Tati Popa - "Cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru noi este dragostea. Iar cei care dăruiesc dragoste, la rândul lor, sunt fericiţi"

Hoteni, comuna Hărniceşti, judeţul Maramureş. Un punct pe harta ortodoxiei româneşti, cu tot ce are ea mai frumos: credinţă, iubire, speranţă. Un tânăr preot, Ioan Ardelean, slujeşte aici "Liturghia de după Liturghie", adică urmează îndemnul Mântuitorului de a-i ajuta pe oamenii nevoiaşi. Dintre toţi, cei mai vulnerabili i se par copiii abandonaţi. Şi vrea să-i ia pe cât mai mulţi în familia sa. A crescut deja 11. Ei ştiu că părintele Ardelean le este adevăratul tată. Tati Popa

Satul

Are numai un drum principal şi două uliţe. Un drum străjuit de porţi înalte, în lemnul cărora şi-au înscris sufletul meş­teri măiaştri. Drumul duce la biserică şi mai departe. Dar noi ne oprim la biserică. E lo­cul de unde îşi iau pu­tere sătenii, în fiecare duminică. Greco-cato­licii - la prima oră a dimineţii, ortodocşii - de pe la ceasurile zece încolo. Căci satul şi biserica sunt împărţite în bună pace între cele două confesiuni.
Sfântul lăcaş a ve­nit gata con­struit peste Tisa, în urmă cu aproa­pe 200 de ani (1784), din Slatina, "capitala" Maramureşului istoric, rămas astăzi pe tărâm ucrainean. La nouă ani după ce a fost termi­nată, a fost adusă peste apă, la Hoteni. Poartă hramul Sfinţilor Ar­han­gheli Mihail şi Ga­vriil, dar n-are nimic războinic în ea, ci este gătită ca o fată mare care îşi aşteaptă peţi­torii. Toate icoanele sunt împodobite cu mari ştergare albe cu flori roşii, ţesute în casă, aşa încât pereţii par grădina lui Dum­nezeu. Toate băncile şi vreo doi pereţi sunt acoperiţi de cergi groase, cu flori roşii şi negre, încălzind locul. În această biserică mică, dar primi­toare, l-am întâlnit pe părintele ortodox Ioan Ardelean.

Preotul

Părintele Ardelean te cucereşte cu zâmbetul său blând, de copil. Vorbeşte aşe­zat, limpede şi uşor profesoral. Năs­cut în 1972 la Strâmtura, pe Valea Izei, în Maramureşul Voievodal, a visat de mic să devină... salvator. A vrut de când se ştie să salveze oameni. I-au trecut prin minte toate profesiile care se ocupă de salvarea oamenilor aflaţi în dificultate, de la medici la pompieri. După absol­virea liceului, a făcut o şcoală postliceală sanitară. Temerar şi ambiţios, nu s-a mul­ţumit să rămână asistent medical şi a ur­mat, apoi, şi Facultatea de Teologie, sec­ţia Asistenţă Socială. Şi a început să fie implicat în proiecte sociale. Într-un târ­ziu, a înţeles că trupul trebuie salvat îm­pre­ună cu sufletul şi că, cel mai adesea, trupul poate fi salvat numai prin suflet. A urmat şi Facultatea de Teologie Pasto­ra­lă, pentru a se preoţi. De 17 ani, Părin­tele Ardelean este profesor de religie la Şcoala "Nicolae Iorga" din Baia Mare, iar de 15, preot la Hoteni şi tată al unor copii luaţi de suflet. Are doi băieţi ai săi, după sânge, Andrei (14 ani) şi Alexandru (11 ani), şi mai aşteaptă o fe­tiţă, dar este tată şi pen­tru alţi şapte copii orfani. Acestora din urmă ar putea spune că le-a sal­vat viaţa. Toţi îl strigă "Tati Popa", spre amuza­mentul său înduioşat.

