Printre ei, mesteceni grandioşi, strălucind alb-argintiu, cu o lumină regală. Între Strâmbu Băiuţ, Lăpuşul Românesc şi Groşii Ţibleşului, se întinde ultima pădure virgină a Maramureşului. Peste 1400 de hectare de pădure neatinsă, scăpată ca prin minune. Un templu al naturii, o fărâmă de Românie aşa cum nu vom mai putea vedea vreodată. Taina creaţiei lumii, pământul, aşa cum a fost zidit la începuturi. Undeva, pe lângă Poiana Botizei, mă aşez la poalele unui brad pe care patru oameni nu l-ar putea îmbrăţişa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călătoresc pe nori. Soarele se scurge de pe o frunză pe alta şi lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, diafană. Închid ochii şi nu ştiu dacă vibraţia pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniştea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul şi mă face să mă simt uşor, imponderabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Sălbăticia asta e plină de lupi şi urşi, de cerbi şi căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în marginile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, paradisul domol al văilor se amestecă cu necunoscutul întunecat al pădurilor. Acum înţeleg chiotele sălbatice ale ceteraşilor moroşeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei maramureşene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porţi de lemn, cetere şi zongore.
Despre nou şi vechi
"Continuaţi doi kilometri şi aţi ajuns la destinaţie", îmi spune vocea metalică a GPS-ului. De la Baia Mare până aici, am făcut mai bine de o oră, pe drumul plin de serpentine şi de gropi ce traversează Munţii Gutâiului. Pe stânga şi pe dreapta sunt case noi, cu etaj. Multe sunt zugrăvite în portocaliu, sau verde-lămâiţă, sau galben acidulat. Printre ele, mai apar câteodată rămăşiţe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluţe albe la ferestre. Ca nişte fiinţe fragile, exilate între betoanele prosperităţii. Garduri nesfârşite, făcute din fier forjat sau bolţari sau plasă de sârmă. În sfârşit, o poartă maramureşeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic acoperiş din şiţă. Iau piciorul de pe acceleraţie, încetinesc şi mă agăţ cu privirea de ea. Undeva, în depărtare, peste acoperişurile de tablă şi peste antenele parabolice, se vede vârful unei biserici de lemn. Ca un strigăt, ca o rugăciune ce vrea să ajungă cât mai sus. "Aţi ajuns la destinaţie", mă anunţă aceeaşivoce metalică. Da, am ajuns. Sunt în centrul satului Mara. De aici pornesc pe un drum nesemnalizat, la prima vedere, o uliţă oarecare. E drumul ce duce către Platoul Ignis, traversând păduri sălbăticite, urcând tot mai mult în munte. Pe marginea râpelor, pieptiş, şerpuit, neumblat. "În 2004 am început proiectele în zona Platoului Ignis", îmi spusese Edit Pop, de la asociaţia WWF din Baia Mare. "Programul se numea «O Europă, mai multă natură». Erau tot mai puţini oameni care ţineau animale şi care munceau în mod tradiţional. Şi noi am vrut să protejăm zona, însă doar cu interdicţii era imposibil: trebuia să avem de partea noastră comunitatea, să îi convingem că păstrarea tradiţiei şi a naturii aduce beneficii pe termen lung". Am discutat cu Edit pe o hartă mare şi detaliată a Maramureşului. Acolo am aflat de Platoul Ignis prima oară. "Platoul ăsta este foarte important, pentru că de la poalele lui izvorăsc principalele râuri din zonă. Cu ani în urmă, aici era o păşune plină de cirezile şi turmele moroşenilor. Mulţi au plecat la muncă în străinătate, au rămas acasă mai ales bătrânii. Şi cum puţini au mai ţinut animale, zona a început să se sălbăticească. Proiectul nostru avea mai multe scopuri. Pe de o parte, am vrut să încurajăm oamenii să se întoarcă la meseriile tradiţionale, să înceapă din nou să ţină animale. Pe de altă parte eram interesaţi să vedem cum va evolua zona ca biodiversitate, dacă se reîncepe păşunatul şi să vedem ce impact va avea asta asupra calităţii apelor ce izvorăsc din el. Apoi, era un scop şi încurajarea turismului verde, a turismului care e făcut pentru o natură curată şi care păstrează natura curată".
