidiu Tiron, inginer, membru şi el al Grupului GISC. În trei zile, cât am petrecut la Bârlad, aveam să înţeleg eu însămi că vorbele despre interesul strategic al României nu sunt altceva decât praf în ochi.

O ambulanţă de un miliard de dolari

Ni se promite, bunăoară, că exploatarea acestor gaze ne va aduce "securitate energetică şi indepen­denţă faţă de importul de gaz rusesc" (Victor Ponta) şi "gaze cu cel puţin 50% mai ieftine pentru români" (Traian Băsescu). Acordul petrolier pentru perimetrul Constanţa, recent încheiat între firma Chevron şi statul român, specifică însă negru pe alb dreptul companiei de a dispune asupra cantităţilor de gaze obţinute, inclu­siv de a le exporta. Odată ce am concesionat un teren, gazul nu mai e al nostru. Aparţine firmei care îl extra­ge. E ca şi dat, căci legea petrolului din 2004 nu presu­pune împărţirea producţiei, ci doar o redevenţă plă­tibilă în bani, în cazul de faţă, de 3,5%. Valoarea ei, după cum a remarcat şi analistul economic Ilie Şerbă­nescu, nu se va evidenţia niciodată în PIB. Dacă vom vrea vreodată gazul nostru de şist, va trebui să-l cum­pă­răm de la Chevron, la preţul stabilit de ei, care va fi cel puţin egal cu preţul pe care-l plătim pentru cel ru­sesc. Dacă nu chiar mai scump. Conform Coali­ţiei celor şapte companii multinaţionale din sectorul de petrol şi gaze, din care face parte şi compania Che­vron, "Gazul de şist este în prezent mai costisitor decât gazul convenţional". Dar nu vom avea gaze mai ieftine şi fiindcă preţul lor se va mări, oricum, până la finele anului 2014. România a semnat cu FMI, Comisia Eu­ro­peană şi Banca Europeană un acord privind libera­lizarea preţurilor, care ne obligă să vindem petrolul şi gazul la acelaşi preţ ca în UE. Şi asta, chiar dacă ar fi ale noastre şi le-am exploata noi înşine. Politicienii ne-au mai luat ochii şi cu perspectiva creării locurilor de muncă. Câte dintre ele vor reveni însă localnicilor, când se ştie că tot procesul e automatizat, iar compania vine cu propria echipă de specialişti?
Până la urmă, României îi rămâne totuşi ceva. Îi rămân costurile uriaşe de decontaminare a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămâne infrastruc­tura rutieră distrusă (fiindcă drumurile şi podurile nu rezistă la cele circa 2000 de curse de maşini de mare tonaj necesare ridicării şi funcţionării unei singure sonde). Îi rămân un potenţial seismic greu de controlat (în SUA forurile de mediu au confirmat legătura dintre exploatarea gazelor de şist şi cele peste o mie de cutre­mure) şi un teritoriu enorm scos din circuitul agricol şi din cel turistic (ce bine ar fi ca toxinele să ştie mate­matică şi să nu depăşească 6285 km2!). Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta, fântânile contami­nate şi o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma la care a fost estimat de specialişti consumul necesar de apă pentru exploatare. Asta, pentru că, în timp ce orice cetăţean gospodar plăteşte fiecare metru cub de apă, supraveghindu-şi cu grijă apometrele, sta­tul român dă companiei Chevron apa gratis.
În total, o pagubă greu de cuantificat cu precizie, dar care se ridică, conform estimărilor, la aproape un miliard de dolari. Chevron ştie cu siguranţă ce va lăsa în urmă. Altminteri, e greu de explicat îndrăzneala cu care reprezentanţii companiei au anunţat în seminarul de la Vaslui că vor oferi Spitalului Judeţean o ambu­lanţă. Pe când un dric?

***

Îmi iau rămas bun de la Vasile Lăiu şi traversăm împreună curtea casei paro­hiale. Dacă mai aveam dubii când am plecat din Capitală, acum s-au spul­be­rat. Ştiu ce să-i răspund amicei mele. Aface­rea gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am obişnuit deja, în care cuvinte precum "investiţii", "lo­curi de muncă" şi "perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu vom câştiga nimic din concesio­narea acestor perime­tre: nici gaze mai ieftine, nici bani la bu­get. Vom plăti însă preţul enorm al nepă­sării politicienilor, pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai pri­vim. Nu-i nevoie decât de-o semnătură, şi-n câţiva ani toată verdeaţa şi prospe­ţimea de care ne bucu­răm acum vor dis­părea. Într-o zi, după o slujbă în cimi­tir, o femeie l-a oprit pe Vasile Lăiu şi l-a în­trebat: "Părinte, oare copiii noştri vor mai avea unde să aprindă o lumânare?" A tăcut atunci. Şi a tăcut de fiecare dată când şi-a amintit. La întrebarea ei nu poa­te da niciun răs­puns.

