EMANUEL MIREA - "Nu mai las mintea să intervină în faţa inimii"

Lungul drum al regăsirii

- Dragă Emanuel, ne-a fost dor de tine. După ani de succes cu trupa Stigma şi alţi ani glorioşi ca artist solo - premiat, nominalizat la MTV - ai dispărut, ba chiar ai dispărut fără urmă! Ce e cu tine? Pe unde te-ai preumblat?

- Oooo, nici nu ştiu de unde să încep... Cred că noi ne-am văzut ultima oară undeva prin 2007, când trupa Stigma se destrămase, eu aveam cariera mea solo, care mergea foarte bine, şi lucram la studio împreună cu prie­tenii mei de la Impact. Toate păreau bune şi fru­moase, dar eu nu eram deloc bine. Ruperea trupei Stig­ma şi, mai ales, destrămarea prieteniei mele cu Cornel, direcţia în care mergeau industria muzicală şi emisiu­nile de profil, plus o mare dragoste ce durase nouă ani şi care tocmai se încheiase au pus atâta tristeţe în inima mea, încât nu reuşeam deloc să mă regăsesc. Aşadar, am luat o decizie capitală: în 2009 am plecat la studii. Am ales un loc foarte îndepărtat, Canada, respectiv Vancouver. Am studiat Sound design şi post-producţie pentru televiziune şi film timp de doi ani, la Academia Columbia. Nu numai prestigiul acestei şcoli m-a deter­minat să aleg Canada, dar şi depărtarea. Am vrut să pun o distanţă cât mai mare între mine şi personajul care devenisem, unul care îmi displăcea profund, în care nu mai credeam deloc. Deşi aveam succes, sim­ţeam că nu mă recunosc nicicum în el, chiar am suferit enorm, pentru că muzica a fost mereu o mare pasiune pentru mine - nu o meserie - şi ajunsesem să nu mă mai bucur deloc de ea. Eram gol. Am zis "stop" şi am plecat într-un loc în care eram anonim, îmbrăcat oricum, ras în cap, eu cu mine însumi. Vancouver a devenit locul regăsirii mele, un oraş superb, cosmo­polit, prietenos, tolerant, cu peisaje de vis, un oraş romantic şi multicultural. Am dat un examen, am ob­ţinut viza de student şi am plecat. Dar şcoala costa foarte mult, ceea ce adunasem eu mi-a ajuns doar să mă înscriu şi să plătesc câteva luni, aşadar a trebuit să muncesc să mă întreţin. Nu mai făcusem asta nicio­dată, până atunci nu muncisem nici măcar o zi în viaţa mea. Taxele, chiria m-au împins la muncă, iar asta mi-a făcut enorm de bine. Am muncit într-o pizzerie în primă fază. Mergeam la şcoală de luni până vineri, iar în week-end lucram non stop acolo. De la munca de jos până la pregătirea propriu-zisă a pizzei, le-am făcut pe toate. După patru luni însă, am căzut fizic, nu mai puteam de oboseală, aşa că am schimbat slujba. Împre­ună cu un prieten, am început să montăm perdele în locaţii mari, hoteluri, cazinouri, spitale. Programul era mai permisiv, câştigam binişor şi mă puteam ocupa în continuare serios de şcoală. Da, munca m-a disciplinat enorm, m-a făcut să apreciez totul, mult mai mult. Dar cel mai bine mi-a făcut să fiu singur. Aveam o chitară, am reînceput să scriu muzică, versuri, să mă bucur de mine...

- Totuşi, artiştii se "hrănesc" din succes. Nu e de­pri­mant să stai atât de mult deoparte, mai ales pentru tine, care numai muzică şi scenă ştiuseşi toată viaţa?

- Bogdana, nu mai puteam. În ciuda succesului, aveam atacuri de panică, făceam crize de depresie când eram obligat să particip la emisiuni în care eram întrebat de la ce firme îmi luam hainele sau ce părere aveam de nu ştiu ce scandaluri. Mă retrăsesem în studio, sufeream şi în urma despărţirii de prietena mea de atunci, plecarea a fost cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Am renăscut. Am devenit un om mai bun, mai luminos, am învăţat să primesc, nu numai să dăruiesc, ceea ce m-a transformat într-o persoană mult mai echilibrată. Am învăţat să apreciez plăcerile traiului simplu. Reuşesc acum să văd binele din tot şi toate, să trăiesc armonios, să fiu disciplinat şi foarte, foarte determinat. Mai mult, cunoscând oameni de toate naţiile pământului, am reînvăţat să mă îndrept cu faţa către ei, ceea ce contează enorm în viaţa unui cân­tăreţ. Culcatul pe lauri, delăsarea şi abordarea nepro­fesionistă a meseriei mele m-au tras foarte mult îna­poi. Am pierdut din cauza lor şi am jurat să nu mai fac asta niciodată. Am hotărât să mă reclădesc, o fac în fiecare zi, în fiecare clipă duc o luptă cu mine. Uite, eu am convingerea că am avut şi am capacitatea de a scrie cel puţin trei piese pe an de nivelul "Jumătate tu, jumătate eu", marele succes Stigma. Nu numai să le scriu, dar să le şi fac cunoscute. Tocmai acest culcat pe lauri m-a împiedicat să creez la potenţialul meu. Inad­mi­sibil! Gata! Potenţialul acesta este în mine, în fie­care clipă lupt să nu îl mai las să zacă. Acum nu mă mai afectează cu nimic când mi se zice că sunt bun sau că sunt slab. Lucrurile astea trec pe lângă mine, nu mă deviază, pentru că sunt extrem de motivat să merg pe drumul meu. Ştiu că viitorul începe azi, în clipa asta. Ceea ce creez eu este în faţa mea, nu înapoia mea, de aceea nu mai trăiesc deloc din amintiri. Sunt un om creativ şi trebuie să dăru­iesc din harul meu, să fiu în armonie cu lumea, cu oa­menii.