Stau şi privesc un timp Cheile Tătarului. Nu ai cum să nu te simţi măcar pentru o clipă ca o pasăre ce planează printre munţii ăştia păduroşi, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Mai departe, până la Poiana Răchita, până la locul "experimentului" WWF nu mai e mult. Deodată se deschide cerul şi simţi că ai ajuns pe acoperişul lumii! Am străbătut această întindere unduioasă pe un drum desfundat. Platoul pare astăzi o uriaşă poiană. Aici au adus cei de la WWF 22 de vaci şi 4 tauri, aleşi doar din rasa locală, Bruna de Maramureş. Un fermier din Ocna Şugatag, Petre Ţiplea, a acceptat provocarea: timp de cinci ani, să întreţină cireada şi să facă profit. La sfârşit, să dea înapoi acelaşi număr de animale. Domnul Ţiplea a făcut, din banii proprii, nu doar un grajd uriaş pentru văcuţe, dar şi o pensiune pentru pasionaţii de natură. Le-a făcut acolo, sus, numai din lemn şi piatră, aşa cum se făceau cândva. Şi el, şi cei de la WWF, credeau nu doar în proiect, dar credeau în Maramureşul vechi, în tradiţii, în felul bătrânilor moroşeni de a respecta şi iubi natura şi muntele. După cinci ani, domnul Ţiplea a renunţat la ideea de a avea o fermă de vaci ecologică. Normele UE au fost un impediment major: carnea bio trebuia certificată ca atare, văcuţele sacrificate doar în abatoare bio, iar piaţa pentru astfel de produse în România este practic inexistentă, pentru că marile magazine doreau cantităţi industriale. Acum se lucrează industrial. În faţa rafturilor nesfârşite din supermarket-uri puţini oameni mai au timpul să se gândească la tradiţiile Maramureşului sau la biodiversitatea Podişului Ignis. Căruciorul trebuie umplut repede, coada la casă e lungă, mâine începe o nouă zi la birou.
Mă dau jos în faţa grajdului lung, din lemn. Câţiva ciobani au adăstat aici, la streaşina sa. Învârt mămăliga într-un ceaun uriaş. Un pic mai departe, este şi pensiunea care îşi aşteaptă clienţii îndrăgostiţi de natură şi de autentic. În faţa ei se întinde o poieniţă superbă. Aerul e tare, liniştea îţi şterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng şi miroase a cimbrişor sălbatic.
Rodica prăjiturica
Doamna Rodica Ţiplea mă conduce în cămară. Scoate o tavă cu prăjitura sa celebră. Brusc, încăperea se umple cu mirosul sărbătorilor de altădată, un miros de mere cu scorţişoară, de după-amiază petrecută la bunici. "Ferma de vaci nu a funcţionat. Ne-am străduit cu toţii, întreaga familie. Nu a fost uşor. Pensiunea e acolo, şi încă îşi aşteaptă clienţii. Poate nu a fost destul de bine promovată în lumea asta în care publicitatea face mai mult decât calitatea produsului, aşa că eu am mai încercat ceva, tot în ideea respectării tradiţiei de aici, de la noi, din Maramureş. Am făcut prăjituri după reţete vechi, aşa cum făcea mama mea şi aşa cum făcea bunica mea. Nu am schimbat nimic. Le-am făcut cu untură şi cu unt şi cu toate ingredientele naturale". Plăcinte cu mere sau cu brânză, prăjituri cu căpşuni sau cu lapte. Fie că le duce la târgul din Bucureşti, de la Agronomie, fie că le duce la Braşov, la Slow-Food, le vinde imediat, "parcă ar fi gratis". La târgurile importante de produse tradiţionale, doamna Ţiplea are deja clienţii ei, care o caută pentru a gusta o bucăţică dulce de Maramureş. Primeşte comenzi din multe locuri din ţară, i s-a dus faima. Aşa că munceşte foarte mult, pentru a onora toate cererile. "E muncă multă, pentru că totul se face ca odinioară, tradiţional, de la bătutul cremelor pe abur, până la întinsul foilor. Nu e o mare afacere, dar câştigi. Mă bucur că pot să vând un produs tradiţional şi că în plus ajut şi alţi oameni să câştige: brânza, laptele, smântâna, toate ingredientele le cumpăr de la producători locali".