Reportaj realizat de Dia Radu

Gaze de şist sau gaze pe şest?

În 1996, omul de afaceri V.F. Timiş creează, în Marea Britanie, compania "Re­gal Petroleum", care în decembrie 2003 ob­ţine de la Agenţia Naţională de Resurse Mi­nerale (ANRM) o licenţă exclusivă (aten­ţie, devine 100% proprietar) de "explorare, dezvoltare şi producţie" pentru un peri­metru de 6285 km2 la Bârlad! Tot în 1996, acelaşi V.F. Timiş creează şi companiile Ga­briel Resources, care şi-au legat numele de afacerea Roşia Montană prin companiile mixte RMGC şi Deva Gold. În 1995, cu un an înainte, Mihai Ianăş devine preşedinte al ANRM. Ca preşedinte al ANRM (o agenţie de stat, plătită din bani publici), Mihai Ianăş sem­nează licenţele pentru RMGC şi Deva Gold şi, pro­babil, şi acordurile petroliere pentru "Regal Petroleum". Altfel spus, aflat la condu­cerea ANRM, Ianăş îi face cadou lui Timiş tot gazul şi petrolul din perimetrul Bârlad. Apoi, fiindcă toate lucru­rile bune trebuie răsplătite, îl regăsim pe Mihai Ianăş recompensat de Timiş, pentru serviciile aduse, cu funcţia de director al "Regal Petroleum" pentru România. Din toată afacerea, statul român nu câştigă ni­mic. Orice ţară care se respectă dă companiei exploa­tatoare un procent şi-şi păstrează pentru sine un altul. Însă legea românească a petrolului, care prevedea împărţirea producţiei, a fost schimbată, coincidenţă!, exact în anul în care Mihai Ianăş a devenit preşedinte ANRM. Mai de­parte e vorba de bani şi iarăşi bani. În 2011, în urma pro­blemelor financiare pe care le întâmpină în Ucraina, unde Ministerul Mediului le emite ordin de suspendare, "Regal Petroleum" se hotă­răşte să vândă Chevron-ului acordul petrolier deţinut pentru perimetrul Bârlad, pentru suma de 25 de milioane de dolari. Chevron a cumpărat însă de la "Regal Petro­leum" o licenţă pentru gaze convenţionale, nu pentru gaze de şist. Nici nu avea cum altfel. "România - mărturiseşte într-o scrisoare publică ministrul de stat Mihai Adrian Albulescu - nu are pentru gazele de şist o legislaţie adecvată." E ca şi cum te-ai duce la vânătoare de mistreţi cu permisul de pescuit, sperând, în secret, că nu te va prin­de nimeni.
(D.R)

Douglas Shields: "Ajunge! Nu mai vrem!"

În timp ce, în România, diverşi analişti aserviţi se străduiesc să găsească justificări economice exploatării gazelor de şist, aducând ca argu­ment principal prosperitatea Americii din ultimul deceniu, tehnologia pe care se bazează această ex­ploa­tare a generat o catastrofă ecologică, chiar la ea acasă. De curând însă, marile companii petroliere ame­ricane şi-au arătat interesul de a exploata şi zăcă­mintele aflate în Europa. Franţa, Belgia, Irlanda şi Bulgaria au spus "nu" metodei de exploatare prin frac­turare hidraulică. România a acceptat însă poziţia de "ţară-pilot", aprobând în ultimul an explorarea ga­zelor de şist, prin concesionările pe care le-a făcut mai multor companii. Desigur, fără ca populaţia să fie informată în legătură cu riscurile asupra sănătăţii şi cu marile dezastre ecologice care ne pândesc. L-am in­vitat în paginile revistei pe domnul Douglas Shields, cel care a iniţiat prima ordonanţă de interzicere a frac­turării hidraulice de pe teritoriul american, pentru a ne vorbi pe larg despre dezavantajele acestei proce­duri şi despre problemele cu care s-au confruntat cetă­ţenii SUA. Domnia sa a fost preşedintele Con­siliului Local din Pittsburgh, Pennsylvania, şi a lucrat timp de zece ani ca jurist specializat pe probleme de mediu şi pe reglementările din industria gazului. Ordonanţa de la Pittsburgh s-a dovedit o bătălie câş­tigată: a fost respectată de guvernatorul din Pennsyl­vania şi luată drept model de majoritatea oraşelor mari dimprejur. La noi însă, peste hotărârile similare date de consiliile locale ale mai multor comune din judeţul Vaslui s-a in­trat cu bocancii. Guvernul le ig­noră, iar Consiliul Jude­ţean le-a con­testat validitatea, acţionând în instanţă împotriva lor.

