Un semn al destinului
"Îmi pare rău, dar m-am îndrăgostit de o altă femeie...", pentru asemenea vorbe nu există un moment potrivit. Andrei, un regizor de filme documentare, în vârstă de 42 de ani, sperase să găsească unul, și tocmai de aceea ezitase mult timp să le rostească. Sperase că acel sentiment care îl luase prin surprindere cu șase luni în urmă, la o filmare, va dispărea de la sine. "De opt ani, Marta și cu mine aveam o căsnicie fericită", spune el, "nu vedeam nici un motiv s-o înșel". Și, dintr-o dată, a apărut unul. O studentă la regie de film, pe nume Vanda, cu 20 de ani mai tânără ca el. Frumoasă ca o cadră, talentată cât cuprinde, provocatoare. "Îmi placi, așa că ia seama", l-a avertizat ea încă din prima seară. Acesta a fost începutul, dar fiindcă noua iubire îl zăpăcise cu totul, s-a decis în cele din urmă să-i facă mărturisiri complete soției sale, exact în ziua când sărbătoreau a cincea aniversare a fetiței lor.
Cu ce poți compara dezastrul provocat de câteva cuvinte care îți dinamitează viața? "Cu un diagnostic de cancer, când n-ai avut niciun fel de simptome până atunci", spune Marta, în vârstă de 41 de ani, profesoară. "S-a întâmplat, pur și simplu", încerca să se justifice Andrei, "n-a fost în intenția mea și n-are nimic de-a face cu noi doi". Explicații care pe ea n-o ajutau cu nimic. "Mă părăsești?", a fost primul lucru care i-a venit în minte, marea ei teamă înainte să simtă cum o cuprinde furia. "Nu", i-a răspuns Andrei, deși gândul lui spunea: "Nu știu." Din grija de a n-o răni, dar și din lașitate, el își minimaliza noile sentimente. "O mică aventură pasageră", pretindea el.
Când au ajuns în pat, pe la trei dimineața, s-au iubit ca în primele zile. "Desigur că nu din pasiune", spune Marta. "Era, mai degrabă, un amestec de teamă, disperare și sentimente de culpabilitate". Teoretic, amândoi priviseră întotdeauna destul de relaxat ideea de fidelitate. Într-o căsnicie îndelungată, se poate ivi la un moment dat un accident de parcurs. Însă, când s-a întâmplat de-adevăratelea, "a fost un iad", își amintește Marta.
Niciun fel de contacte cu studenta de la regie, aceasta era condiția pusă de ea. Fără SMS-uri, e-mail-uri sau telefoane. Deocamdată, nu se gândea la despărțire, mai importante i se păreau familia lor și copilul. "O ultimă discuție, de rămas-bun", a obiectat el, "măcar atât îi datorez Vandei". "Nu-i mai pomeni numele", a țipat Marta, scoasă din fire. El s-a grăbit să promită. Au urmat, la ei acasă, câteva săptămâni "foarte tăcute", în care ea făcea eforturi să nu-și trădeze neîncrederea permanentă, iar el își ascundea cum putea mai bine suferința din dragoste. "Firește, îmi era imposibil să-i mărturisesc cât de mult îi duceam dorul Vandei".
"De ce nu te desparți odată?", o întrebau rudele și prietenii. Ea șovăia. Și atunci s-a petrecut ceea ce Marta a numit "un semn al destinului", înțelegând că trebuie să lupte pentru căsnicia ei. A aflat că era însărcinată. După nașterea dificilă a fetiței și două sarcini extrauterine, nu mai îndrăznea să spere că va avea un al doilea copil. Și iată că s-a întâmplat, chiar în noaptea când soțul ei își mărturisise trădarea. "Mi-am dorit enorm încă un copil, iar faptul că el a venit tocmai atunci a fost pentru mine semnul că trebuie să rămân lângă Andrei".
