APOCALIPSA DUPĂ CHEVRON

Adevărul despre exploatarea gazelor de șist

București, 27 mai, dimineața devreme. Tele­fonul țârâie ascuțit și vibrațiile lui pe podea mă irită.
"Tu ce știi despre gazele de șist?"
"Cum adică?"
"Așa. Ești pro sau contra?"
Am închis telefonul. Nu era nici locul și nici mo­mentul pentru discuții. Am tras pătura peste ochi și-am încercat să adorm la loc. Nu puteam, întrebarea prie­tenei mele mă hărțuia. Ce-i drept, nu știam prea multe, dar de ce-aș fi fost contra? Gu­vernanții ne anunțau bucuroși că România se află deasu­pra unui zăcământ de 1444 mi­liarde de metri cubi de gaze de șist, care o plasează pe locul trei în Europa, după Polo­nia și Franța. Stăteam pe un ocean de gaz, care i-ar fi putut asi­gura României consu­mul vreme de 100 de ani de-acum încolo. Trebuia doar exploatat, și condu­cătorii s-au grăbit s-o facă, concesionând tere­nuri unor companii străine. Printre ele, și companiei americane Chevron, lider în domeniul gazelor de șist. Doar că, acum, exact când România părea că-și vede visul ame­rican cu ochii, la Bârlad, 5000 de oameni au ieșit în stra­dă să protesteze. 5000 de oameni spu­neau "nu frac­turării hidraulice" și "nu companiei-ma­mut Che­­vron". Ceva nu era totuși în regulă în toată afa­ce­rea. Trebuia să aflu cât mai curând.

Când viitorul e fracturat

Deci, ce era cu fracturarea hidraulică, încât bârlă­denii nu și-o doreau? O căutare pe google avea să-mi dea răspunsul. Spre deosebire de gazele convenționale, care se găsesc în pungi subterane ușor de extras, gazele de șist sunt risipite în porii unor roci argiloase. Frac­turarea hidraulică e metoda nouă (și foarte costi­sitoare) prin care acestea sunt exploatate. Imaginați-vă o sondă de dimensiuni impresionante, care forează la mare adâncime, întâi vertical, și apoi orizontal, lăsând în urma ei pământul ciuruit precum un șvaițer. Fracțio­narea e asemănătoare unui cutremur, face pământul să vibreze. Presiunea enormă sparge roca și eliberează gazul captiv din porii ei. Pentru a-l aduce însă la supra­față, e nevoie de un fluid de fracționare. Un cocktail de aproape 600 de substanțe chimice - de la cele cu denumiri imposibil de pronunțat, până la cele mai simple, pe care le găsim deseori și pe etichetele unor alimente - puse într-o cisternă uriașă, în care nu mai trebuie adăugată decât apă. Adică, foarte multă apă. Pentru o singură forare la un singur puț se folosesc între 10 și 40 de milioane de litri de apă! Un puț poate fi fracturat și de 7-8 ori. Or, numai în județul Vaslui se estimează că vor fi în jur de 2.800 de sonde. La final, după ce gazul e scos la suprafață, odată cu el ies și milioanele de litri de fluid toxic și radioactiv, rămase fără nicio între­buințare. M-am întrebat, desigur, ce fac companiile exploatatoare cu ele. Ei bine, cum fractura­rea hidrau­lică în volum mare este o metodă destul de nouă, lipsită deci de o reglementare adecvată, în Statele Unite, fie­care a făcut după capul ei. O vreme, fluidul rezidual a fost diluat cu apă și aruncat în râuri. După ce orga­nismele de mediu s-au sesizat, companiile au fost obli­gate să găsească altă soluție. L-au pulverizat în aer, gene­rând un val de ploi toxice și acide. Acum, în acor­dul pe care l-a semnat cu statul român pentru perime­trul Constanța, compania Chevron promite că le va reinjecta în pământ, riscând astfel declanșarea unor cutremure (mici ca magnitudine, dar numeroase) și contaminarea rezervelor de apă potabilă. Mai aveam oare motive să fiu pro?

După Chevron, potopul!

