Răţuşca cea urâtă
- Se împlinesc trei ani de când, temerară şi exigentă cu sine, trageţi după dvs. o echipă de trei sute de oameni (solişti, balerini, corişti, instrumentişti, scenografi, costumieri, machiori, peruchieri, decoratori, electricieni, maşinişti) care face ca un spectacol de operă să existe, să aibă strălucire, să vibreze de la primul până la ultimul ton al orchestrei. Cum izbutiţi o asemenea performanţă?
- Cu multă iubire! Fără iubire nu se poate face nimic! În momentul în care iubeşti ceea ce faci, investeşti tot ce ai, adică sufletul tău - toate gândurile, toate sentimentele şi tot timpul tău - zile şi nopţi. Dar eşti şi răsplătit. Tot ce investeşti îţi este returnat înzecit. Iubire pentru iubire.
- Opera nu este, totuşi, prima dvs. iubire. Ştiu că prima dragoste a dvs. a fost aceea pentru balet. Aţi dansat de la patru ani până la 30 de ani, când v-aţi încheiat brusc cariera de balerină a Operei Naţionale din Bucureşti...
- Da, baletul trebuie să-l iubeşti cu patimă şi să i te dăruieşti total. Ca să poţi transfigura pe scenă, prin mişcare, idei, sentimente. Baletul e un sport de performanţă, în care rezişti cu greu unui program de pregătire draconic, unui sistem de învăţare greoi şi îndelungat, ca să străluceşti apoi ca solistă un timp limitat, să ai un apogeu al carierei întins pe câţiva ani, după care să simţi declinul în fiecare atom al corpului tău, care nu-ţi mai răspunde cu precizia unui ceas elveţian. Pentru că aşa ajungi să îţi educi corpul, de la degetele de la picioare, care îţi stau îndesate în poante, şi pe care îţi ridici toată greutatea corpului, până la sprânceana pe care o ridici a mirare în nu ştiu ce scenă din nu ştiu ce tablou. Au fost multe nopţi la rând în care, elevă la liceul de coregrafie fiind, dormeam cu picioarele în ciorapi îmbibaţi cu soluţie "Burov", pentru că aveam picioarele umflate de prea mult antrenament de cu seară, iar a doua zi nu îmi mai intrau în poante. Şi trebuie să iubeşti foarte tare lucrul ăsta ca să-l faci, pentru că ai momente în care e cumplit de greu, în care corpul tău aproape ţipă de durere pentru limitele de rezistenţă la care îl împingi.
- Aţi dovedit de mică aptitudini pentru dans?
- Mama mea, Zizi Jurian, fiica lui Efrem Jurian, negustor din Constanţa, care avea o casă splendidă acolo, m-a dus la patru ani la balet, împotriva părerilor restului familiei. Pentru că a văzut în mine o sămânţă de talent, când mă învârteam prin casă în chiloţeii albi cu danteluţă şi cu mânuţele deasupra capului, ca răţuşca cea urâtă care nu ştia, la vremea aia, că avea să devină lebădă.
Numele providenţei - Andrei Şerban
- Aţi renunţat la balet, după un accident. A fost greu să înlocuiţi iubirea dansului cu o alta: pentru regia de teatru?
La conferinţa de presă privind Gala Premiilor Operelor Naţionale (Foto: Agerpres-2)
Şansa mea a fost că în 1990 l-am întâlnit pe Andrei Şerban. Venise să monteze la Teatrul Naţional "Troienele", după Euripide, şi eu venisem acolo, în cârje, pentru că, evident, nu aveam stare acasă, ci voiam să văd cum se desfăşoară concursul pentru actori, pe care-l dădea pentru spectacolul lui. (Chiar am vorbit de curând cu Andrei Şerban, pentru că în 21 iunie a fost aniversarea domniei sale, chiar în ziua solstiţiului de vară, şi ne-am reamintit episodul întâlnirii noastre: am luat amândoi acelaşi lift, în Teatrul Naţional, fără să ne cunoaştem.) Aveam părul lung, roşu, pentru rolurile pe care le dansasem în operă, şi m-a remarcat. Poate de aceea, sau poate că a aflat că sunt balerină, cert e că seara m-am trezit cu un telefon de la el (credeam că îl caută pe Claudiu dar, nu, el cu mine voia să vorbească). Mi-a spus să vin să fac parte din distribuţia "Troienelor", mi-a dat Creusa, un rol foarte important din "Medeea", şi m-a rugat să mă ocup de mişcarea scenică a spectacolului în întregime. I-am răspuns că încă aveam o tijă metalică în picior, în august era programată intervenţia prin care mi se scotea, iar până atunci, urma să umblu în cârje. Mi-a spus că nu e nici o problemă, pentru că premiera va fi în septembrie, deci puteam să mă apuc deja de lucru. Faptul că el mi-a acordat atâta încredere mi-a deschis nişte