Un semn al destinului
"Îmi pare rău, dar m-am îndrăgostit de o altă femeie...", pentru asemenea vorbe nu există un moment potrivit. Andrei, un regizor de filme documentare, în vârstă de 42 de ani, sperase să găsească unul, şi tocmai de aceea ezitase mult timp să le rostească. Sperase că acel sentiment care îl luase prin surprindere cu şase luni în urmă, la o filmare, va dispărea de la sine. "De opt ani, Marta şi cu mine aveam o căsnicie fericită", spune el, "nu vedeam nici un motiv s-o înşel". Şi, dintr-o dată, a apărut unul. O studentă la regie de film, pe nume Vanda, cu 20 de ani mai tânără ca el. Frumoasă ca o cadră, talentată cât cuprinde, provocatoare. "Îmi placi, aşa că ia seama", l-a avertizat ea încă din prima seară. Acesta a fost începutul, dar fiindcă noua iubire îl zăpăcise cu totul, s-a decis în cele din urmă să-i facă mărturisiri complete soţiei sale, exact în ziua când sărbătoreau a cincea aniversare a fetiţei lor.
Cu ce poţi compara dezastrul provocat de câteva cuvinte care îţi dinamitează viaţa? "Cu un diagnostic de cancer, când n-ai avut niciun fel de simptome până atunci", spune Marta, în vârstă de 41 de ani, profesoară. "S-a întâmplat, pur şi simplu", încerca să se justifice Andrei, "n-a fost în intenţia mea şi n-are nimic de-a face cu noi doi". Explicaţii care pe ea n-o ajutau cu nimic. "Mă părăseşti?", a fost primul lucru care i-a venit în minte, marea ei teamă înainte să simtă cum o cuprinde furia. "Nu", i-a răspuns Andrei, deşi gândul lui spunea: "Nu ştiu." Din grija de a n-o răni, dar şi din laşitate, el îşi minimaliza noile sentimente. "O mică aventură pasageră", pretindea el.
Când au ajuns în pat, pe la trei dimineaţa, s-au iubit ca în primele zile. "Desigur că nu din pasiune", spune Marta. "Era, mai degrabă, un amestec de teamă, disperare şi sentimente de culpabilitate". Teoretic, amândoi priviseră întotdeauna destul de relaxat ideea de fidelitate. Într-o căsnicie îndelungată, se poate ivi la un moment dat un accident de parcurs. Însă, când s-a întâmplat de-adevăratelea, "a fost un iad", îşi aminteşte Marta.
Niciun fel de contacte cu studenta de la regie, aceasta era condiţia pusă de ea. Fără SMS-uri, e-mail-uri sau telefoane. Deocamdată, nu se gândea la despărţire, mai importante i se păreau familia lor şi copilul. "O ultimă discuţie, de rămas-bun", a obiectat el, "măcar atât îi datorez Vandei". "Nu-i mai pomeni numele", a ţipat Marta, scoasă din fire. El s-a grăbit să promită. Au urmat, la ei acasă, câteva săptămâni "foarte tăcute", în care ea făcea eforturi să nu-şi trădeze neîncrederea permanentă, iar el îşi ascundea cum putea mai bine suferinţa din dragoste. "Fireşte, îmi era imposibil să-i mărturisesc cât de mult îi duceam dorul Vandei".
"De ce nu te desparţi odată?", o întrebau rudele şi prietenii. Ea şovăia. Şi atunci s-a petrecut ceea ce Marta a numit "un semn al destinului", înţelegând că trebuie să lupte pentru căsnicia ei. A aflat că era însărcinată. După naşterea dificilă a fetiţei şi două sarcini extrauterine, nu mai îndrăznea să spere că va avea un al doilea copil. Şi iată că s-a întâmplat, chiar în noaptea când soţul ei îşi mărturisise trădarea. "Mi-am dorit enorm încă un copil, iar faptul că el a venit tocmai atunci a fost pentru mine semnul că trebuie să rămân lângă Andrei".
În mod surprinzător, acum Marta a fost cea care şi-a păstrat calmul: "Mai rău de atât nu se putea. Ca să protejez copilul şi pe mine, am împietrit într-un fel de stare de şoc, fără să am vreo reacţie". Împrejurul ei se dezlănţuise haosul. Andrei era aproape isteric, aşadar, ea n-avea voie să-şi piardă busola. La urma urmei, mai existau fetiţa ei de cinci ani şi un copil nenăscut, deci o viaţă care avea să continue dincolo de catastrofă. Când a simţit că e destul de puternică, şi-a dat întâlnire cu rivala ei într-o cafenea: "Două femei gravide, care purtau în pântece fraţi vitregi". Privită cu umor, situaţia era şi puţin comică.