6 iunie 2013. Gonesc pe șosea în drum spre Bârlad, orașul de unde a pornit toată revolta românilor împo­triva acestui tip de exploatare. Sub lumina începutului de vară, satele risipite din Podișul Moldovei se scaldă în bunăstare. Dealuri cu viță de vie, holde de porumb și cartofi, araci încărcați de fasole. Fiecare curte e un imperiu în sine, ridicat cu grijă de oameni gospodari. Nu mai călătorisem în zona aceasta de țară, iar acum descopăr cu uimire o Româ­nie prosperă, despre care la televizor nu ni se spune ni­mic. O Românie a oameni­lor simpli, care trăiesc din ceea ce produc și care riscă să cadă victime uneia dintre cele mai mari catastrofe eco­logice ale ultimelor decenii: gazele de șist. Pe piciorul de pod de la Cosmești cineva a scris cu spray de graffiti "STOP Chevron". Sunt 286 de km de parcurs, un drum de trei ore, în care m-am gândit la războaiele purtate îm­potriva acestei companii peste tot în lume. Din Bra­zilia, unde a lăsat în urmă un dezastru ecologic pentru care statul a dat companiei o amendă de 22 de miliarde de dolari, până în Ecuador, unde după 30 de ani de ex­ploatare nemiloasă, aceeași companie a pierdut în instanță cel mai mare proces din istorie privind impac­tul asupra mediului natural. Ați văzut vreodată copii cu tălpile picioarelor putrede, de pe care carnea cade fâșii, fâșii? Curtea de Justiție din Ecuador a văzut și a obligat compania la plata a 18 mi­liarde de dolari despăgubiri pentru decimarea comuni­tăților indigene, pentru miile de cazuri de cancer de care au murit și vor mai muri acești locuitori și pentru contaminarea și distrugerea pădurii tropicale amazo­niene. 2012 a fost și cel mai prost an din istoria Che­vron în Nigeria, unde exploziile și incendiile la sonde păreau că nu se mai sfârșesc. Poluarea masivă a râului a lăsat comunitățile din Delta Nigerului, al căror sin­gur mijloc de existen­ță îl reprezenta pes­cui­tul, ruinate și nea­jutorate. De râurile con­taminate de pe te­ritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite și de întinderile uriașe de pământ pe care nu mai crește nicio plan­tă ce s-ar mai putea spune? În 2010, un do­cumentar impresio­nant semnat de jur­na­listul Josh Fox, Gas­land, scotea la iveală adevărul dureros al exploatării gazelor de șist pe teritoriul ame­rican. 107 minute de groază, care au putut fi urmărite și de ro­mâni, la Cluj, în ca­drul Festivalului Tiff de anul trecut. Filmul a fost nominalizat și la Oscar. Pentru că, nu-i așa, realitatea bate ficțiunea, iar sce­nele din film ar fi fost greu de imaginat vreodată de vreun regizor. Un bărbat aprin­zând cu o brichetă jetul gălbui care curge la ro­binet. Apa arde și asta nu mai e o metaforă, ci un ade­văr cu care nu se poate trăi. O femeie pe câmpul din ju­rul casei sale, adunând broaște otrăvite și iepuri morți. Un fermier pe un câmp inundat de ape negre, care bol­bo­rosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola. Cai jigăriți care nu se mai pot ține pe picioare. Pisici cărora le-a că­zut părul și care vomită încontinuu. Muncitori arși pe mâini și pe față, în urma accidentelor. Și fețele dispe­rate ale oamenilor care cer ajutor și nu sunt auziți de propriii lor guvernanți. Alternet, o prestigioasă re­vistă online creată în New York, renumită pentru campaniile sale ecologice de anvergură, i-a oferit Che­vron-ului titlul dezonorant de "cea mai toxică com­pa­nie ener­getică a anului 2011". Exact în același an, Chevron pu­nea piciorul în România, iar guvernanții o întâmpinau cu brațele deschise. Să nu fi auzit ei nimic de toate plângerile de care vuia presa occidentală?

Pentru cine bat clopotele?