aripi uriaşe, mi-a dat o energie fantastică, pentru a putea crea încă ceva, deşi diferit de ceea ce făcusem până atunci. Până în momentul acela, aveam senzaţia că eu nu mai aveam pentru ce să lupt, nu mai aveam ce să mai sper... nu mai aveam nicio motivaţie, iar asta, pur şi simplu, mă strivea. A fost, aşadar, o întâlnire providenţială cea cu Andrei Şerban, care avea să fructifice peste ani şi culmea este că exact atunci, întorcându-mă de la prima repetiţie cu "Troienele", am văzut la ştiri cum Victor Rebengiuc, rectorul Academiei de Teatru şi Film, anunţa că se înfiinţează o nouă facultate, cea de Coregrafie. A doua zi m-am înscris, am intrat şi, după un an de Creaţie Coregrafică, cu ajutorul dlui Gelu Colceag, decanul facultăţii, după ce am dat nişte examene de diferenţă, m-am transferat la Regie Teatru. Asta pentru că apreciam în mod deosebit profesorii care erau atunci la această catedră, mă refer la Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion - nume mari din regie. Aşa că am învăţat sârguincioasă, aveam cursuri la care eram singurul student în sală, mă străduiam să-mi impresionez profesorii, să nu-i dezamăgesc pe aceşti "monştri sacri". Devotamentul meu total s-a mutat din balet către regie! Şi aşa a rămas, deşi, uneori, mai amestec lumini şi umbre între ele, în sensul că eu continuu să dansez. Am reînceput când am fost directoarea Teatrului de Operă şi Balet "Oleg Danovski" din Constanţa, am trei spectacole şi aici, la Iaşi, în care dansez, pe partituri coregrafice deloc simple, şi încă fac faţă. E o minune! În ce priveşte regia, eu nu mi-am dorit să montez spectacole de teatru, nu credeam că sunt în stare, dar am avut şansa ca primele mele examene, din anul doi, trei, patru, până la final, să fie preluate de teatre, şi aşa am ajuns foarte repede la regia de teatru.
- Poate v-a încurajat şi Claudiu Bleonţ, să i vă alăturaţi pe scena de teatru...
Cu Andrei Şerban (Foto: Paul Buciuta/revistatango.ro)
Mama de pe motocicletă
- Dar mama dvs., cu care aveţi o relaţie excepţională şi acum, a acceptat schimbarea asta de direcţie?
- Eu cu mama am avut mare noroc, pentru că m-a lăsat tot timpul să fac ce am vrut, m-a susţinut şi atunci, tot aşa cum m-a susţinut în toate încercările mele din viaţă. Mama a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, cu trei specializări, trei sporturi periculoase, le-aş numi eu: paraşutism, motocros şi călărie. Niciuna nu mă tentează, nici măcar să mă cocoţ pe un cal. De curând, am văzut-o că şchiopăta şi am întrebat-o ce are. Şi ea, şi Doru, actualul meu soţ (actorul Doru Rancea, n.r.), mi-au ascuns faptul că mama mersese pe motocicletă şi căzuse cu ea. Iar mama are anul ăsta 80 de ani! A fost în tinereţe o femeie superbă, blondă, cu ochii albaştri, o frumuseţe naturală perfectă, chiar şi acum arată foarte bine. E foarte delicată ca spirit, nu ridică vocea niciodată, nu am auzit-o vorbind decât frumos, şi ascunde o forţă uriaşă în spatele fragilităţii ei. Având asemenea pasiuni "masculine", dintr-un soi de admiraţie, am ieşit un fel de "băieţoi", crescută doar de ea, cu mari sacrificii (părinţii mei au divorţat când eu eram foarte mică), aşa că am jucat fotbal, m-am cocoţat prin copaci şi pe garduri, având piciorul în gips, am făcut toate năzdrăvăniile posibile. Nu am avut o copilărie aşezată, liniştită, dar ea spune despre mine că am fost un copil bun. Mi-a fost model în multe privinţe. De pildă, la fel ca şi ea, nu am fost niciodată la cosmetică, nu mi-am întreţinut frumuseţea şi tinereţea, am lăsat vârstele să vină de la sine, fără să mă agăţ cu dinţii şi cu ghearele de ele.
Şi acum îmi reproşez faptul că mama şi-a sacrificat viaţa pentru mine. E singură. Aveam două apartamente uşă în uşă şi puteam să ne vedem mereu, să am grijă de ea, dar am plecat de lângă ea, am plecat şi de lângă soţul meu, din casa noastră de la Bâcu, ca să stau la Iaşi şi să conduc Opera Naţională. Mă aşteaptă, săraca. De fiecare dată când vin la Bucureşti îi promit că ne vedem, dar nu reuşesc să mă ţin de promisiune. Trebuie să merg şi acasă la mine, la Bâcu (aproape de Bucureşti, în jud. Giurgiu), să stau şi cu soţul meu şi cu cei 27 de căţei ai noştri.