Câteva săptămâni mai târziu, a telefonat Vanda. Apelul i-a găsit pe cei doi soți la un cabinet medical, unde își priveau viitoarea odraslă pe monitorul ecografului. "Sunt însărcinată", a rostit vocea de la telefon, "am vrut numai să știi". Andrei a crezut că leșină. Vanda a luat regulat pilule anticoncepționale și îi dăduse asigurări, în repetate rânduri, că nu trebuie să-și facă griji. "Am fost sfâșiat, nu știu cum altfel să descriu starea mea", povestește el. A insistat să obțină un test de paternitate. Rezultatul era clar. Copilul era al lui.
În mod surprinzător, acum Marta a fost cea care și-a păstrat calmul: "Mai rău de atât nu se putea. Ca să protejez copilul și pe mine, am împietrit într-un fel de stare de șoc, fără să am vreo reacție". Împrejurul ei se dezlănțuise haosul. Andrei era aproape isteric, așadar, ea n-avea voie să-și piardă busola. La urma urmei, mai existau fetița ei de cinci ani și un copil nenăscut, deci o viață care avea să continue dincolo de catastrofă. Când a simțit că e destul de puternică, și-a dat întâlnire cu rivala ei într-o cafenea: "Două femei gravide, care purtau în pântece frați vitregi". Privită cu umor, situația era și puțin comică.
Marta a cerut să discute cu cărțile pe masă: "A fost, într-adevăr, numai o mică aventură cu Andrei?". "Nu", a răspuns Vanda, "a fost iubire. Iubire adevărată. Și continuă să fie". A fost ca o prăbușire în gol. Primejdii peste tot și niciun sprijin. Înainte de toate, frica să nu-și piardă sarcina din pricina stresului. Dar a străfulgerat-o și gândul că ei toți erau acum ca o familie. "Nu una pe care mi-aș fi dorit-o, însă una cu care eram obligată să trăiesc, și de aceea trebuia să mă adaptez". A propus o terapie în trei la un psiholog. Terapeuta era sceptică. Andrei s-a opus la început, fiindcă îl îngrozea gândul "de a se dezbrăca sufletește" în fața a trei femei. Nici Vanda nu era interesată, ea își voia doar iubitul înapoi. Dar Marta și-a impus voința.
Terapia a durat două luni și a fost un infern. Pentru toți participanții. Andrei a trebuit să se confrunte cu suferința pe care le-o provocase celor două femei simultan. Vanda a trebuit să înțeleagă că iubirea nu poate justifica orice comportament, iar Marta a trebuit să-și ierte soțul infidel, căci numai așa își putea salva căsnicia. Dar va putea ea să suporte o viață în trei? Terapeuta a sfătuit-o să se desprindă: de bărbat, de situație, de propria ei teamă. Marta l-a rugat pe Andrei să accepte o separare de probă. Cu două luni înainte de nașterea copilului, el s-a mutat într-o mică mansardă din apropiere. Ea i-a cerut să se decidă: pentru una din femei, nu pentru unul din copii: "Vei putea să-i vizitezi oricând pe ai noștri, chiar dacă te hotărăști pentru Vanda. Dacă nu pot fi singura femeie din viața ta, mai bine ne despărțim acum". Această atitudine detașată îi făcea bine, chiar dacă o costa multă energie. El o vizita regulat, ea nu-l întreba niciodată dacă se vede și cu Vanda, deși presupunea că așa stau lucrurile: "Trebuia să am încredere în el, ca să avem o a doua șansă împreună. Iar în șansa aceasta cred și acum".
Dar sarcina Vandei a fost o trezire la realitate pentru Andrei: "Mi-am pierdut încrederea în ea. Sunt sigur că mi-a întins o capcană ca să mă decid în favoarea ei". "Și așa, printr-o ironie a sorții, sarcina ei a făcut să renască iubirea noastră", spune Marta. Puțin înainte de nașterea copilului, Andrei s-a întors acasă. Mezina lor a venit pe lume la două săptămâni după ce Vanda a născut un băiat, care locuiește împreună cu mama lui, în casa părinților ei, la 250 de kilometri distanță. Andrei își vizitează fiul regulat. Situația e delicată, spune Marta: "Trebuie să rezist sentimentului de nesiguranță provocat de faptul că există undeva un fel de a doua familie și o femeie care, probabil, încă speră să-l recâștige". Andrei ar vrea ca, la un moment dat, copiii lui să se cunoască. "Dar hotărârea îi aparține Martei. În această criză, ea s-a purtat într-adevăr admirabil, o admir și sunt convins, ca și ea, că acum suntem suficient de puternici ca s-o luăm de la capăt".
