- Dragă Emanuel, ne-a fost dor de tine. După ani de succes cu trupa Stigma și alți ani glorioși ca artist solo - premiat, nominalizat la MTV - ai dispărut, ba chiar ai dispărut fără urmă! Ce e cu tine? Pe unde te-ai preumblat?
- Oooo, nici nu știu de unde să încep... Cred că noi ne-am văzut ultima oară undeva prin 2007, când trupa Stigma se destrămase, eu aveam cariera mea solo, care mergea foarte bine, și lucram la studio împreună cu prietenii mei de la Impact. Toate păreau bune și frumoase, dar eu nu eram deloc bine. Ruperea trupei Stigma și, mai ales, destrămarea prieteniei mele cu Cornel, direcția în care mergeau industria muzicală și emisiunile de profil, plus o mare dragoste ce durase nouă ani și care tocmai se încheiase au pus atâta tristețe în inima mea, încât nu reușeam deloc să mă regăsesc. Așadar, am luat o decizie capitală: în 2009 am plecat la studii. Am ales un loc foarte îndepărtat, Canada, respectiv Vancouver. Am studiat Sound design și post-producție pentru televiziune și film timp de doi ani, la Academia Columbia. Nu numai prestigiul acestei școli m-a determinat să aleg Canada, dar și depărtarea. Am vrut să pun o distanță cât mai mare între mine și personajul care devenisem, unul care îmi displăcea profund, în care nu mai credeam deloc. Deși aveam succes, simțeam că nu mă recunosc nicicum în el, chiar am suferit enorm, pentru că muzica a fost mereu o mare pasiune pentru mine - nu o meserie - și ajunsesem să nu mă mai bucur deloc de ea. Eram gol. Am zis "stop" și am plecat într-un loc în care eram anonim, îmbrăcat oricum, ras în cap, eu cu mine însumi. Vancouver a devenit locul regăsirii mele, un oraș superb, cosmopolit, prietenos, tolerant, cu peisaje de vis, un oraș romantic și multicultural. Am dat un examen, am obținut viza de student și am plecat. Dar școala costa foarte mult, ceea ce adunasem eu mi-a ajuns doar să mă înscriu și să plătesc câteva luni, așadar a trebuit să muncesc să mă întrețin. Nu mai făcusem asta niciodată, până atunci nu muncisem nici măcar o zi în viața mea. Taxele, chiria m-au împins la muncă, iar asta mi-a făcut enorm de bine. Am muncit într-o pizzerie în primă fază. Mergeam la școală de luni până vineri, iar în week-end lucram non stop acolo. De la munca de jos până la pregătirea propriu-zisă a pizzei, le-am făcut pe toate. După patru luni însă, am căzut fizic, nu mai puteam de oboseală, așa că am schimbat slujba. Împreună cu un prieten, am început să montăm perdele în locații mari, hoteluri, cazinouri, spitale. Programul era mai permisiv, câștigam binișor și mă puteam ocupa în continuare serios de școală. Da, munca m-a disciplinat enorm, m-a făcut să apreciez totul, mult mai mult. Dar cel mai bine mi-a făcut să fiu singur. Aveam o chitară, am reînceput să scriu muzică, versuri, să mă bucur de mine...
- Totuși, artiștii se "hrănesc" din succes. Nu e deprimant să stai atât de mult deoparte, mai ales pentru tine, care numai muzică și scenă știuseși toată viața?
- Bogdana, nu mai puteam. În ciuda succesului, aveam atacuri de panică, făceam crize de depresie când eram obligat să particip la emisiuni în care eram întrebat de la ce firme îmi luam hainele sau ce părere aveam de nu știu ce scandaluri. Mă retrăsesem în studio, sufeream și în urma despărțirii de prietena mea de atunci, plecarea a fost cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Am renăscut. Am devenit un om mai bun, mai luminos, am învățat să primesc, nu numai să dăruiesc, ceea ce m-a transformat într-o persoană mult mai echilibrată. Am învățat să apreciez plăcerile traiului simplu. Reușesc acum să văd binele din tot și toate, să trăiesc armonios, să fiu disciplinat și foarte, foarte determinat. Mai mult, cunoscând oameni de toate națiile pământului, am reînvățat să mă îndrept cu fața către ei, ceea ce contează enorm în viața unui cântăreț. Culcatul pe lauri, delăsarea și abordarea neprofesionistă a meseriei mele m-au tras foarte mult înapoi. Am pierdut din cauza lor și am jurat să nu mai fac asta niciodată. Am hotărât să mă reclădesc, o fac în fiecare zi, în fiecare clipă duc o luptă cu mine. Uite, eu am convingerea că am avut și am capacitatea de a scrie cel puțin trei piese pe an de nivelul "Jumătate tu, jumătate eu", marele succes Stigma. Nu numai să le scriu, dar să le și fac cunoscute. Tocmai acest culcat pe lauri m-a împiedicat să creez la potențialul meu. Inadmisibil! Gata! Potențialul acesta este în mine, în fiecare clipă lupt să nu îl mai las să zacă. Acum nu mă mai afectează cu nimic când mi se zice că sunt bun sau că sunt slab. Lucrurile astea trec pe lângă mine, nu mă deviază, pentru că sunt extrem de motivat să merg pe drumul meu. Știu că viitorul începe azi, în clipa asta. Ceea ce creez eu este în fața mea, nu înapoia mea, de aceea nu mai trăiesc deloc din amintiri. Sunt un om creativ și trebuie să dăruiesc din harul meu, să fiu în armonie cu lumea, cu oamenii.