"Nu trebuie să aştepţi ca dragostea să se transforme în ură"
La Gala Premiilor UNITER cu preşedintele CJ Iaşi - Cristian Adomniţei
- Orice femeie ştie, simte, când se termină o relaţie, când dragostea nu mai e decât o palidă reflexie a ceea ce a fost la început... Unele nu vor să recunoască adevărul crud, dar cred că nu trebuie să aştepţi ca dragostea să se transforme în ură şi resentimente, ci trebuie să te opreşti atunci când încă se poate termina frumos. A fost foarte dificil pentru amândoi, dar aşa era cel mai rezonabil cu putinţă.
- E posibil asta? Să nu ajungi să priveşti înapoi cu mânie?
- E greu! Dar pentru mine a fost posibil. Am stat, am plâns şi am plecat mai departe. Am lăsat o uşă deschisă între noi, cel puţin în plan profesional, e vorba de instituţii, de relaţii, pentru că eu cu Claudiu Bleonţ am lucrat mult împreună, eram împreună de dimineaţa până seara în teatru, apoi acasă. Iar de Doru Rancea, actualul meu soţ, mă lega la început o prietenie dezinteresată, el era în cercul nostru de prieteni de mulţi ani, dar nu m-am gândit niciodată că ar putea fi vreodată mai mult de atât. Eram confidenţi, lucram împreună, juca în spectacolele mele, dar atunci când am devenit iubiţi (nici nu ştiu cum s-a întâmplat, sau de ce... ci aşa a fost să fie!), a refuzat să mai lucreze cu mine şi a ieşit din distribuţia spectacolelor mele. A rămas cu mine, m-a sprijinit enorm, ne leagă o dragoste profundă, un ataşament şi o încredere oarbă, ne leagă, dincolo de sentimentele noastre, aceleaşi afinităţi, aceeaşi dragoste faţă de animale, faţă de copaci, de natură, de viaţa trăită în spirit liber. E atât de pozitiv, de solar, are un umor teribil. Când apare, se luminează casa, locul. Ştiu că atunci când îmi e greu, pot conta pe el, de la a lua avionul spre Iaşi, când îi spun, într-o dimineaţă, că nu mă simt bine, că am o nevralgie, până la a-mi da bani să cumpăr farduri pentru operă atunci când nu mai avem. El e sponsorul principal al familiei, are grijă de noi toţi. Munceşte enorm, face spectacole pentru copii în diferite locuri din ţară, aşa că e şi el mai tot timpul plecat. Uneori îmi spune cu năduf: "Cineva în casa asta trebuie să şi muncească!" Pentru că eu, cu salariul meu de bugetar... Nu mi-ar ajunge banii să cumpăr mâncare la căţei pentru o lună întreagă! Eu sunt Leu, născută în 19 august, tind să fiu dominantă în relaţie, iar Doru e Rac, oameni foarte sensibili, poţi să-i răneşti uşor cu o vorbă, sunt legaţi de casă şi de confortul lor casnic.
- Cum se păstrează o iubire? Există o ştiinţă a mariajului fericit? Avem nevoie de confirmări permanente că dragostea încă rezistă, că nu s-a stins?
- Oricine are nevoie de confirmări. În ce mă priveşte, în virtutea unui Big-Bang iniţial, merg înainte, şi dragostea se desfăşoară de pe un fuior care nu se termină niciodată. Pentru mine e important ce s-a întâmplat atunci, la început, când am simţit că îl iubesc, când s-a născut, din ce şi cum nu ştiu, dragostea noastră. Şi la momentele acelea fac apel permanent, atunci când îmi e mai greu, sau am îndoieli. Nu e o fericire continuă, de dimineaţa până seara, dar important este să ne respectăm şi să nu uităm niciodată ce a reprezentat persoana de lângă noi, atunci când ne-a fost cel mai greu, sau când ne-a fost cel mai bine. La asta trebuie să te gândeşti tot timpul, la starea de atunci trebuie să faci apel mereu şi mereu, reîncărcându-te din energia aceea intensă şi luminoasă. Adică: "Suntem tot noi, aceiaşi! De ce n-am putea fi la fel de fericiţi şi astăzi, aşa cum am fost atunci?" Şi dacă raţionezi aşa, totul pare mai simplu de înţeles, de acceptat.