Proiectul

Visul părintelui Arde­lean a început să prindă contur în anul 1998, când a primit finanţare de la Uniunea Europeană pen­tru proiectul "Acasă la Hoteni", care îşi propu­nea să le ofere experienţa unei vieţi de familie, limitată la finalurile de săptămână şi va­can­ţele şcolare, unor copii din Centrul de Plasament Baia Mare. Iniţial, au fost aleşi 15 băieţi şi fete care nu au avut nicio­dată o familie şi care au fost primiţi, pentru pe­rioade de la câteva zile la câteva săp­tămâni, în familiile unor creştini orto­docşi din Hoteni. Proiectul a durat un an, iar până la sfârşit s-au bucurat de bine­facerile sale 30 de copii, care s-au legat atât de mult sufleteşte de părinţii lor de ocazie din Hoteni, încât au continuat să se întâlnească şi după terminarea proiec­tului. Mai mult, unii ţărani au luat copii în plasament sau i-au înfiat. Aşa s-a în­tâmplat cu Mihaela Petruş, care a rămas la o familie din sat până azi. Părintele Ar­delean e mândru că în primăvara acestui an a şi cununat-o pe Mihaela, care acum îşi face casa ei, în Hoteni. În familia pă­rin­telui Ioan Ardelean a rămas, de ase­me­nea, o fată, Delia.

Familia

La încheierea proiectului "Acasă la Hoteni", părintele a gândit un altul, "din care nu mai pot ieşi, căci ţine cât toată viaţa noastră". Anume, şi-a dorit să poată primi în familia sa cât mai mulţi copii, pe care să-i îngrijească la fel ca pe ai săi şi să-i ajute şi când vor fi maturi. Împreună cu fundaţia britanică "Hope and Homes for Children" a construit o casă mare şi în­căpătoare. "Delia mai are 13 fraţi şi noi am vrut să-i aducem pe cât mai mulţi dintre ei aici, ca să fie la un loc, să se în­tregească familia. Parohia noastră era nouă pe atunci şi destul de mică, cu nu­mai 30 de familii, cum a şi rămas de alt­fel, şi nu avea o casă parohială. A trebuit să facem una suficient de încăpătoare pen­tru zece, cincisprezece suflete", spu­ne preotul.
După ridicarea casei, patru fraţi ai De­liei s-au mutat aici şi au fost crescuţi de soţii Ardelean. Pe alţi patru fraţi, deja majori la vremea aceea, părintele Arde­lean i-a ajutat să-şi facă un rost în viaţă. Până acum, în casa speranţei preotului Ardelean au crescut 11 copii orfani. Cel mai "vechi" în casă este Paul (16 ani), care a venit acum 13 ani. Cel mai mic co­pil pe care l-a luat părintele avea un an şi două luni: Mirabela, acum în vârstă de 13 ani. "Cei care s-au făcut mari au ple­cat numai când au putut să se în­tre­ţinăsinguri. Au stat la noi şi au învăţat tot ce te poate învăţa o familie şi după ce au împlinit vârsta majoratului. Sunt căsătoriţi acum şi ne reunim în marea noastră familie şi cu ei, la răstimpuri, mai ales de sărbători", povesteşte pă­rin­tele. Copiii din familia Ardelean, in­diferent că sunt de sânge sau de suflet, trăiesc în ace­leaşi condiţii şi după aceleaşi re­guli. "Facem lecţii cu ei, îi în­văţăm să lu­cre­ze pe com­pu­ter, dar şi la câmp. Avem ce­va pă­mânt dat de să­teni, două vaci, ze­ce scroafe cu pur­cei, iepuri, găini, şi tot ce mai trebuie într-o gospodărie bună. Dar toţi tre­buie să lucrăm pen­tru asta, chiar dacă mai avem şi trei angajaţi. Pen­tru că, dincolo de necesitatea de mo­ment, munca e bu­nă şi pentru a-ţi însuşi un mod de viaţă". De altfel, el însuşi nu se dă în lături de la coasă, praşilă sau tăiat lem­ne. Este mereu un exemplu, şi în casă, şi la câmp, şi în biserică. Şi face totul din dragoste. "Copilul are ne­voie de un blid de mâncare şi de un acoperiş deasupra ca­pu­lui, dar nu astea îl fac om. Aceste nevoi de supravieţuire îi pot fi satisfăcute şi de un centru de plasament. Însă numai dragostea îi dă încredere în el, îl des­chide către lume, îl pune într-o rându­ială. Iar dragostea nu poate fi oferită de un funcţionar, de un angajat la stat, oricât de binevoitor ar fi. Dragostea este sau nu este. Poate cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru noi este dra­gostea, iar cei care dăruiesc dragos­te, la rândul lor, sunt fericiţi".
Când îl asculţi pe părintele Ardelean, totul pare simplu: e de ajuns să iubeşti şi totul se rezolvă. Dar recunoaşte şi sfinţia sa că nu este aşa. "De la copilul luat din stradă, până la cel care se simte iubit, preţuit şi se comportă ca atare, făcând progrese la şcoală şi în viaţa de familie, e un drum chinuitor uneori. E foarte greu să modelezi un om. În plus, pentru fie­care năzbâtie a lor, ne mai primim şi re­pro­şuri: aşa te-a învăţat popa?", măr­turiseşte, zâmbind timid, părintele.
Ierarhia bisericească l-a fericit pe pă­rintele Ioan Ardelean, de numai câteva luni, cu o parohie mai mare, de 900 de suflete, într-un sat vestit al Maramure­şului, Deseşti, unde se află una din cele mai frumos pictate biserici de lemn din ţară. Acolo, însă, părintele va trebui să ducă la bun sfârşit construirea casei pa­rohiale, aflată "la roşu", şi mai ales adap­tarea acesteia la o familie atât de nu­me­roa­să. Până va fi gata noua locuinţă, fa­mi­lia Ardelean rămâne în Hoteni, de unde sătenii nu i-ar prea lăsa să plece, căci îi iubesc mult.