Marta a cerut să discute cu cărţile pe masă: "A fost, într-adevăr, numai o mică aventură cu Andrei?". "Nu", a răspuns Vanda, "a fost iubire. Iubire adevărată. Şi continuă să fie". A fost ca o prăbuşire în gol. Primejdii peste tot şi niciun sprijin. Înainte de toate, frica să nu-şi piardă sarcina din pricina stresului. Dar a străfulgerat-o şi gândul că ei toţi erau acum ca o familie. "Nu una pe care mi-aş fi dorit-o, însă una cu care eram obligată să trăiesc, şi de aceea trebuia să mă adaptez". A propus o terapie în trei la un psiholog. Terapeuta era sceptică. Andrei s-a opus la început, fiindcă îl îngrozea gândul "de a se dezbrăca sufleteşte" în faţa a trei femei. Nici Vanda nu era interesată, ea îşi voia doar iubitul înapoi. Dar Marta şi-a impus voinţa.
Terapia a durat două luni şi a fost un infern. Pentru toţi participanţii. Andrei a trebuit să se confrunte cu suferinţa pe care le-o provocase celor două femei simultan. Vanda a trebuit să înţeleagă că iubirea nu poate justifica orice comportament, iar Marta a trebuit să-şi ierte soţul infidel, căci numai aşa îşi putea salva căsnicia. Dar va putea ea să suporte o viaţă în trei? Terapeuta a sfătuit-o să se desprindă: de bărbat, de situaţie, de propria ei teamă. Marta l-a rugat pe Andrei să accepte o separare de probă. Cu două luni înainte de naşterea copilului, el s-a mutat într-o mică mansardă din apropiere. Ea i-a cerut să se decidă: pentru una din femei, nu pentru unul din copii: "Vei putea să-i vizitezi oricând pe ai noştri, chiar dacă te hotărăşti pentru Vanda. Dacă nu pot fi singura femeie din viaţa ta, mai bine ne despărţim acum". Această atitudine detaşată îi făcea bine, chiar dacă o costa multă energie. El o vizita regulat, ea nu-l întreba niciodată dacă se vede şi cu Vanda, deşi presupunea că aşa stau lucrurile: "Trebuia să am încredere în el, ca să avem o a doua şansă împreună. Iar în şansa aceasta cred şi acum".
Dar sarcina Vandei a fost o trezire la realitate pentru Andrei: "Mi-am pierdut încrederea în ea. Sunt sigur că mi-a întins o capcană ca să mă decid în favoarea ei". "Şi aşa, printr-o ironie a sorţii, sarcina ei a făcut să renască iubirea noastră", spune Marta. Puţin înainte de naşterea copilului, Andrei s-a întors acasă. Mezina lor a venit pe lume la două săptămâni după ce Vanda a născut un băiat, care locuieşte împreună cu mama lui, în casa părinţilor ei, la 250 de kilometri distanţă. Andrei îşi vizitează fiul regulat. Situaţia e delicată, spune Marta: "Trebuie să rezist sentimentului de nesiguranţă provocat de faptul că există undeva un fel de a doua familie şi o femeie care, probabil, încă speră să-l recâştige". Andrei ar vrea ca, la un moment dat, copiii lui să se cunoască. "Dar hotărârea îi aparţine Martei. În această criză, ea s-a purtat într-adevăr admirabil, o admir şi sunt convins, ca şi ea, că acum suntem suficient de puternici ca s-o luăm de la capăt".
Antrenorul de călărie
În ultima vreme, mă văd rar cu ea, aşa încât, atunci când m-a invitat la cină pentru sfârşitul săptămânii, am acceptat pe loc, cu mare bucurie. Acum ne aflăm în sufragerie toţi trei, iar eu îl spionez pe Anton cu coada ochiului. S-a aşezat la masă cu o atitudine autoritară, de stăpân. Cu umerii lui largi, ar putea juca un rol de spartan într-un film istoric. Lucrează la un birou notarial, iar în timpul liber, o face pe instructorul de călărie, fiindcă adoră caii dresaţi, pretinde el. După ştirea mea, adoră şi altceva, anume - să fie admirat de tinerele lui eleve atrase de călărit. Am aflat despre asta în cele două-trei accese de gelozie ale Otiliei. Lui Anton îi place să flirteze, inclusiv cu prietenele soţiei. Ca în seara asta, de pildă, când m-a salutat cu o îmbrăţişare, de altfel, politicoasă, dar nu s-a putut împiedica să exclame: "Mmm, e plăcut să te ţină omul în braţe". Şi nu te deranjează atât cuvintele, cât mai ales modul cum le rosteşte. E indecent, nu se cuvine aşa ceva în faţa soţiei lui.