Bârladul e un oraș de provincie ca multe altele, pe care moștenirea comunistă și-a lăsat amprenta: blocuri ce­nușii și case vechi, un bulevard mărginit de petunii, magazine modeste, două hoteluri și-un parc umbrit de arbori. Cândva, număra 70.000 de locuitori. Azi, nu mai mult de 60.000. Fără loc de muncă și lipsiți de perspective, oamenii au preferat să plece spre Occi­dent. Dacă n-ar fi cele câteva mașini prinse în trafic, ai fi tentat să spui că bârlădenii, câți au mai rămas, sunt adormiți. Au dovedit însă contrariul când, în urmă cu un an de zile, au organizat prima mare manifestație publică împotriva exploatării gazului de șist.
"Noi apărăm viața. Și viață fără apă nu se poate", îmi spune preotul Vasile Lăiu, motorul acestei mișcări, speriat de perspectiva secării izvoarelor și a conta­minării apelor subterane. Are 50 de ani și e protopop peste 100 de parohii, 153 de sate și 26 de comune din regiu­nea Bârladului, în total în jur de 160.000 de oa­meni, pentru viața cărora se simte responsabil. Nu doar ca preot însărcinat să transmită cuvântul adevă­rului mai departe, ci și ca sim­plu cetățean, de fap­tele căruia de­pinde soarta între­gii regiuni. Năs­cut la Moinești, într-o zonă petrolieră, pă­rin­tele Lăiu a cres­cut printre sonde. Pen­­tru el, ca pentru mulți al­ții, ga­zele și petrolul erau ga­ranția unei bu­nă­stări, pentru care alte țări ne-ar fi invi­diat. Despre gazele de șist nu știa însă mai ni­mic, când, în 2011, în tihnitul oraș de pro­vincie și-n satele dim­prejur își făceau apa­riția mașinile de la SC Prospecțiuni SA. In­trau pe terenurile agri­cole, culcau la pă­mânt porumbul, fă­ceau teste cu material explozibil, iar dacă pro­prietarul făcea scan­­­dal, șoferul îi a­runca în scârbă câte-o sută de lei, fără măcar să coboare de la vo­lan. "Într-o după-amia­­ză, am auzit o bu­buitură de s-au zgu­duit ferestrele. Am ieșit imediat din casă și am alergat. Oame­nii erau indignați, li se încălcau proprietățile fără niciun acord, mă între­bau ce să facă, iar eu nu știam ce să spun. Am început să mă informez și, pe măsură ce aflam detalii, mă îngrozeam de gravitatea lor. Dacă ai conștiință, nu poți rămâne indiferent. E în joc viața mea, a familiei mele, a enoriașilor mei și a urmașilor noștri".
În Postul Mare al anului 2012, Vasile Lăiu a început o campanie puternică de informare a cetățenilor prin biserică. În fiecare săptămână în altă localitate, îi aduna pe oameni laolaltă, le povestea tot ce știa și-i sfătuia să nu-și mai vândă pământurile te miri cui. Apoi a venit și ziua în care în toate satele au bătut clopotele. Ziua pri­mului miting în care străduțele comunelor s-au umplut de lume. Oamenii și-au îndesat în sacoșe cearșafurile pe care scriseseră lozinci și câte-un pachet de biscuiți, să le țină de foame, și au pornit spre Bârlad. "Nu aveam mașini în sate pentru câtă lume ar fi voit să vină", își amintește Vasile Lăiu și mă privește hotărât. Știe că lupta pe care a început-o e grea și s-ar putea să dureze ani. S-a înarmat cu răbdare și are susținerea unor intelectuali de pri­mă mână: geologi, matematicieni, in­gineri, juriști, economiști și chimiști. În ianuarie, anul trecut, s-au constituit în Grupul de Inițiativă al Societății Civile Bârlădene (GISC). Au orga­nizat colocvii de informare publică, au scris petiții și scrisori, au mers personal la Președinție, la Guvern, la Parlament, la Academia Română. Au făcut sesizări la DNA și la Parchetul General. Fiindcă bârlădenilor li s-a suprimat dreptul la informare, prevă­zut