"Cea mai bună predică a păstorului din comunitate e fapta lui"

- Părinte, sunteţi o familie cu po­sibilităţi financiare reduse. Cum reuşiţi să întreţineţi atâtea per­soane?

- Dumnezeu te aju­tă să găseşti solu­ţiile, dacă vrei să faci ceva bun. De 17 ani, şi eu, şi soţia suntem dascăli la Baia Mare, unde am făcut nave­ta, pentru că din paro­hie chiar nu puteam trăi. Însă, un mare ajutor am primit de la Fundaţia "Hope and Homes for Chil­dren", care ne-a asigu­rat pla­ta personalului admi­nis­­trativ - că avem trei angajaţi, care se ocu­pă de curăţenie şi hra­nă pentru copii - în­cepând din 2002 şi până în 2011. De acum doi ani, tot prin mijlo­cirea Fun­da­ţiei, salariile sunt achitate de un spon­sor, "Porsche România".

- Vă mutaţi la Deseşti în curând. Veţi duce acolo şi alte proiecte începute aici?

- Da, în special Tabăra Naţională de Artă şi Solidaritate - un proiect la care noi ţinem foarte mult şi care, în fiecare vară, umplea uliţele satului Hoteni de copii şi de pic­tori din toată ţa­ra. Pe lângă co­piii noştri, ve­neau încă 30 de copii in­stituţio­nalizaţi şi tot atâţia pic­tori profe­sio­nişti, şi pictau împre­u­nă, într-o ex­pe­­rienţă de men­to­rat, cu ex­presie pe pân­ză.

- Activita­tea socială nu vă distrage de la ce aveţi de făcut ca preot? Nu vă consumă timpul şi ener­gia pe care alţi preoţi le chel­tu­ie numai pen­tru slujbele Bise­ricii şi asistenţa duhovnicească a credincio­şi­lor?

- Îmi consu­mă, dar nu mă sustrage. Dim­po­trivă, pentru mine e o împli­nire. Pentru că dacă e cuvântul sec, fără rod, este degeaba. Cea mai bună predică a păstorului din comunitate e fapta lui şi cu fapta lui sădeşte dragostea, milostenia, frăţietatea şi toate celelalte virtuţi. Dacă doar vorbeşti despre ele şi îi îndemni pe alţii să le practice, dar la tine nu se vă­desc, nu convingi pe nimeni. Apoi, Sfân­ta Liturghie n-ar fi deplină fără partea de după, pe care o numim "Liturghia aproa­pelui" sau "Liturghia de după Liturghie", în care îndemnul "să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim" se con­cretizează în viaţa noastră. E firescul lucrării unui preot. Fiecare preot este într-o comunitate şi un lucrător social care sprijină multe grupuri vulnerabile. Multe!