- Să înţeleg că acest auto-exil ţi-a vin­decat şi inima?

- Da, în sensul că am avut atât de mult timp eu cu mine, încât am ajuns la con­cluzia că ea nu fusese nicio­dată bolnavă. Inima mea era şi este mereu deschisă, gata să primească, gata să se umple de iubire. Mintea, însă, era cea care trebuia "reparată". Ea refuză să iu­bească, ea teoretizează şi argumentează. Am început să învăţ - şi probabil voi continua toată viaţa această învăţătură - să nu mai las mintea să intervină în faţa inimii.

Emanuel Mirea Band

- Iată că, în prezent, te regăsim în cluburi, alături de trupa Emanuel Mirea Band. Cârcotaşa lume ar zice că e un pas înapoi să revii în club, când pe vre­muri erai fruntea topurilor muzicale...

- Lumea judecă, dar pe mine nu mă mai deranjează deloc lucrul acesta. Cânt alături de prietenii mei, îmi place la nebunie, mă simt bine, aşez zâmbete pe chi­purile oamenilor. Cântăm preluări, cântăm piesele mele, important este ceea ce transmitem publicului, fie că suntem în club sau pe stadion. Or, în fiecare seară de club, simt oameni feri­ciţi în jurul meu. După ce vin o dată la spectacol revin, cântă cu noi, e o stare de bine şi de fericire incredibile, o vibraţie armonică care pe mine m-a ajutat să reintru "în pâine", cum se zice. Îmi place. Trei sferturi din tru­pă este cea care acompania Stigma, aşadar ne cunoaş­tem de multă vreme. De doi ani cântăm la True Club, la petreceri private, în tot felul de locaţii, ne-am sudat, ne-am făcut rodajul pentru viitor, căci multe planuri măreţe mai avem. Iar cel mai important dintre acestea este terminarea lucrului la spaţiul pe care îl amenajăm pentru un studio. Acolo îmi voi duce traiul începând de... peste câteva zile. Abia aştept. Mi-am propus ore de lucru, program, disciplină, creaţie... nu mai pot de bucurie!!! Va fi cea mai mare realizare a mea de când am revenit în ţară.

Din nou STIGMA!

- Pentru cei care nu stau mereu conectaţi la In­ternet, avem o veste extraordinară: trupa Stigma re­vine! Povesteşte-ne puţin despre regăsirea cu Cornel Sorian, prietenul şi colegul tău de trupă...

- Da, anul trecut m-am întâlnit cu Cornel la Londra (unde el lucrează de ani buni ca producător muzical). Nu a fost întâmplător, am vorbit la telefon înainte, începusem să reconstruim o prietenie care a contat enorm pentru amândoi. Avem o relaţie foarte specială şi o chimie artistică incredibilă. Ne-am întâlnit să vedem dacă mai avem ceva de spus, în primul rând aşa, pentru noi. Am stat zece zile împreună la Londra şi, de la primele acorduri de chitară, am simţit că nimic nu s-a schimbat în toţi aceşti ani. Am compus trei piese atunci, pe loc. E fascinant să te înţelegi atât de bine artistic cu cineva, e un lucru nepreţuit, şi e păcat de la Dumnezeu să-l laşi să piară. Aşadar, am înre­gistrat deja acele melo­dii, le-am şi cântat în câteva rânduri. Chiar nu de mult am fost la Satu Mare, locul nostru natal, şi am cântat la zilele ora­şului, ca reunificata trupă Stigma. Am mai participat cu Cornel la câteva emisiuni alături de formaţia mea, plus un trio de coarde. Reacţia oamenilor a fost extra­ordinară, am simţit că nu am fost uitaţi, că lumea nu a încetat să ne iubeas­că şi să ne aprecieze. O luăm uşor, pas cu pas, de aceea nu facem încă mare "tam-tam" cu refa­cerea trupei Stigma. Vom continua, vom apă­rea tot mai des, dar fără presiune, într-un mod ele­gant, astfel ca la sfâr­şi­tul verii să ne prezen­tăm, cumva, în mod oficial.

- Că tot ai pomenit de Satu Mare, nu îţi este dor de Ardeal?

- Mereu. Dar îl port în mine în fiecare zi. Îl simt în fiecare clipă. Chiar şi aici, în Bucu­reşti, am foarte mulţi prieteni ardeleni, iar pe alţii mulţi i-am "arde­le­nizat" (râde). M-am obiş­­nuit să trăiesc în Bu­cureşti, îl iubesc acum şi îl consider "acasă", chiar dacă inima mea bate parcă mai tare când trec Carpaţii. Sunt omul care sfinţeşte locul! Cred cu desăvârşire în acest lu­cru: că noi, oamenii, fa­cem locurile să lumineze, să vibreze. În felul acesta reuşesc să mă simt bine peste tot.

- Romantic incurabil?

- Îmi place la nebunie să-mi spui asta, sper că aşa este, dar eu nu prea pot să fac aprecieri despre mine, că sunt într-un anume fel. Da, îmi place să citesc, îmi place poezia, pictura, arta. Îmi place frumosul. Îmi place vorba frumoasă şi elegantă.

- Îţi place să te îndrăgosteşti?

- Îmi place la nebunie să mă îndrăgostesc.