Antrenorul de călărie
Anton nu mi-a plăcut în mod deosebit niciodată. E un bărbat frumușel, dar îngrozitor de arogant. Însă, ținând seama de faptul că prietenea mea, Otilia, trebuise să aștepte șase ani până să aibă iar o relație, mi-am zis că e mai bine să mă abțin de la orice comentarii critice la adresa noului ei prieten. Unele lucruri se rezolvă de la sine, cu timpul, mi-am spus eu atunci. Totuși, Anton a rămas în viața Otiliei, deși au trecut deja doi ani.
În ultima vreme, mă văd rar cu ea, așa încât, atunci când m-a invitat la cină pentru sfârșitul săptămânii, am acceptat pe loc, cu mare bucurie. Acum ne aflăm în sufragerie toți trei, iar eu îl spionez pe Anton cu coada ochiului. S-a așezat la masă cu o atitudine autoritară, de stăpân. Cu umerii lui largi, ar putea juca un rol de spartan într-un film istoric. Lucrează la un birou notarial, iar în timpul liber, o face pe instructorul de călărie, fiindcă adoră caii dresați, pretinde el. După știrea mea, adoră și altceva, anume - să fie admirat de tinerele lui eleve atrase de călărit. Am aflat despre asta în cele două-trei accese de gelozie ale Otiliei. Lui Anton îi place să flirteze, inclusiv cu prietenele soției. Ca în seara asta, de pildă, când m-a salutat cu o îmbrățișare, de altfel, politicoasă, dar nu s-a putut împiedica să exclame: "Mmm, e plăcut să te țină omul în brațe". Și nu te deranjează atât cuvintele, cât mai ales modul cum le rostește. E indecent, nu se cuvine așa ceva în fața soției lui.
Seara a început într-o atmosferă pașnică, deși Anton lansa din când în când mici împunsături, pe care Otilia se prefăcea, senină, că nu le aude. În prima jumătate de oră, eu am interpretat lipsa ei de reacție drept indiferență. De exemplu, când a venit vorba despre o veche prietenă a noastră, care se tunsese băiețește săptămâna trecută, Anton a strâmbat din nas: "Îi stă oribil. Femeile cu părul lung sunt mult mai atrăgătoare. Și Otilia purta la început părul lung. De ce și-o fi făcut acum coafura asta e greu de spus". Prietena mea a ignorat remarca, în timp ce mie îmi era tot mai dificil să-mi păstrez buna dispoziție. Nu mai credeam că observațiile lui acide n-o jignesc și că tăcerea ei ar însemna că le consideră fleacuri.
La cafea, Otilia începe să-mi relateze pe larg, câtă bătaie de cap i-a dat căutarea unui post la o agenție de publicitate. Povestea se lungește, iar Anton face o figură plictisită, învârte paharul în mână, studiază colecția de CD-uri de lângă perete, își cercetează unghiile. Cască de mai multe ori, nepermis de zgomotos. "Și, în cele din urmă, am reușit", își încheie Otilia radioasă istorisirea. "Ieri m-a sunat cineva de la agenție, spunându-mi: «Felul cum v-ați prezentat la interviu a convins întreaga comisie»". Lovește masa cu palma și-și flutură buclele roșcate. În clipa aceea am revăzut-o pe vechea mea prietenă, cu entuziasmul ei molipsitor. Mă bucur enorm, pentru că, în ultima vreme, n-am mai avut prilejul s-o întâlnesc astfel. De la sfârșitul marii ei iubiri, cu opt ani în urmă, devenise atât de tristă, dar acum strălucește din nou.
Anton își drege glasul și spune: "Contractul va fi însă pe durată determinată". În jurul mesei se lasă tăcerea. "Ce cretin", strig eu în gând, "nu-și poate ține gura?". "Așa că, peste patru luni, o să înceapă iar cu căutatul", bombăne el mai departe. "Și o să-mi plângă pe umăr, în fiecare zi". Otilia stă cu ochii pironiți pe tortul din farfurie și tace mâlc. Mă doare să asist la umilința ei. Acum ar trebui, totuși, să riposteze! Se teme, cumva, ca individul să n-o părăsească?