Seara a început într-o atmosferă paşnică, deşi Anton lansa din când în când mici împunsături, pe care Otilia se prefăcea, senină, că nu le aude. În prima jumătate de oră, eu am interpretat lipsa ei de reacţie drept indiferenţă. De exemplu, când a venit vorba despre o veche prietenă a noastră, care se tunsese băieţeşte săptămâna trecută, Anton a strâmbat din nas: "Îi stă oribil. Femeile cu părul lung sunt mult mai atrăgătoare. Şi Otilia purta la început părul lung. De ce şi-o fi făcut acum coafura asta e greu de spus". Prietena mea a ignorat remarca, în timp ce mie îmi era tot mai dificil să-mi păstrez buna dispoziţie. Nu mai credeam că observaţiile lui acide n-o jignesc şi că tăcerea ei ar însemna că le consideră fleacuri.
La cafea, Otilia începe să-mi relateze pe larg, câtă bătaie de cap i-a dat căutarea unui post la o agenţie de publicitate. Povestea se lungeşte, iar Anton face o figură plictisită, învârte paharul în mână, studiază colecţia de CD-uri de lângă perete, îşi cercetează unghiile. Cască de mai multe ori, nepermis de zgomotos. "Şi, în cele din urmă, am reuşit", îşi încheie Otilia radioasă istorisirea. "Ieri m-a sunat cineva de la agenţie, spunându-mi: «Felul cum v-aţi prezentat la interviu a convins întreaga comisie»". Loveşte masa cu palma şi-şi flutură buclele roşcate. În clipa aceea am revăzut-o pe vechea mea prietenă, cu entuziasmul ei molipsitor. Mă bucur enorm, pentru că, în ultima vreme, n-am mai avut prilejul s-o întâlnesc astfel. De la sfârşitul marii ei iubiri, cu opt ani în urmă, devenise atât de tristă, dar acum străluceşte din nou.
Îmi aduc iarăşi aminte de ultima ei iubire, care s-a sfârşit prost: plănuiseră să-şi întemeieze o familie, dar în loc de asta, Otilia a aflat într-o bună zi că bărbatul cu care voia să se căsătorească o înşela de doi ani - şi nu ea a fost aceea care i-a născut un copil, ci cealaltă.
"Otilia va şti să se facă apreciată, mie mi se pare o oportunitate super!", pledez eu, cu o veselie căznită. E o nouă tentativă de a media între cei doi şi a destinde atmosfera. Dar în ce mă priveşte, m-am săturat. Nu mai pot să văd cum îi vorbeşte dispreţuitor, tratând-o ca pe o fiinţă incapabilă, ca pe un nimeni. La început, mi-am închipuit că e vorba de o simplă glumă, când l-am auzit făcând comentarii de genul: "Otilia e un sufleţel sensibil. Dacă ar mai trăi mama, n-ar înţelege în ruptul capului cum de n-am lângă mine o femeie energică. Mama mea era o personalitate puternică. O femeie minunată". Nu sunt sigură dacă ar fi înţelept să-i spun acum ce părere am despre el: că e un fanfaron găunos. Un flecar, căruia nu-i pasă ce efect au cuvintele lui. Mă gândesc cum s-ar simţi Otilia, dacă aş face asta. Nu prea bine, probabil. L-aş ataca pe bărbatul care e încă tovarăşul ei de viaţă. Dar trebuie să-mi muşc buzele, ca să tac.
"Anton e nervos", îl scuză Otilia. "Ne dorim un copil, dar abia după ce eu voi avea un post definitiv. Şi ce altceva pot să fac, decât să depun CV-uri peste tot?". Iau o înghiţitură de vin. Un copil? Cu omul ăsta? La urma urmei, e lesne de înţeles: ea a visat mereu să aibă un copil, între timp a împlinit 39 de ani. Probabil, acum se gândeşte că dacă se desparte din nou şi îşi caută alţi şase ani un partener, copilul iese din discuţie. Dar oare chiar nu-şi dă seama ce lipsită de iubire e relaţia asta?
"Sigur că tot eu am să suport cheltuielile, ca de obicei", spune Anton, "doar câştig mult mai mult decât Otilia, cu sloganurile ei publicitare". "Evident", îi replică Otilia, cu vocea dintr-o dată tăioasă. "Mai ales dacă dai nişte lecţii de călărie". "Iar povestea asta veche", oftează Anton şi îşi ridică ochii în tavan. "Eu stau aici, cu tine, deşi fetele de la călărie încă n-au asemenea pungi atârnate de braţe", şi Anton prinde cu degetul mare şi arătător pielea care atârnă puţin pe braţul Otiliei şi leagănă muşchiul moale încoace şi încolo. "Încetează!", şuieră Otilia şi se smulge, depărtându-se de el. M-am liniştit: e clar că există o limită, peste care nici ea nu consimte să treacă.
"Oooh, sufleţelul s-a îmbufnat", glumeşte Anton. "Uite ce e, n-am niciun chef să-mi faci acum o demonstraţie de sensibilitate. Noapte bună". Se ridică apoi, în sfârşit, de la masă, şi depune un sărut scurt şi apatic pe creştetul Otiliei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Texte de ANDA MOCANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