În timp, prăjiturile şi plăcintele doamnei Rodica au ajuns să fie degustate în toată ţara. Lanţul de supermarket-uri Real a acceptat, chiar, să le vândă în magazinele sale, într-un soi de turneu naţional. Între rafturile cu produse standard, poţi vedea o poartă maramureşeană, împodobită cu ştergare: este standul special făcut de doamna Rodica pentru a-şi vinde marfa. Până în Bulgaria şi Ucraina au ajuns prăjiturile tradiţionale făcute de ea. Sigur că nu a fost simplu. Şi aici a avut de respectat norme, legi şi reglementări. S-a luptat cu toate actele, a făcut toate dosarele care i s-au cerut, a învăţat ce e şi cum se întocmeşte un "caiet de sarcini" şi ce acte trebuie să ţină. În cele din urmă, a reuşit să facă un produs local de succes. La mica pensiune pe care o are în Ocna Şugatag, mulţi turişti vin atraşi de faima mâncărurilor făcute ca acum o sută de ani. Doamna Rodica îmi pune trei prăjiturele rotunde pe o farfurioară. "V-am pus trei, că două nu e bine să pui. Vedeţi, nu e mare lucru. Eu fac asta, mai sunt alţii care fac dulceţuri sau mobilier sau ţesături sau horincă. Par nişte mici victorii, însă pentru noi sunt foarte importante câtă vreme prin lucrurile astea mărunte păstrăm tradiţiile locului, în faţa valurilor de produse din import. Ne străduim fiecare, după cât putem, şi sperăm să nu ne pierdem identitatea de tot. Luaţi şi serviţi un pic de Maramureş dulce".
Am luat şi am servit. Am hotărât ca acel gust dulce, dar nu excesiv, aromat de aromele naturale ale ingredientelor, simplu şi nesofisticat, să fie gustul Cheilor Tătarului, al cerului deschis şi, foarte aproape, de pe platoul Ignis, al florilor de pe pajiştile sale. Iar la final mi s-a părut că simt un pic gustul de cimbrişor sălbatic.
Bunica
Preluca este un sat agăţat undeva în munte, în Ţara Lăpuşului. Ai zice că e dincolo de munte şi dincolo de munţi, aşa cum e aproape şi dincolo de timp. Pentru că viaţa şi lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Pentru că oamenii au rămas tot acolo, în casele lor pierdute prin grădini neîmprejmuite; doar vremurile s-au îndepărtat un pic de ei. Au coborât la rădăcina muntelui, pe străzile asfaltate ale micului oraş Mănăştur. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins şi iarba mai înaltă şi mai verde şi casele par mai case şi ferestrele lor mai ferestre. Bunica Floarea vântură nucile în şură. "S-or pierdut multe rânduieli. Unele s-au păstrat la sărbători. Or plecat, da' or şi rămas, s-au căsătorit..." Se îndreaptă încet de spate şi mă priveşte cu ochi senini. O privire blândă, care îmi spune că ştie din ce lume vin: dintr-o lume care înţelege puţin din lumea ei. Cu paşi mici, mă conduce în casă. "Avem oi, porci, găini. Avem cinci vaci, da' nu mai suntem oameni a munci, c-apăi eu îs slăbănoagă de-amu. Cu ele am trăit, cu animalele. Cu gospodăria mi-am crescut pruncii. Care cum s-o căpătat de-o fost mai mărişor, o mai mârs cu animalele sau o stat cu ăi mai mici. Am făcut fân, am avut holdă de mălai şi de grâu. Acum nu mai avem, că se lucră numa' cu tractoarele, şi nu îs pe la toate căşile bani să le cumperi. Nu se mai lucră cu boii şi cu caii, cu plugu'. Da' am avut bucate. Iarna nu coboram nicări, căutam tot de vaci şi de oi. Nicări nu am plecat, că nu am lăsat nici pruncii, nici animalele în veci. Apoi duceai bălegaru' la câmp, şi dacă nu strângeai toate fânurile, mai aduceai cu sania. Care cu ce avea. O fo şi grea viaţa, da' ne-am bucurat de ea. Că dacă le ai pe toate ale tale... Şi noi am avut aşe, după munca noastră".