în certificatul de urbanism, au în­tocmit singuri documente peste docu­mente pentru a-i convinge și pe alții că există și o parte nevăzută a lucru­rilor, de care politicienii nu zic nimic. "Uitați - îmi spune și îmi întinde un vraf de hârtii -, premierul Victor Pon­ta iese și declară că n-ar trebui să ne temem, fiindcă licența dată Che­vron-ului în perimetrul Constanța se referă deocamdată doar la explorare, nu și la exploatare. Minciună sfrun­tată, acordul petrolier pe care îl de­ți­ne compania este un acord de explo­rare-dezvoltare-exploatare, nedife­ren­­­țiat. Și chiar dacă ar fi așa, explo­rarea nu e decât o exploatare la scară mică, bazată pe exact aceeași proce­dură a fracturării hidraulice. A recu­noscut-o și managerul de țară al Che­vron, în timpul unei conferințe, o atestă și ma­pa de prezentare a com­paniei. Cine poate crede că, după ce vor investi câteva sute de milioane de euro ca să ridice sonde, se vor mai retrage?".
Pentru perimetrul Bârlad, acordul petrolier a fost secretizat, fără niciun motiv. Un gest ilegal din partea auto­rităților, care nu face decât să dea de gândit. Ce se ascunde oare în hâr­tiile semnate cu Chevron, de nu pot fi fă­cute publice, așa cum au fost cele referitoare la peri­me­trul Constanța? "Am cerut în mod repetat să ne arate acordul. Dacă totul e lipsit de riscuri, ce motiv au să îl ascundă?", mai spune părintele Lăiu. Autoritățile au refuzat însă, iar bârlădenii au ieșit din nou în stradă. Au făcut-o pe 22 martie 2012, pe 26 aprilie 2012, pe 15 septembrie 2012, pe 27 februarie 2013 și din nou pe 27 mai 2013. De fiecare dată, s-au strâns pe străzile orașului între 5000 și 8000 de oameni care au scandat împotriva Chevron și împotriva guvernului care îi con­cesionase perimetrul Bârlad. Au fost catalogați de pri­mar drept golani, iar asupra mem­brilor GISC s-au făcut presiuni să își țină gura. "Am primit din partea unei asociații care face lobby pentru companiile care do­resc exploa­tarea gazelor de șist un mail în care sunt invitat, foarte politicos, să mă alătur demersurilor lor. Când le-am răspuns că am conștiință și că nu pot fi cumpărat, mi-au replicat scurt: «Nici nu știți ce-ați pierdut!». Nici nu mă interesează. Știu, în schimb, ce am câștigat", îmi mărturisește Gabriel Milan Sava, dr. inginer geolog. E membru fondator al GISC și a fost acuzat nu o dată că reprezintă interese rusești. "Ei susțin că gazele de șist ar asigura indepen­dența Româ­niei față de gazul rusesc. Or, după ei, dacă eu mă opun acestei posibile exploatări înseamnă că servesc inte­rese străi­ne. Oamenii care acuză refuză să accepte cea mai sim­plă motivație care nu poate fi cumpărată nicio­dată: pa­triotismul!"
Ceva însă tot au obținut. Speriată de mișcările de revoltă de la Bârlad, ministrul Rovana Plumb a amânat începerea explorărilor, cerând un raport de impact asu­pra mediului la nivel local, după ce deja concesiu­nea fusese făcută. În așteptarea lui, membrii Grupului în­cearcă să nu-și piardă speranța. Au înțeles că statul român și compania Chevron și-au dat mâna într-o afa­cere foarte murdară. "Vocea cetățenilor nu e auzită, în timp ce compania Chevron se bucură de sprijin fățiș din partea Guvernului și a reprezentanților organelor locale, care o învață cum să eludeze legile românești", spune Ovidiu Tiron, inginer, membru și el al Grupului GISC. În trei zile, cât am petrecut la Bârlad, aveam să înțeleg eu însămi că vorbele despre interesul strategic al României nu sunt altceva decât praf în ochi.

