Rățușca cea urâtă
- Se împlinesc trei ani de când, temerară și exigentă cu sine, trageți după dvs. o echipă de trei sute de oameni (soliști, balerini, coriști, instrumentiști, scenografi, costumieri, machiori, peruchieri, decoratori, electricieni, mașiniști) care face ca un spectacol de operă să existe, să aibă strălucire, să vibreze de la primul până la ultimul ton al orchestrei. Cum izbutiți o asemenea performanță?
- Cu multă iubire! Fără iubire nu se poate face nimic! În momentul în care iubești ceea ce faci, investești tot ce ai, adică sufletul tău - toate gândurile, toate sentimentele și tot timpul tău - zile și nopți. Dar ești și răsplătit. Tot ce investești îți este returnat înzecit. Iubire pentru iubire.
- Opera nu este, totuși, prima dvs. iubire. Știu că prima dragoste a dvs. a fost aceea pentru balet. Ați dansat de la patru ani până la 30 de ani, când v-ați încheiat brusc cariera de balerină a Operei Naționale din București...
- Da, baletul trebuie să-l iubești cu patimă și să i te dăruiești total. Ca să poți transfigura pe scenă, prin mișcare, idei, sentimente. Baletul e un sport de performanță, în care reziști cu greu unui program de pregătire draconic, unui sistem de învățare greoi și îndelungat, ca să strălucești apoi ca solistă un timp limitat, să ai un apogeu al carierei întins pe câțiva ani, după care să simți declinul în fiecare atom al corpului tău, care nu-ți mai răspunde cu precizia unui ceas elvețian. Pentru că așa ajungi să îți educi corpul, de la degetele de la picioare, care îți stau îndesate în poante, și pe care îți ridici toată greutatea corpului, până la sprânceana pe care o ridici a mirare în nu știu ce scenă din nu știu ce tablou. Au fost multe nopți la rând în care, elevă la liceul de coregrafie fiind, dormeam cu picioarele în ciorapi îmbibați cu soluție "Burov", pentru că aveam picioarele umflate de prea mult antrenament de cu seară, iar a doua zi nu îmi mai intrau în poante. Și trebuie să iubești foarte tare lucrul ăsta ca să-l faci, pentru că ai momente în care e cumplit de greu, în care corpul tău aproape țipă de durere pentru limitele de rezistență la care îl împingi.
- Ați dovedit de mică aptitudini pentru dans?
- Mama mea, Zizi Jurian, fiica lui Efrem Jurian, negustor din Constanța, care avea o casă splendidă acolo, m-a dus la patru ani la balet, împotriva părerilor restului familiei. Pentru că a văzut în mine o sămânță de talent, când mă învârteam prin casă în chiloțeii albi cu danteluță și cu mânuțele deasupra capului, ca rățușca cea urâtă care nu știa, la vremea aia, că avea să devină lebădă.
Numele providenței - Andrei Șerban
- Ați renunțat la balet, după un accident. A fost greu să înlocuiți iubirea dansului cu o alta: pentru regia de teatru?
- A fost greu, pentru că nu mi-am imaginat vreodată că o să fac altceva decât dans. Și, exact la 30 de ani, când am primit niște roluri importante, ca o încununare a 26 de ani de muncă zilnică (rolul Julietei, în splendidul balet "Romeo și Julieta" de Prokofiev), am avut primul accident la genunchi: în scândura scenei Operei din București, nu era bine închisă o trapă! A urmat al doilea, în timpul Revoluției, când eram cu soțul meu de atunci, Claudiu Bleonț, la Televiziune, și un soldat m-a trântit la pământ ca să mă salveze de gloanțele care șuierau pe deasupra. Așa că am pe piciorul stâng două operații, iar pe cel drept am cinci. Nici nu știam dacă voi mai putea merge, darmite să dansez. Am avut o perioadă foarte grea, am stat două luni și jumătate în gips, în spital, supusă periodic unor operații foarte dificile. În fiecare zi plângeam, pentru că în momentul în care îți revezi viața și îți dai seama că va trebui să părăsești ce ai iubit până atunci cel mai mult! - dansul, devii, cu adevărat, disperat. Atunci mi-a venit în minte să-mi deschid un restaurant și să fac spaghetti, pentru că la asta mă pricepeam eu cel mai bine atunci, în materie de gătit. Dar Claudiu și mama m-au susținut foarte mult, și faptul că am avut familia aproape a contat enorm pentru moralul meu.