"Când Dumnezeu găseşte uşa sufletului întredeschisă de fapta cea bună, intră"

- Proiectele sociale pe care le-aţi de­rulat aici au dat şi roade duhov­niceşti?

- În primul rând, comunitatea şi-a schimbat radical mentalitatea faţă de co­pilul instituţionalizat, pe care în general îl percepea negativ, ca pe un fel de rebut al societăţii. La început, când am adus co­piii în sat, puţini ne-au fost alături, reac­ţia cea mai frecventă fiind de respin­gere şi de împotrivire. Pe urmă, încet, încet, oamenii au ajuns să-i accepte pe copii şi chiar să-i vadă ca parte a comu­nităţii. Au şi oprit mulţi copii în familiile lor. Cred că este un mare câştig, nu nu­mai social, ci şi duhovnicesc, pen­tru că sufletele credin­cioşilor s-au înmuiat şi s-au îm­bogăţit cu milă şi bunătate. Soli­dari­tatea, generozitatea, blân­deţea sunt virtuţi care odată clădite în su­flet cresc şi se ma­nifestă mai depar­te. Şi atunci, credinţa nu mai este trăită formal. De altfel, Mântuitorul ne avertizează: "Nu tot cel ce zice Doamne, Doam­ne va intra în îm­părăţia lui Dumne­zeu". Adică, dincolo de declaraţii tre­buie să existe şi fapte. Pe ur­mă, am văzut la eno­riaşi şi o participare mai mare la slujbe, mai in­tensă, şi o mai mare aplecare spre cele du­hovniceşti. Când Dum­nezeu găseşte uşa sufle­tului întredeschisă de fapta cea bună, intră.

- Dar de copii se prinde credinţa?

- Ei trăiesc duhul din familia noastră, participă la toate slujbele bisericii alături de noi şi nu-şi închipuie o duminică fără prezenţa la Sfânta Liturghie. Dar nu le-am impus. Ei au venit singuri, pentru că se simt parte din această fa­mi­lie care mer­­ge la muncă, la sapă, la coasă şi la biserică.

- V-aţi visat de mic un sal­vator. De ce aţi ales să-i salvaţi pe copiii aban­do­naţi şi nu al­te persoane, bă­­trâni sin­guri, oa­meni bol­navi...? V-a în­demnat ceva din biografia sfinţiei voas­tre?

- Dumne­zeu ne alege pen­­tru lucrarea sa, şi cred că pe mine m-a ales pentru ceea ce fac. Poa­te a con­tri­buit şi locul în care am venit preot. Hoteni este un sat în care se nasc pu­ţini copii şi aşa a fost în ulti­me­le trei secole. În fami­lia în care m-am născut, suntem şase co­pii. Eu sunt cel mai mare. Poate a contat şi asta, căci am fost învăţat să am grijă de alţii. Dar dacă întrebarea dvs. vizează dragostea, n-am suferit de ab­sen­ţa afec­ţiunii, dar nici n-am fostcocoloşit. Într-o familie mare, părinţii n-au timp să-şi răs­feţe pruncii. Într-o familie mare înveţi însă solida­ritatea, generozitatea şi unita­tea. Şi asta, oare, nu înseamnă tot dra­goste?

Biserica din Deseşti

Satul Deseşti este atestat documentar de la 1360, iar biserica sa, cu hramul Sf. Paraschiva, a fost clădită din lemn, pe locul uneia mai vechi, la 1717. Sfântul lăcaş a fost inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în decembrie 1999. Ce o face specială este pictura murală a zugravilor Radu Munteanu şi Gheorghie din Deseşti - doi dintre cei mai renumiţi pictori din Maramureş -, care se păstrea­ză impecabil şi după aproape trei vea­curi. Zugravii aceştia au pictat şi alte paisprezece icoane pe lemn, aflate în biserică.