- Domnule Douglas Shields, cum v-aţi dat seama că metoda extracţiei gazelor de şist reprezintă o pro­blemă reală pentru natură şi pentru sănătatea oa­menilor? S-au făcut în SUA studii prealabile de im­pact asupra mediului?

- Legea care reglementează industria de petrol din SUA nu prevedea, până anul trecut, nimic referitor la extragerea prin fracturare hidraulică a gazelor de şist. Prin urmare, la nivelul statului Pennsylvania nu s-a făcut niciun studiu de impact asupra naturii şi asupra construcţiilor (poduri, şosele etc.), asupra economiei locale sau asupra sănătăţii oamenilor. S-a spus doar că Pennsylvania se află deasupra celui de-al doilea zăcă­mânt de gaz neconvenţional din lume. Ce putea să fie rău în asta? Dar în 2006, când a fost forată prima sondă în Pennsylvania, un fermier, pe nume Ronald Gulla, şi-atrimis un prieten să pescuiască în lacul de pe teren. Prietenul s-a întors şi i-a spus: "Ron, lacul tău e mort. Plantele din jurul lacului s-au uscat, nu mai e niciun peşte în el, apa e neagră, nu poţi să priveşti prin ea". A fost primul semnal de alarmă că ceva nu e în regulă. A urmat o luptă de ani de zile în justiţie, între fermier şi "Ranch Re­sour­ces", firma exploatatoare. Am început apoi să investigăm şi am descoperit că forarea se face intensiv, pe scară industrială, şi implică, separat de situl pentru forare, iazuri deschise de depozitare, pline cu până la 80 de milioane de litri de fluid toxic. Cu cât aflam mai multe, cu atât ne speriam mai tare.

- Şi populaţia României e destul de speriată. Avem motive reale să ne îngrijorăm? Cât de nocivă s-a dovedit această metodă în Statele Unite?

- Este foarte nocivă, deoarece fluidul care se în­toarce la suprafaţă, în urma forării hidraulice, este încărcat de substanţe radioactive şi cancerigene: radiu, stronţiu, bariu, benzen, toluen, xialină şi altele. În SUA, companiile au diluat acest fluid şi l-au deversat în râuri. Dar staţiile noastre de epurare nu aveau echi­pa­mentul necesar separării acestor substanţe. Iar când clorurile se amestecă cu bromurile, se formează triha­lo­metan, un carcinogen ce provoacă cancer de vezică. Companiilor li s-a cerut să nu mai deverseze acest lichid în râuri. Dar ce poţi face cu zecile de milioane de litri de fluid toxic? Unde îl duci? Ei bine, acest fluid a fost reinjectat în pământ, folosind puţuri de injectare de mare presiune, care duc la dislocarea plăcilor tectonice. S-a folosit această metodă în Arkan­sas, în 2010 şi 2011, şi Arkansas a început să aibă probleme cu cutremurele. Când au văzut ce se întâm­plă, oamenii au spus: "Ajunge, nu mai vrem!"

- Organizaţiile din România care luptă împotriva gazelor de şist se tem mai ales de riscul depopulării, în cazul contaminării zonei.

- În Pennsylvania există un sat de aproximativ 50 de familii, care acum nu mai are deloc apă şi este lăsat complet de izbelişte de către guvern. Se numeşte Woodlands şi se află la aproximativ 50 de km nord de Pittsburgh. E o comunitate mică, relativ săracă. Împre­jurul acestor case s-au făcut foarte multe foraje. Sunt deja doi ani de când au descoperit că apa lor e conta­minată. Statul a venit să constate şi a spus că nu e din cauza forajelor pentru gaze. Compania care a forat nu a fost făcută răspunzătoare. Li s-a spus: sunteţi pe cont propriu. Vă daţi sea­­ma? Comuni­ta­tea asta există de sute de ani. Ce vor face acum? Unde să se mute? Supra­vieţuiesc din gene­ro­zitatea unor vo­luntari care pun bani şi le cumpără apă. Este o situaţie extrem de dificilă, o puteţi verifica pe internet, căutând Woodlands, Butler County, Pennsyl­vania. Puteţi vedea cu ochii voştri ce se întâmplă.