Șansa mea a fost că în 1990 l-am întâlnit pe Andrei Șerban. Venise să monteze la Teatrul Național "Troienele", după Euripide, și eu venisem acolo, în cârje, pentru că, evident, nu aveam stare acasă, ci voiam să văd cum se desfășoară concursul pentru actori, pe care-l dădea pentru spectacolul lui. (Chiar am vorbit de curând cu Andrei Șerban, pentru că în 21 iunie a fost aniversarea domniei sale, chiar în ziua solstițiului de vară, și ne-am reamintit episodul întâlnirii noastre: am luat amândoi același lift, în Teatrul Național, fără să ne cunoaștem.) Aveam părul lung, roșu, pentru rolurile pe care le dansasem în operă, și m-a remarcat. Poate de aceea, sau poate că a aflat că sunt balerină, cert e că seara m-am trezit cu un telefon de la el (credeam că îl caută pe Claudiu dar, nu, el cu mine voia să vorbească). Mi-a spus să vin să fac parte din distribuția "Troienelor", mi-a dat Creusa, un rol foarte important din "Medeea", și m-a rugat să mă ocup de mișcarea scenică a spectacolului în întregime. I-am răspuns că încă aveam o tijă metalică în picior, în august era programată intervenția prin care mi se scotea, iar până atunci, urma să umblu în cârje. Mi-a spus că nu e nici o problemă, pentru că premiera va fi în septembrie, deci puteam să mă apuc deja de lucru. Faptul că el mi-a acordat atâta încredere mi-a deschis niște aripi uriașe, mi-a dat o energie fantastică, pentru a putea crea încă ceva, deși diferit de ceea ce făcusem până atunci. Până în momentul acela, aveam senzația că eu nu mai aveam pentru ce să lupt, nu mai aveam ce să mai sper... nu mai aveam nicio motivație, iar asta, pur și simplu, mă strivea. A fost, așadar, o întâlnire providențială cea cu Andrei Șerban, care avea să fructifice peste ani și culmea este că exact atunci, întorcându-mă de la prima repetiție cu "Troienele", am văzut la știri cum Victor Rebengiuc, rectorul Academiei de Teatru și Film, anunța că se înființează o nouă facultate, cea de Coregrafie. A doua zi m-am înscris, am intrat și, după un an de Creație Coregrafică, cu ajutorul dlui Gelu Colceag, decanul facultății, după ce am dat niște examene de diferență, m-am transferat la Regie Teatru. Asta pentru că apreciam în mod deosebit profesorii care erau atunci la această catedră, mă refer la Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion - nume mari din regie. Așa că am învățat sârguincioasă, aveam cursuri la care eram singurul student în sală, mă străduiam să-mi impresionez profesorii, să nu-i dezamăgesc pe acești "monștri sacri". Devotamentul meu total s-a mutat din balet către regie! Și așa a rămas, deși, uneori, mai amestec lumini și umbre între ele, în sensul că eu continuu să dansez. Am reînceput când am fost directoarea Teatrului de Operă și Balet "Oleg Danovski" din Constanța, am trei spectacole și aici, la Iași, în care dansez, pe partituri coregrafice deloc simple, și încă fac față. E o minune! În ce privește regia, eu nu mi-am dorit să montez spectacole de teatru, nu credeam că sunt în stare, dar am avut șansa ca primele mele examene, din anul doi, trei, patru, până la final, să fie preluate de teatre, și așa am ajuns foarte repede la regia de teatru.
- Poate v-a încurajat și Claudiu Bleonț, să i vă alăturați pe scena de teatru...
