Din diverse cauze, mai cu seamă din neglijenţă şi grabă în căutare de alte subiecte, am întârziat să scriu despre străbunicul meu. Ca o scuză, cred că am aşteptat să aflu noutăţile de care va fi vorba mai jos... L-a chemat Ion I. Popescu, de meserie învăţător, fiul unui alt Ion Popescu. Bunicul meu a fost Victor Popescu, tot învăţător. Longin Popescu a fost tata, rămas de timpuriu orfan de mamă, fără şcoală superioară. Eu sunt Ion Longin Popescu şi sunt jurnalist de peste 41 de ani. De curând, am aflat că şcoala primară la care am învăţat, în Bărbăteşti-Gorj, a primit numele de "Ion Popescu". A fost confecţionată ştampila, urmează o placă pe frontispiciu şi un bust sub nucii din curte. Dau această veste unchilor, verilor şi nepoţilor mei, mulţi la număr, răspândiţi aproape în toată ţara. O reparaţie aşteptată de 84 de ani, de când, în 1929, "dascălul ăl bătrân", aproape orb, a trecut la Domnul.
Se născuse în Bărbăteşti, în 1855, într-o casă ce-şi aşteaptă încă renovarea, construită de arhitecţi italieni. Proprietarul actual, Ion Motorgeanu, este şi el unul dintre strănepoţii lui Ion Popescu şi promite să n-o lase să se prăbuşească. În amintirea bătrânului. Aici începe povestea: Ion Popescu a construit o şcoală pe pământul lui (vezi testamentul) şi a lăsat-o "pe vecie" satului. A avut două dorinţe: să i se păstreze în localul şcolii un "tablou fotografic", iar anual, directorii să-i ducă pe "copilaşi" la mormânt, în iunie, la "împărţirea premiilor", când familia sa va face un "părăistas". După eforturi intense, de peste şapte ani, duse cu birocraţia şi înţepenitul circuit al autorităţilor, iată că minunea s-a înfăptuit. Inspectoratul Şcolar Gorj şi-a dat acordul faţă de tot ce a cerut bătrânul în testament.
Ei au învins birocraţia
Grupul voluntarilor a căror stăruinţă a fost încununată de succes nu e mare. Primul care s-a ridicat în recuperarea memoriei lui Ion Popescu a fost medicul scriitor Cornel Munteanu, cunoscut ca unul căruia îi pasă de tot ce se întâmplă în sat. A încercat cu vechiul primar, cu vechiul consiliu. A obţinut doar promisiuni. Au fost identificate câteva documente, au fost scoase din lăzi fotografii de epocă, din colecţia Motorgeanu. S-au întocmit dosare care, de fiecare dată, au fost pierdute. Nici toţi dascălii din şcoală nu vedeau cu ochi buni strădania lui Munteanu. Nici directoarele care s-au perindat prin cancelarie de la un an la altul. Abia noul
Testament
"Subsemnatul Ioan I. Popescu, fost învăţători, azi pensionari, din comuna Bărbăteşti, plasa Bibeşti, judeţul Gorj. Aflându-mă la bătrâneţe şi în complectă sănătate la minte, şi ca drept recunoştinţă pentru că am încherbat aici, la şcoală, ca învăţători cei 44 de ani de serviciu, dăruiesc şcoalei pe veci, una bucată pământ, lată 13,50 metri şi lungă din şoseaua judeţeană dinspre apus spre răsărit, 120 metri spre răsărit până în Gh. Cochinţu şi alţii. (...) Care pământ, azi, valorează suma de 30.000 lei, cumpărat cu acte, transcrisă în Tribunal în anii 1922 şi 1926, de la moştenitorii lui Erimia Moraru. Pentru că şcoala e făcută după un plan al mieu şi nou de zid, lucrată cu banii mei şi ai locuitorilor din Bărbăteşti şi Socu, şi pentru stăruinţa ce am depus, să mi se păstreze în localul şcoalei un tablou fotografic subt îngrijirea şi răspunderea oricărui domn director al şcoalei. Să fie obligat orice director ar fi să viziteze o dată pe an mormântul meu cu copilaşii. Mai vârtos, la împărţirea premiilor, unde familia mea îmi va face şi un părăistas. Oricine va inspecta şcoala, să treacă în registru starea în care se găseşte tabloul ce-l voi depune. Cer ca să se puie în cunoştinţă d-lui director de acuma, conţinutul acestui testament. Oricari din moştenitorii mei să aibă dreptu a controla pe d-l director, dacă a îngrijit de cele menţionate aici ori nu. Neputând să mai scriu, şi lipsa de vedere, îl iscălesc cu semnătura mea. I.Popescu proprietar în Bărbăteşti Gorj, anul 1927. luna Mai 21".