- Primul mi­nis­tru român a de­clarat, recent, că ne plângem de­gea­­ba, pentru că nu s-a întâmplat nicăieri în lume vreun accident din cauza fracturării hidraulice.

- Citeşte pri­mul ministru zia­rele? Pe ce planetă trăieşte? Să vină aici, în Pennsyl­va­nia. Chiar în timp ce dezbăteam or­do­nanţa pentru in­terzicere, trei sau patru sonde au luat foc, au explodat, pur şi simplu. La nord de Pittsburgh, în 2010, a explodat o sondă, doi oameni au murit, fluidul pe care l-au injectat a ieşit afară, arzând timp de câteva zile. Alt incendiu a avut loc în Moundsville, Virginia de Vest. Din fericire, nu a murit nimeni, dar au fost distrugeri serioase în natură şi o explozie imensă. În Clearsfield, care se află la apro­­ximativ 80 de mile nord de oraşul Pittsburgh, în urma unei explozii similare, mediul a fost atât de con­ta­minat, încât autorităţile însărcinate cu siguranţa populaţiei au hotărât evacuarea oamenilor pe o arie de 2 mile în jurul sondei. S-au îmbolnăvit oameni, au murit animale la ferme, s-au contaminat râurile, am avut explozii, incendii, puţuri cu material radioactiv care s-au fisurat şi au poluat sursele de apă potabilă. Când guvernul sau vreo companie de exploatare vine la români şi le spune că nu este nicio problemă, este o minciună sfruntată! Nimeni nu poate afirma că metoda aceasta e sigură.

- Primul nostru ministru tocmai a făcut-o, deşi, înainte de alegeri, partidul său a promis că va in­terzice fracturarea hidraulică pe tot cuprinsul Ro­mâniei.

- Cade în sarcina acestui guvern să le explice oamenilor schimbarea de atitudine. Eu l-aş întreba câţi bani a primit pentru campania sa electorală şi de la cine, câtor membri ai familiei sale şi ai partidului li s-au promis locuri de muncă în această industrie a gazelor de şist şi câţi oameni din interiorul partidului aflat la putere au afaceri legate de gazele de şist, din care vor face o mulţime de bani.

- Cum aţi reuşit să interziceţi fracturarea hi­drau­lică în Pittsburgh?

- La început, ne-am uitat la legislaţia în privinţa folosirii pământului, dar am constatat că nu prea ne putea proteja. Am dat însă peste un grup de oameni, "Fondul pentru apărarea legală a comunităţii şi a me­diului", care se zbăteau pentru apărarea intereselor agricultorilor mici şi mijlocii, în faţa agricultorilor cor­poratişti, industriali. Ei aveau o ordonanţă modernă, care mi-a plăcut, fiindcă muta discuţia pe drepturile cetăţeanului de rând. Aşa că am luat acel model şi, în august 2010, am introdus o măsură legislativă care asigura dreptul cetăţenilor Pittsburgh-ului de a hotărî ei înşişi dacă ac­cep­­­tă forarea hi­drau­lică sau nu. A fost o măsură legis­lativă foarte bine primită. La început, nu toată lumea din consiliu a agreat or­donanţa, dar ne-am acordat timp, am avut se­siuni des­chise pu­blicului, în care am invitat spe­cialişti din toate dome­niile, ca să ex­plice care ar putea fi im­pactul, dacă am ac­cepta să se foreze. Până la ur­mă, pe 16 noiem­brie, Con­si­liul a votat în una­nimi­tate pentru or­do­nan­ţă. În anul ur­mă­tor, multe din ora­­şele din jurul Pittsburgh-ului au introdus aceeaşi lege.

- Ce poate face, totuşi, cetăţeanul de rând, ca să îm­piedice această ex­ploatare? În Ro­mâ­nia, în zona Bâr­ladului, mii de oameni protestează de un an de zile şi nimeni nu îi aude.

- Atâta timp cât guvernul şi compa­niile ascund adevă­rul, oamenilor nu le mai rămâne de­cât să se informeze pe cont propriu şi să decidă singuri dacă doresc sau nu să se supună riscurilor de care vor­bim. Nici nouă gu­ver­nul nu ne spunea adevărul, nici plângerile noastre nu erau auzite. Dar nu ne-am des­curajat. Am ştiut că ne-am înhămat la o luptă grea, de durată. Avem cu toţii dreptul la informare şi la o viaţă sănătoasă şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere să ne forţăm conducătorii să ia decizii responsabile faţă de generaţiile care vin după noi.

Interviu realizat de CRISTINA CÂNEPĂ şi DIA RADU

Mai multe informaţii pe www.gazedesist.ro
Fotografii din arhiva GISC