O ambulanță de un miliard de dolari

Ni se promite, bunăoară, că exploatarea acestor gaze ne va aduce "securitate energetică și indepen­dență față de importul de gaz rusesc" (Victor Ponta) și "gaze cu cel puțin 50% mai ieftine pentru români" (Traian Băsescu). Acordul petrolier pentru perimetrul Constanța, recent încheiat între firma Chevron și statul român, specifică însă negru pe alb dreptul companiei de a dispune asupra cantităților de gaze obținute, inclu­siv de a le exporta. Odată ce am concesionat un teren, gazul nu mai e al nostru. Aparține firmei care îl extra­ge. E ca și dat, căci legea petrolului din 2004 nu presu­pune împărțirea producției, ci doar o redevență plă­tibilă în bani, în cazul de față, de 3,5%. Valoarea ei, după cum a remarcat și analistul economic Ilie Șerbă­nescu, nu se va evidenția niciodată în PIB. Dacă vom vrea vreodată gazul nostru de șist, va trebui să-l cum­pă­răm de la Chevron, la prețul stabilit de ei, care va fi cel puțin egal cu prețul pe care-l plătim pentru cel ru­sesc. Dacă nu chiar mai scump. Conform Coali­ției celor șapte companii multinaționale din sectorul de petrol și gaze, din care face parte și compania Che­vron, "Gazul de șist este în prezent mai costisitor decât gazul convențional". Dar nu vom avea gaze mai ieftine și fiindcă prețul lor se va mări, oricum, până la finele anului 2014. România a semnat cu FMI, Comisia Eu­ro­peană și Banca Europeană un acord privind libera­lizarea prețurilor, care ne obligă să vindem petrolul și gazul la același preț ca în UE. Și asta, chiar dacă ar fi ale noastre și le-am exploata noi înșine. Politicienii ne-au mai luat ochii și cu perspectiva creării locurilor de muncă. Câte dintre ele vor reveni însă localnicilor, când se știe că tot procesul e automatizat, iar compania vine cu propria echipă de specialiști?
Până la urmă, României îi rămâne totuși ceva. Îi rămân costurile uriașe de decontaminare a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămâne infrastruc­tura rutieră distrusă (fiindcă drumurile și podurile nu rezistă la cele circa 2000 de curse de mașini de mare tonaj necesare ridicării și funcționării unei singure sonde). Îi rămân un potențial seismic greu de controlat (în SUA forurile de mediu au confirmat legătura dintre exploatarea gazelor de șist și cele peste o mie de cutre­mure) și un teritoriu enorm scos din circuitul agricol și din cel turistic (ce bine ar fi ca toxinele să știe mate­matică și să nu depășească 6285 km2!). Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta, fântânile contami­nate și o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma la care a fost estimat de specialiști consumul necesar de apă pentru exploatare. Asta, pentru că, în timp ce orice cetățean gospodar plătește fiecare metru cub de apă, supraveghindu-și cu grijă apometrele, sta­tul român dă companiei Chevron apa gratis.
În total, o pagubă greu de cuantificat cu precizie, dar care se ridică, conform estimărilor, la aproape un miliard de dolari. Chevron știe cu siguranță ce va lăsa în urmă. Altminteri, e greu de explicat îndrăzneala cu care reprezentanții companiei au anunțat în seminarul de la Vaslui că vor oferi Spitalului Județean o ambu­lanță. Pe când un dric?

***

Îmi iau rămas bun de la Vasile Lăiu și traversăm împreună curtea casei paro­hiale. Dacă mai aveam dubii când am plecat din Capitală, acum s-au spul­be­rat. Știu ce să-i răspund amicei mele. Aface­rea gazelor de șist e încă una din cele cu care ne-am obișnuit deja, în care cuvinte precum "investiții", "lo­curi de muncă" și "perspective" nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu vom câștiga nimic din concesio­narea acestor perime­tre: nici gaze mai ieftine, nici bani la bu­get. Vom plăti însă prețul enorm al nepă­sării politicienilor, pierzând o Românie pe care-o știm, dar am uitat s-o mai pri­vim. Nu-i nevoie decât de-o semnătură, și-n câțiva ani toată verdeața și prospe­țimea de care ne bucu­răm acum vor dis­părea. Într-o zi, după o slujbă în cimi­tir, o femeie l-a oprit pe Vasile Lăiu și l-a în­trebat: "Părinte, oare copiii noștri vor mai avea unde să aprindă o lumânare?" A tăcut atunci. Și a tăcut de fiecare dată când și-a amintit. La întrebarea ei nu poa­te da niciun răs­puns.

Reportaj realizat de Dia Radu

Gaze de șist sau gaze pe șest?