Îmi aduc iarăși aminte de ultima ei iubire, care s-a sfârșit prost: plănuiseră să-și întemeieze o familie, dar în loc de asta, Otilia a aflat într-o bună zi că bărbatul cu care voia să se căsătorească o înșela de doi ani - și nu ea a fost aceea care i-a născut un copil, ci cealaltă.
"Otilia va ști să se facă apreciată, mie mi se pare o oportunitate super!", pledez eu, cu o veselie căznită. E o nouă tentativă de a media între cei doi și a destinde atmosfera. Dar în ce mă privește, m-am săturat. Nu mai pot să văd cum îi vorbește disprețuitor, tratând-o ca pe o ființă incapabilă, ca pe un nimeni. La început, mi-am închipuit că e vorba de o simplă glumă, când l-am auzit făcând comentarii de genul: "Otilia e un suflețel sensibil. Dacă ar mai trăi mama, n-ar înțelege în ruptul capului cum de n-am lângă mine o femeie energică. Mama mea era o personalitate puternică. O femeie minunată". Nu sunt sigură dacă ar fi înțelept să-i spun acum ce părere am despre el: că e un fanfaron găunos. Un flecar, căruia nu-i pasă ce efect au cuvintele lui. Mă gândesc cum s-ar simți Otilia, dacă aș face asta. Nu prea bine, probabil. L-aș ataca pe bărbatul care e încă tovarășul ei de viață. Dar trebuie să-mi mușc buzele, ca să tac.
"Anton e nervos", îl scuză Otilia. "Ne dorim un copil, dar abia după ce eu voi avea un post definitiv. Și ce altceva pot să fac, decât să depun CV-uri peste tot?". Iau o înghițitură de vin. Un copil? Cu omul ăsta? La urma urmei, e lesne de înțeles: ea a visat mereu să aibă un copil, între timp a împlinit 39 de ani. Probabil, acum se gândește că dacă se desparte din nou și își caută alți șase ani un partener, copilul iese din discuție. Dar oare chiar nu-și dă seama ce lipsită de iubire e relația asta?
"Sigur că tot eu am să suport cheltuielile, ca de obicei", spune Anton, "doar câștig mult mai mult decât Otilia, cu sloganurile ei publicitare". "Evident", îi replică Otilia, cu vocea dintr-o dată tăioasă. "Mai ales dacă dai niște lecții de călărie". "Iar povestea asta veche", oftează Anton și își ridică ochii în tavan. "Eu stau aici, cu tine, deși fetele de la călărie încă n-au asemenea pungi atârnate de brațe", și Anton prinde cu degetul mare și arătător pielea care atârnă puțin pe brațul Otiliei și leagănă mușchiul moale încoace și încolo. "Încetează!", șuieră Otilia și se smulge, depărtându-se de el. M-am liniștit: e clar că există o limită, peste care nici ea nu consimte să treacă.
"Oooh, suflețelul s-a îmbufnat", glumește Anton. "Uite ce e, n-am niciun chef să-mi faci acum o demonstrație de sensibilitate. Noapte bună". Se ridică apoi, în sfârșit, de la masă, și depune un sărut scurt și apatic pe creștetul Otiliei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
În fine, am rămas doar noi două. Eu îmi cântăresc frazele în minte, întrebându-mă cum aș putea să-i spun ce am de spus, fără s-o supăr, însă nu apuc să deschid gura, fiindcă Otilia mi-o ia înainte. "Știu ce gândești. Dar să știi că, de cele mai multe ori, e drăguț cu mine. N-am să mă despart de el, nu pot pierde totul încă o dată. Cu niciun chip nu m-aș întoarce iarăși în existența aceea îngrozitoare, de femeie fără bărbat. În singurătate. Pur și simplu, eu nu semăn cu tine. Lasă lucrurile așa cum sunt".
Texte de ANDA MOCANU