Dascălul Ion Popescu, decorat de Ministerul Învăţământului cu Ordinul "Răsplata Muncii" clasa I, nu a fost numai un binefăcător al comunităţii şi un exigent pedagog, a fost şi un protector al ţăranilor, chiar cu riscul vieţii. Profesorul I. D. Lăudat, un alt intelectual de vază al Bărbăteştiului, a relatat un episod petrecut în tulburele şi sângerosul an 1907: "În anul 1907, s-a prezentat în cancelaria şcolii Bărbăteşti un căpitan cu doi soldaţi, cu baionetele la arme. Căpitanul l-a întrebat: «Dumneata ştii cum stă ţara în momentul de faţă?». Învăţătorul a răspuns: «Da, domnule căpitan: sub dictatură militară». După aceasta, căpitanul a percheziţionat arhiva şi biblioteca şcolii. Nu a găsit nici un act compromiţător. I-a spus învăţătorului Popescu că boierul l-a reclamat că răscoală poporul, dar că acum s-a edificat că nimic din cele reclamate stăpânirii nu este adevărat. L-a felicitat că nu a găsit nimic compromiţător la el. (...) Căpitanul a mai comunicat învăţătorului că acelaşi boier mai pârâse pe doi ţărani din satul Socu, că sunt ostili stăpânirii şi că merită să fie împuşcaţi. Şi în cazul acesta, învăţătorul Popescu le-a luat apărarea, asigurându-l pe căpitan că nu este ceva adevărat. Boierul nu face altceva decât să pârască pe ţăranii care nu-i muncesc pământul pe care-l are el. În aceeaşi situaţie erau alţi doi ţărani, care au fost salvaţi de la moarte, în momentul când erau gata să fie împuşcaţi. Învăţătorul Popescu a declarat stăpânirii că el îşi pune viaţa "ca martor", că nu este nimic adevărat din cele spuse de cei care pârâseră pe amărâţii de ţărani nevinovaţi".
Dascăl de modă veche, Ion Popescu a iubit istoria naţională. Dincolo de izul vetust şi bombastic al limbajului său public, o cuvântare ţinută la Iaşi, în 27 mai 1912, cu ocazia dezvelirii statuii lui Cuza Vodă, rămâne antologică: "Domnilor, Cuza-Vodă, salvatorul poporului românesc, e viu între noi, cât va fi neamul românesc. După cum Iisus învie pe Lazăr din morţi, aşea Cuza-Vodă deşteaptă din somn pe ţăranul român. Ceea ce a rămas neterminat de la Tudor Vladimirescu s-a terminat sub Cuza-Vodă.
Acesta este, compus din frânturi, străbunicul meu. Regret că nu eu am condus lupta pentru repunerea memoriei lui în drepturile fireşti, ci consăteni dezinteresaţi, autorităţi locale sensibile, prieteni, un văr, un director care nu-mi este consătean. De aceea, poate, sunt cu atât mai îndreptăţit să încerc a repara, prin această poveste neterminată, tăcerea regimului comunist şi neputinţa democraţilor postdecembrişti. Sper că acum, după aproape opt decenii şi jumătate, mândrul dascăl cu mustaţă în coadă de rândunea, cărare pe mijloc şi costum schileresc să-şi găsească liniştea în micul cimitir în care, vară de vară, "copilaşii" îi vor aprinde o lumânare.
Fotografii din arhiva familiei Ion şi Violeta Motorgeanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