În 1996, omul de afaceri V.F. Timiș creează, în Marea Britanie, compania "Re­gal Petroleum", care în decembrie 2003 ob­ține de la Agenția Națională de Resurse Mi­nerale (ANRM) o licență exclusivă (aten­ție, devine 100% proprietar) de "explorare, dezvoltare și producție" pentru un peri­metru de 6285 km2 la Bârlad! Tot în 1996, același V.F. Timiș creează și companiile Ga­briel Resources, care și-au legat numele de afacerea Roșia Montană prin companiile mixte RMGC și Deva Gold. În 1995, cu un an înainte, Mihai Ianăș devine președinte al ANRM. Ca președinte al ANRM (o agenție de stat, plătită din bani publici), Mihai Ianăș sem­nează licențele pentru RMGC și Deva Gold și, pro­babil, și acordurile petroliere pentru "Regal Petroleum". Altfel spus, aflat la condu­cerea ANRM, Ianăș îi face cadou lui Timiș tot gazul și petrolul din perimetrul Bârlad. Apoi, fiindcă toate lucru­rile bune trebuie răsplătite, îl regăsim pe Mihai Ianăș recompensat de Timiș, pentru serviciile aduse, cu funcția de director al "Regal Petroleum" pentru România. Din toată afacerea, statul român nu câștigă ni­mic. Orice țară care se respectă dă companiei exploa­tatoare un procent și-și păstrează pentru sine un altul. Însă legea românească a petrolului, care prevedea împărțirea producției, a fost schimbată, coincidență!, exact în anul în care Mihai Ianăș a devenit președinte ANRM. Mai de­parte e vorba de bani și iarăși bani. În 2011, în urma pro­blemelor financiare pe care le întâmpină în Ucraina, unde Ministerul Mediului le emite ordin de suspendare, "Regal Petroleum" se hotă­răște să vândă Chevron-ului acordul petrolier deținut pentru perimetrul Bârlad, pentru suma de 25 de milioane de dolari. Chevron a cumpărat însă de la "Regal Petro­leum" o licență pentru gaze convenționale, nu pentru gaze de șist. Nici nu avea cum altfel. "România - mărturisește într-o scrisoare publică ministrul de stat Mihai Adrian Albulescu - nu are pentru gazele de șist o legislație adecvată." E ca și cum te-ai duce la vânătoare de mistreți cu permisul de pescuit, sperând, în secret, că nu te va prin­de nimeni.
(D.R)

Douglas Shields: "Ajunge! Nu mai vrem!"

În timp ce, în România, diverși analiști aserviți se străduiesc să găsească justificări economice exploatării gazelor de șist, aducând ca argu­ment principal prosperitatea Americii din ultimul deceniu, tehnologia pe care se bazează această ex­ploa­tare a generat o catastrofă ecologică, chiar la ea acasă. De curând însă, marile companii petroliere ame­ricane și-au arătat interesul de a exploata și zăcă­mintele aflate în Europa. Franța, Belgia, Irlanda și Bulgaria au spus "nu" metodei de exploatare prin frac­turare hidraulică. România a acceptat însă poziția de "țară-pilot", aprobând în ultimul an explorarea ga­zelor de șist, prin concesionările pe care le-a făcut mai multor companii. Desigur, fără ca populația să fie informată în legătură cu riscurile asupra sănătății și cu marile dezastre ecologice care ne pândesc. L-am in­vitat în paginile revistei pe domnul Douglas Shields, cel care a inițiat prima ordonanță de interzicere a frac­turării hidraulice de pe teritoriul american, pentru a ne vorbi pe larg despre dezavantajele acestei proce­duri și despre problemele cu care s-au confruntat cetă­țenii SUA. Domnia sa a fost președintele Con­siliului Local din Pittsburgh, Pennsylvania, și a lucrat timp de zece ani ca jurist specializat pe probleme de mediu și pe reglementările din industria gazului. Ordonanța de la Pittsburgh s-a dovedit o bătălie câș­tigată: a fost respectată de guvernatorul din Pennsyl­vania și luată drept model de majoritatea orașelor mari dimprejur. La noi însă, peste hotărârile similare date de consiliile locale ale mai multor comune din județul Vaslui s-a in­trat cu bocancii. Guvernul le ig­noră, iar Consiliul Jude­țean le-a con­testat validitatea, acționând în instanță împotriva lor.

- Domnule Douglas Shields, cum v-ați dat seama că metoda extracției gazelor de șist reprezintă o pro­blemă reală pentru natură și pentru sănătatea oa­menilor? S-au făcut în SUA studii prealabile de im­pact asupra mediului?