- Nu, dimpotrivă! Când m-am mutat la secția de regie, Claudiu era într-un turneu la Paris, cu "Trilogia antică" montată de Andrei Șerban, și când s-a întors și i-am spus, mi-a replicat: "Muiere, un regizor nu are ce căuta în casă la noi!" Motiv pentru care în primul an eu îmi făceam temele numai la bibliotecă, nu aveam voie să vorbesc de teatru sau dacă, cumva, mai deschideam și eu gura să emit vreo părere personală, mi se închidea cu un: "Cine ești dumneata? Student în anul întâi?!... Ia, să ne vedem de lungul nasului!..." Era amuzant și frustrant, într-un fel, pentru că toți colegii mei aveau impresia că toate examenele mi le face el, mă ajută să mi le pregătesc, când, de fapt, în casa noastră regia de teatru era un subiect tabu.
Mama de pe motocicletă
- Dar mama dvs., cu care aveți o relație excepțională și acum, a acceptat schimbarea asta de direcție?
- Eu cu mama am avut mare noroc, pentru că m-a lăsat tot timpul să fac ce am vrut, m-a susținut și atunci, tot așa cum m-a susținut în toate încercările mele din viață. Mama a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport, cu trei specializări, trei sporturi periculoase, le-aș numi eu: parașutism, motocros și călărie. Niciuna nu mă tentează, nici măcar să mă cocoț pe un cal. De curând, am văzut-o că șchiopăta și am întrebat-o ce are. Și ea, și Doru, actualul meu soț (actorul Doru Rancea, n.r.), mi-au ascuns faptul că mama mersese pe motocicletă și căzuse cu ea. Iar mama are anul ăsta 80 de ani! A fost în tinerețe o femeie superbă, blondă, cu ochii albaștri, o frumusețe naturală perfectă, chiar și acum arată foarte bine. E foarte delicată ca spirit, nu ridică vocea niciodată, nu am auzit-o vorbind decât frumos, și ascunde o forță uriașă în spatele fragilității ei. Având asemenea pasiuni "masculine", dintr-un soi de admirație, am ieșit un fel de "băiețoi", crescută doar de ea, cu mari sacrificii (părinții mei au divorțat când eu eram foarte mică), așa că am jucat fotbal, m-am cocoțat prin copaci și pe garduri, având piciorul în gips, am făcut toate năzdrăvăniile posibile. Nu am avut o copilărie așezată, liniștită, dar ea spune despre mine că am fost un copil bun. Mi-a fost model în multe privințe. De pildă, la fel ca și ea, nu am fost niciodată la cosmetică, nu mi-am întreținut frumusețea și tinerețea, am lăsat vârstele să vină de la sine, fără să mă agăț cu dinții și cu ghearele de ele.
Și acum îmi reproșez faptul că mama și-a sacrificat viața pentru mine. E singură. Aveam două apartamente ușă în ușă și puteam să ne vedem mereu, să am grijă de ea, dar am plecat de lângă ea, am plecat și de lângă soțul meu, din casa noastră de la Bâcu, ca să stau la Iași și să conduc Opera Națională. Mă așteaptă, săraca. De fiecare dată când vin la București îi promit că ne vedem, dar nu reușesc să mă țin de promisiune. Trebuie să merg și acasă la mine, la Bâcu (aproape de București, în jud. Giurgiu), să stau și cu soțul meu și cu cei 27 de căței ai noștri.
"Nu trebuie să aștepți ca dragostea să se transforme în ură"
- Ați făcut, cu Claudiu Bleonț, un cuplu de invidiat, timp de 15 ani. Cum a fost să ieșiți dintr-o relație care părea de nezdruncinat și să vă găsiți echilibrul într-o altă dragoste?
- Orice femeie știe, simte, când se termină o relație, când dragostea nu mai e decât o palidă reflexie a ceea ce a fost la început... Unele nu vor să recunoască adevărul crud, dar cred că nu trebuie să aștepți ca dragostea să se transforme în ură și resentimente, ci trebuie să te oprești atunci când încă se poate termina frumos. A fost foarte dificil pentru amândoi, dar așa era cel mai rezonabil cu putință.
- E posibil asta? Să nu ajungi să privești înapoi cu mânie?