"Dragostea noastră de operă aprinde stelele deasupra Iaşilor"
Cu soţul ei, Doru Rancea
- Dormind foarte puţin. Am zile în care dorm doar două-trei ore pe noapte, pentru că în momentul în care mă implic în ceva, mă gândesc numai la lucrul respectiv. Şi dragul pe care îl am de meserie mă ţine în formă, mereu inspirată. Când îmi pun ceva în minte, duc până la capăt. Iată, luna trecută am reuşit să realizez la Iaşi prima Gală a Operelor Naţionale, un eveniment care vreau să devină o tradiţie, pentru a da strălucirea meritată teatrelor de operă din ţară, interpreţilor şi tuturor celor implicaţi în arta spectacolului de operă, adevăraţii "diva" şi "divo", nefabricaţi prin intermediul vreunor campanii de imagine. Artiştii de operă sunt nişte fiinţe speciale, sunt ca nişte cai de rasă care trebuie îngrijiţi cu atenţie, preţuiţi şi respectaţi, pentru că ei îşi pun viaţa într-o cursă, aleargă până la ultima picătură de sudoare, până la ultima suflare. Am demonstrat colectivului pe care-l conduc la Iaşi că în mine pot avea încredere, că putem face lucruri minunate împreună, că dragostea noastră de operă aprinde stelele deasupra Iaşilor şi toate lampioanele de pe bulevarde, până pe ultima uliţă, ca la Marele Bal al sezonului. A fost minunat, interpreţi şi spectatori, cu inimile vibrând la unison, din drag de muzică, de fastul şi importanţa pe care ţi-o dă opera, din dragul de oraşul acesta, dulcele târg al Iaşilor. Trebuie să veniţi la Iaşi, să vedeţi spectacole care nu numai că nu sunt în România, dar nu sunt nici în Europa la o asemenea calitate artistică!
- Ce înseamnă o zi obişnuită pentru dvs. la Iaşi?
- E ca un film de acţiune, începe de dimineaţa de la şapte, cu tururi prin toate compartimentele, cor, orchestră, balet, ateliere de costume şi decoruri, asist la repetiţii, apoi stau la birou, primesc cereri şi reclamaţii, semnez hârtii, vorbesc la telefon, şi asta ţine până seara, târziu, nouă-zece, unsprezece, dacă avem spectacol, abia după aceea ajung să văd patul din garsoniera pe care am primit-o cu chirie, de puţin timp. E important să funcţioneze totul într-o armonie, chiar dacă sunt persoane care încearcă să stârnească animozităţi şi false conflicte, dar situaţiile astea trebuie dezamorsate şi reluat lucrul. Şi Andrei Şerban, şi alţi regizori care au montat la noi, au fost de părerea unanimă că aşa un colectiv minunat, care să muncească peste program, să dea tot ce are mai bun, ca cel de la Opera de la Iaşi nu a întâlnit în altă parte. Şi ne-am dat unii altora o mare îmbrăţişare, când am terminat în glorie marea Gală a Operelor Naţionale şi spectacolul de închidere a stagiunii, cu recitalurile celor premiaţi. În rest, nu am timp pentru altceva, Uite, de trei ani îmi propun să ajung în grădina Copou când sunt teii înfloriţi, dar nici anul acesta nu am reuşit! Poate, la anul! Sper să avem o mică vacanţă, eu şi soţul meu, nu ştiu unde să mergem pe 11 iulie, că e ziua lui, dar pe 19 august, de ziua mea, vom fi la Paris, la invitaţia lui Andrei Şerban, care atunci va avea repetiţiile cu "Lucia di Lammermoor", la Opera "Bastille". Îmi doresc să ieşim, că am avut un an greu, amândoi.
Premianţi şi fericiţi la Gala Premiilor Operelor Naţionale - Iaşi 2013
- Da! A gândi la modul "cum ar fi fost, dacă..." e o ispită! Cum ar fi fost dacă, de exemplu, aş fi rămas, la 19 ani, cu compania marelui balerin şi coregraf Marinel Ştefănescu, în Italia?... Deşi el mă rugase, n-am regretat că n-am rămas. Trebuie să fii mulţumit cu ceea ce ai reuşit să realizezi, pentru că Dumnezeu ne dă fiecăruia ce ştie El că ne trebuie, chiar şi greul pe care ni-L dă e pe măsura posibilităţilor fiecăruia. Nu-ţi dă niciodată ceva ce n-ai putea să duci! Nu mă rog în fiecare zi atât cât mi-aş dori, nu ajung la biserică de câte ori mi-aş dori, dar am simţit de multe ori puterea şi ajutorul Sfintei Parascheva, care este chiar vizavi de Operă şi la care cer ajutor în gând, atunci când sunt în mare încurcătură. Dar ştiu că Dumnezeu îmi e alături, e cu mine şi m-a ajutat tot timpul. Am simţit asta în absolut toate încercările grele prin care am trecut!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