- Legea care reglementează industria de petrol din SUA nu prevedea, până anul trecut, nimic referitor la extragerea prin fracturare hidraulică a gazelor de șist. Prin urmare, la nivelul statului Pennsylvania nu s-a făcut niciun studiu de impact asupra naturii și asupra construcțiilor (poduri, șosele etc.), asupra economiei locale sau asupra sănătății oamenilor. S-a spus doar că Pennsylvania se află deasupra celui de-al doilea zăcă­mânt de gaz neconvențional din lume. Ce putea să fie rău în asta? Dar în 2006, când a fost forată prima sondă în Pennsylvania, un fermier, pe nume Ronald Gulla, și-a trimis un prieten să pescuiască în lacul de pe teren. Prietenul s-a întors și i-a spus: "Ron, lacul tău e mort. Plantele din jurul lacului s-au uscat, nu mai e niciun pește în el, apa e neagră, nu poți să privești prin ea". A fost primul semnal de alarmă că ceva nu e în regulă. A urmat o luptă de ani de zile în justiție, între fermier și "Ranch Re­sour­ces", firma exploatatoare. Am început apoi să investigăm și am descoperit că forarea se face intensiv, pe scară industrială, și implică, separat de situl pentru forare, iazuri deschise de depozitare, pline cu până la 80 de milioane de litri de fluid toxic. Cu cât aflam mai multe, cu atât ne speriam mai tare.

- Și populația României e destul de speriată. Avem motive reale să ne îngrijorăm? Cât de nocivă s-a dovedit această metodă în Statele Unite?

- Este foarte nocivă, deoarece fluidul care se în­toarce la suprafață, în urma forării hidraulice, este încărcat de substanțe radioactive și cancerigene: radiu, stronțiu, bariu, benzen, toluen, xialină și altele. În SUA, companiile au diluat acest fluid și l-au deversat în râuri. Dar stațiile noastre de epurare nu aveau echi­pa­mentul necesar separării acestor substanțe. Iar când clorurile se amestecă cu bromurile, se formează triha­lo­metan, un carcinogen ce provoacă cancer de vezică. Companiilor li s-a cerut să nu mai deverseze acest lichid în râuri. Dar ce poți face cu zecile de milioane de litri de fluid toxic? Unde îl duci? Ei bine, acest fluid a fost reinjectat în pământ, folosind puțuri de injectare de mare presiune, care duc la dislocarea plăcilor tectonice. S-a folosit această metodă în Arkan­sas, în 2010 și 2011, și Arkansas a început să aibă probleme cu cutremurele. Când au văzut ce se întâm­plă, oamenii au spus: "Ajunge, nu mai vrem!"

- Organizațiile din România care luptă împotriva gazelor de șist se tem mai ales de riscul depopulării, în cazul contaminării zonei.

- În Pennsylvania există un sat de aproximativ 50 de familii, care acum nu mai are deloc apă și este lăsat complet de izbeliște de către guvern. Se numește Woodlands și se află la aproximativ 50 de km nord de Pittsburgh. E o comunitate mică, relativ săracă. Împre­jurul acestor case s-au făcut foarte multe foraje. Sunt deja doi ani de când au descoperit că apa lor e conta­minată. Statul a venit să constate și a spus că nu e din cauza forajelor pentru gaze. Compania care a forat nu a fost făcută răspunzătoare. Li s-a spus: sunteți pe cont propriu. Vă dați sea­­ma? Comuni­ta­tea asta există de sute de ani. Ce vor face acum? Unde să se mute? Supra­viețuiesc din gene­ro­zitatea unor vo­luntari care pun bani și le cumpără apă. Este o situație extrem de dificilă, o puteți verifica pe internet, căutând Woodlands, Butler County, Pennsyl­vania. Puteți vedea cu ochii voștri ce se întâmplă.

- Primul mi­nis­tru român a de­clarat, recent, că ne plângem de­gea­­ba, pentru că nu s-a întâmplat nicăieri în lume vreun accident din cauza fracturării hidraulice.