- Să înțeleg că acest auto-exil ți-a vindecat și inima?
- Da, în sensul că am avut atât de mult timp eu cu mine, încât am ajuns la concluzia că ea nu fusese niciodată bolnavă. Inima mea era și este mereu deschisă, gata să primească, gata să se umple de iubire. Mintea, însă, era cea care trebuia "reparată". Ea refuză să iubească, ea teoretizează și argumentează. Am început să învăț - și probabil voi continua toată viața această învățătură - să nu mai las mintea să intervină în fața inimii.
Emanuel Mirea Band
- Iată că, în prezent, te regăsim în cluburi, alături de trupa Emanuel Mirea Band. Cârcotașa lume ar zice că e un pas înapoi să revii în club, când pe vremuri erai fruntea topurilor muzicale...
- Lumea judecă, dar pe mine nu mă mai deranjează deloc lucrul acesta. Cânt alături de prietenii mei, îmi place la nebunie, mă simt bine, așez zâmbete pe chipurile oamenilor. Cântăm preluări, cântăm piesele mele, important este ceea ce transmitem publicului, fie că suntem în club sau pe stadion. Or, în fiecare seară de club, simt oameni fericiți în jurul meu. După ce vin o dată la spectacol revin, cântă cu noi, e o stare de bine și de fericire incredibile, o vibrație armonică care pe mine m-a ajutat să reintru "în pâine", cum se zice. Îmi place. Trei sferturi din trupă este cea care acompania Stigma, așadar ne cunoaștem de multă vreme. De doi ani cântăm la True Club, la petreceri private, în tot felul de locații, ne-am sudat, ne-am făcut rodajul pentru viitor, căci multe planuri mărețe mai avem. Iar cel mai important dintre acestea este terminarea lucrului la spațiul pe care îl amenajăm pentru un studio. Acolo îmi voi duce traiul începând de... peste câteva zile. Abia aștept. Mi-am propus ore de lucru, program, disciplină, creație... nu mai pot de bucurie!!! Va fi cea mai mare realizare a mea de când am revenit în țară.
Din nou STIGMA!
- Pentru cei care nu stau mereu conectați la Internet, avem o veste extraordinară: trupa Stigma revine! Povestește-ne puțin despre regăsirea cu Cornel Sorian, prietenul și colegul tău de trupă...
- Da, anul trecut m-am întâlnit cu Cornel la Londra (unde el lucrează de ani buni ca producător muzical). Nu a fost întâmplător, am vorbit la telefon înainte, începusem să reconstruim o prietenie care a contat enorm pentru amândoi. Avem o relație foarte specială și o chimie artistică incredibilă. Ne-am întâlnit să vedem dacă mai avem ceva de spus, în primul rând așa, pentru noi. Am stat zece zile împreună la Londra și, de la primele acorduri de chitară, am simțit că nimic nu s-a schimbat în toți acești ani. Am compus trei piese atunci, pe loc. E fascinant să te înțelegi atât de bine artistic cu cineva, e un lucru neprețuit, și e păcat de la Dumnezeu să-l lași să piară. Așadar, am înregistrat deja acele melodii, le-am și cântat în câteva rânduri. Chiar nu de mult am fost la Satu Mare, locul nostru natal, și am cântat la zilele orașului, ca reunificata trupă Stigma. Am mai participat cu Cornel la câteva emisiuni alături de formația mea, plus un trio de coarde. Reacția oamenilor a fost extraordinară, am simțit că nu am fost uitați, că lumea nu a încetat să ne iubească și să ne aprecieze. O luăm ușor, pas cu pas, de aceea nu facem încă mare "tam-tam" cu refacerea trupei Stigma. Vom continua, vom apărea tot mai des, dar fără presiune, într-un mod elegant, astfel ca la sfârșitul verii să ne prezentăm, cumva, în mod oficial.
- Că tot ai pomenit de Satu Mare, nu îți este dor de Ardeal?
- Mereu. Dar îl port în mine în fiecare zi. Îl simt în fiecare clipă. Chiar și aici, în București, am foarte mulți prieteni ardeleni, iar pe alții mulți i-am "ardelenizat" (râde). M-am obișnuit să trăiesc în București, îl iubesc acum și îl consider "acasă", chiar dacă inima mea bate parcă mai tare când trec Carpații. Sunt omul care sfințește locul! Cred cu desăvârșire în acest lucru: că noi, oamenii, facem locurile să lumineze, să vibreze. În felul acesta reușesc să mă simt bine peste tot.
- Romantic incurabil?
- Îmi place la nebunie să-mi spui asta, sper că așa este, dar eu nu prea pot să fac aprecieri despre mine, că sunt într-un anume fel. Da, îmi place să citesc, îmi place poezia, pictura, arta. Îmi place frumosul. Îmi place vorba frumoasă și elegantă.
- Îți place să te îndrăgostești?
- Îmi place la nebunie să mă îndrăgostesc.