- E greu! Dar pentru mine a fost posibil. Am stat, am plâns și am plecat mai departe. Am lăsat o ușă deschisă între noi, cel puțin în plan profesional, e vorba de instituții, de relații, pentru că eu cu Claudiu Bleonț am lucrat mult împreună, eram împreună de dimineața până seara în teatru, apoi acasă. Iar de Doru Rancea, actualul meu soț, mă lega la început o prietenie dezinteresată, el era în cercul nostru de prieteni de mulți ani, dar nu m-am gândit niciodată că ar putea fi vreodată mai mult de atât. Eram confidenți, lucram împreună, juca în spectacolele mele, dar atunci când am devenit iubiți (nici nu știu cum s-a întâmplat, sau de ce... ci așa a fost să fie!), a refuzat să mai lucreze cu mine și a ieșit din distribuția spectacolelor mele. A rămas cu mine, m-a sprijinit enorm, ne leagă o dragoste profundă, un atașament și o încredere oarbă, ne leagă, dincolo de sentimentele noastre, aceleași afinități, aceeași dragoste față de animale, față de copaci, de natură, de viața trăită în spirit liber. E atât de pozitiv, de solar, are un umor teribil. Când apare, se luminează casa, locul. Știu că atunci când îmi e greu, pot conta pe el, de la a lua avionul spre Iași, când îi spun, într-o dimineață, că nu mă simt bine, că am o nevralgie, până la a-mi da bani să cumpăr farduri pentru operă atunci când nu mai avem. El e sponsorul principal al familiei, are grijă de noi toți. Muncește enorm, face spectacole pentru copii în diferite locuri din țară, așa că e și el mai tot timpul plecat. Uneori îmi spune cu năduf: "Cineva în casa asta trebuie să și muncească!" Pentru că eu, cu salariul meu de bugetar... Nu mi-ar ajunge banii să cumpăr mâncare la căței pentru o lună întreagă! Eu sunt Leu, născută în 19 august, tind să fiu dominantă în relație, iar Doru e Rac, oameni foarte sensibili, poți să-i rănești ușor cu o vorbă, sunt legați de casă și de confortul lor casnic.
- Cum se păstrează o iubire? Există o știință a mariajului fericit? Avem nevoie de confirmări permanente că dragostea încă rezistă, că nu s-a stins?
- Oricine are nevoie de confirmări. În ce mă privește, în virtutea unui Big-Bang inițial, merg înainte, și dragostea se desfășoară de pe un fuior care nu se termină niciodată. Pentru mine e important ce s-a întâmplat atunci, la început, când am simțit că îl iubesc, când s-a născut, din ce și cum nu știu, dragostea noastră. Și la momentele acelea fac apel permanent, atunci când îmi e mai greu, sau am îndoieli. Nu e o fericire continuă, de dimineața până seara, dar important este să ne respectăm și să nu uităm niciodată ce a reprezentat persoana de lângă noi, atunci când ne-a fost cel mai greu, sau când ne-a fost cel mai bine. La asta trebuie să te gândești tot timpul, la starea de atunci trebuie să faci apel mereu și mereu, reîncărcându-te din energia aceea intensă și luminoasă. Adică: "Suntem tot noi, aceiași! De ce n-am putea fi la fel de fericiți și astăzi, așa cum am fost atunci?" Și dacă raționezi așa, totul pare mai simplu de înțeles, de acceptat.
"Dragostea noastră de operă aprinde stelele deasupra Iașilor"
- Cum ați reușit să rămâneți implicată în atâtea proiecte profesionale fără să cedați, fără să clacați, fără să renunțați?Ați avut un final de stagiune absolut fulminant!...