- Citește pri­mul ministru zia­rele? Pe ce planetă trăiește? Să vină aici, în Pennsyl­va­nia. Chiar în timp ce dezbăteam or­do­nanța pentru in­terzicere, trei sau patru sonde au luat foc, au explodat, pur și simplu. La nord de Pittsburgh, în 2010, a explodat o sondă, doi oameni au murit, fluidul pe care l-au injectat a ieșit afară, arzând timp de câteva zile. Alt incendiu a avut loc în Moundsville, Virginia de Vest. Din fericire, nu a murit nimeni, dar au fost distrugeri serioase în natură și o explozie imensă. În Clearsfield, care se află la apro­­ximativ 80 de mile nord de orașul Pittsburgh, în urma unei explozii similare, mediul a fost atât de con­ta­minat, încât autoritățile însărcinate cu siguranța populației au hotărât evacuarea oamenilor pe o arie de 2 mile în jurul sondei. S-au îmbolnăvit oameni, au murit animale la ferme, s-au contaminat râurile, am avut explozii, incendii, puțuri cu material radioactiv care s-au fisurat și au poluat sursele de apă potabilă. Când guvernul sau vreo companie de exploatare vine la români și le spune că nu este nicio problemă, este o minciună sfruntată! Nimeni nu poate afirma că metoda aceasta e sigură.

- Primul nostru ministru tocmai a făcut-o, deși, înainte de alegeri, partidul său a promis că va in­terzice fracturarea hidraulică pe tot cuprinsul Ro­mâniei.

- Cade în sarcina acestui guvern să le explice oamenilor schimbarea de atitudine. Eu l-aș întreba câți bani a primit pentru campania sa electorală și de la cine, câtor membri ai familiei sale și ai partidului li s-au promis locuri de muncă în această industrie a gazelor de șist și câți oameni din interiorul partidului aflat la putere au afaceri legate de gazele de șist, din care vor face o mulțime de bani.

- Cum ați reușit să interziceți fracturarea hi­drau­lică în Pittsburgh?

- La început, ne-am uitat la legislația în privința folosirii pământului, dar am constatat că nu prea ne putea proteja. Am dat însă peste un grup de oameni, "Fondul pentru apărarea legală a comunității și a me­diului", care se zbăteau pentru apărarea intereselor agricultorilor mici și mijlocii, în fața agricultorilor cor­poratiști, industriali. Ei aveau o ordonanță modernă, care mi-a plăcut, fiindcă muta discuția pe drepturile cetățeanului de rând. Așa că am luat acel model și, în august 2010, am introdus o măsură legislativă care asigura dreptul cetățenilor Pittsburgh-ului de a hotărî ei înșiși dacă ac­cep­­­tă forarea hi­drau­lică sau nu. A fost o măsură legis­lativă foarte bine primită. La început, nu toată lumea din consiliu a agreat or­donanța, dar ne-am acordat timp, am avut se­siuni des­chise pu­blicului, în care am invitat spe­cialiști din toate dome­niile, ca să ex­plice care ar putea fi im­pactul, dacă am ac­cepta să se foreze. Până la ur­mă, pe 16 noiem­brie, Con­si­liul a votat în una­nimi­tate pentru or­do­nan­ță. În anul ur­mă­tor, multe din ora­­șele din jurul Pittsburgh-ului au introdus aceeași lege.

- Ce poate face, totuși, cetățeanul de rând, ca să îm­piedice această ex­ploatare? În Ro­mâ­nia, în zona Bâr­ladului, mii de oameni protestează de un an de zile și nimeni nu îi aude.

- Atâta timp cât guvernul și compa­niile ascund adevă­rul, oamenilor nu le mai rămâne de­cât să se informeze pe cont propriu și să decidă singuri dacă doresc sau nu să se supună riscurilor de care vor­bim. Nici nouă gu­ver­nul nu ne spunea adevărul, nici plângerile noastre nu erau auzite. Dar nu ne-am des­curajat. Am știut că ne-am înhămat la o luptă grea, de durată. Avem cu toții dreptul la informare și la o viață sănătoasă și trebuie să facem tot ce ne stă în putere să ne forțăm conducătorii să ia decizii responsabile față de generațiile care vin după noi.

Interviu realizat de CRISTINA CÂNEPĂ și DIA RADU

Mai multe informații pe www.gazedesist.ro
Fotografii din arhiva GISC