- Dormind foarte puțin. Am zile în care dorm doar două-trei ore pe noapte, pentru că în momentul în care mă implic în ceva, mă gândesc numai la lucrul respectiv. Și dragul pe care îl am de meserie mă ține în formă, mereu inspirată. Când îmi pun ceva în minte, duc până la capăt. Iată, luna trecută am reușit să realizez la Iași prima Gală a Operelor Naționale, un eveniment care vreau să devină o tradiție, pentru a da strălucirea meritată teatrelor de operă din țară, interpreților și tuturor celor implicați în arta spectacolului de operă, adevărații "diva" și "divo", nefabricați prin intermediul vreunor campanii de imagine. Artiștii de operă sunt niște ființe speciale, sunt ca niște cai de rasă care trebuie îngrijiți cu atenție, prețuiți și respectați, pentru că ei își pun viața într-o cursă, aleargă până la ultima picătură de sudoare, până la ultima suflare. Am demonstrat colectivului pe care-l conduc la Iași că în mine pot avea încredere, că putem face lucruri minunate împreună, că dragostea noastră de operă aprinde stelele deasupra Iașilor și toate lampioanele de pe bulevarde, până pe ultima uliță, ca la Marele Bal al sezonului. A fost minunat, interpreți și spectatori, cu inimile vibrând la unison, din drag de muzică, de fastul și importanța pe care ți-o dă opera, din dragul de orașul acesta, dulcele târg al Iașilor. Trebuie să veniți la Iași, să vedeți spectacole care nu numai că nu sunt în România, dar nu sunt nici în Europa la o asemenea calitate artistică!
- Ce înseamnă o zi obișnuită pentru dvs. la Iași?
- E ca un film de acțiune, începe de dimineața de la șapte, cu tururi prin toate compartimentele, cor, orchestră, balet, ateliere de costume și decoruri, asist la repetiții, apoi stau la birou, primesc cereri și reclamații, semnez hârtii, vorbesc la telefon, și asta ține până seara, târziu, nouă-zece, unsprezece, dacă avem spectacol, abia după aceea ajung să văd patul din garsoniera pe care am primit-o cu chirie, de puțin timp. E important să funcționeze totul într-o armonie, chiar dacă sunt persoane care încearcă să stârnească animozități și false conflicte, dar situațiile astea trebuie dezamorsate și reluat lucrul. Și Andrei Șerban, și alți regizori care au montat la noi, au fost de părerea unanimă că așa un colectiv minunat, care să muncească peste program, să dea tot ce are mai bun, ca cel de la Opera de la Iași nu a întâlnit în altă parte. Și ne-am dat unii altora o mare îmbrățișare, când am terminat în glorie marea Gală a Operelor Naționale și spectacolul de închidere a stagiunii, cu recitalurile celor premiați. În rest, nu am timp pentru altceva, Uite, de trei ani îmi propun să ajung în grădina Copou când sunt teii înfloriți, dar nici anul acesta nu am reușit! Poate, la anul! Sper să avem o mică vacanță, eu și soțul meu, nu știu unde să mergem pe 11 iulie, că e ziua lui, dar pe 19 august, de ziua mea, vom fi la Paris, la invitația lui Andrei Șerban, care atunci va avea repetițiile cu "Lucia di Lammermoor", la Opera "Bastille". Îmi doresc să ieșim, că am avut un an greu, amândoi.
- Așadar... 52 de ani în 19 august! Vă simțiți împlinită?
- Da! A gândi la modul "cum ar fi fost, dacă..." e o ispită! Cum ar fi fost dacă, de exemplu, aș fi rămas, la 19 ani, cu compania marelui balerin și coregraf Marinel Ștefănescu, în Italia?... Deși el mă rugase, n-am regretat că n-am rămas. Trebuie să fii mulțumit cu ceea ce ai reușit să realizezi, pentru că Dumnezeu ne dă fiecăruia ce știe El că ne trebuie, chiar și greul pe care ni-L dă e pe măsura posibilităților fiecăruia. Nu-ți dă niciodată ceva ce n-ai putea să duci! Nu mă rog în fiecare zi atât cât mi-aș dori, nu ajung la biserică de câte ori mi-aș dori, dar am simțit de multe ori puterea și ajutorul Sfintei Parascheva, care este chiar vizavi de Operă și la care cer ajutor în gând, atunci când sunt în mare încurcătură. Dar știu că Dumnezeu îmi e alături, e cu mine și m-a ajutat tot timpul. Am simțit asta în absolut toate încercările grele prin care am trecut!