Îmi aduce, pe o farfurioară albă, slănină tăiată mărunt, brânză, roşii, ceapă şi o felie mare de pâine făcută în casă. Un păhăruţ de horincă.
"Se făceau jocuri între cătunuri când le căşuna. Luau ceteraşi. Mai sunt şi aici şi or fo ceteraşi buni, buni. Am mărs la horit când eram tânără. Meream. Îmbrăcam haine făcute de mâna noastră, nu zdrenţe de cumpărat, ca amu. Le făceam din fuior şi din bumbac şi din lână groasă. Făceam pânzele şi apoi le înfloram. Mă mir şi amu. Cânepa o topeam, o meliţam. Şi până se ducea zăpada de pe dealuri, torceai şi lucrai şi o puneai să se albească. Trăiai după sudoarea ta şi era bine. Tot pe-atunci l-am cunoscut şi pe omu' meu. Păstă 60 de ani avem împreună. Când e omul tânăr, toate-s frumoase..."
Bunica Floarea merge până în cealaltă cameră şi se întoarce de acolo cu câteva cămăşi vechi, din tinereţea ei. Îmi arată cusăturile, pliurile, florile mici ţesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafinament şi un bun gust cum numai tinerele ţărănci aveau răbdare să facă. În ţesătura deasă se văd anii tinereţii, se aud chiuiturile ceteraşilor şi poţi mirosi nopţile state sub lună plină, prin livezi. Satul Preluca e departe, peste munţi. Dar poate într-o zi va coborî el peste vremurile de azi. Atunci Maramureşul va fi mai Maramureş din nou.
Surdeşti, la izvoare
Biserica din faţa mea plutea! Plutea, pur şi simplu, în aerul înserării. Lumina era roşiatică şi vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o culoare verde-cărămizie, aprinsă de amurg, şi părea că unduieşte mângâiată - nu de vânt, ci de acea forţă extraordinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat privirea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am deschis din nou am văzut mai bine biserica din Surdeşti. Nu plutea, avea doar o streaşină ciudată, dublă sau în două ape, încât îţi dă senzaţia că se mişcă şi urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar şi aşa, turla ei foarte înaltă, graţia cu care se înalţă zvelt şi întreaga rotunjime şi perfecţiune a acoperişului îţi dau senzaţia că oricând îşi poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperişul părea acoperit nu cu şiţă, ci cu solzi de aramă. Ce creatură fantastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăuntrul ei, ca şi cum aş fi intrat în pântecul unei păsări uriaşe, gata să zboare. În ce catedrală din lume te poţi simţi mai apărat decât în această bisericuţă, care te înveleşte cu lemnul ei viu? Sfinţii pictaţi de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciunile oamenilor. Culorile sunt şterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spui o rugăciune şi simţi cum ea ţâşneşte către cer prin turla aceea, împreună cu ea. Înţelegi de ce e atât de înaltă şi ascuţită şi inima ţi se ridică şi ea sus, sus.
O rugăciune într-o biserică de lemn. Lemn luat din păduri seculare, neatinse, întocmai ca cea de la Strâmbu Băiuţ. Încă de când erau brazi şi stejari ştiu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împreună cu sfinţii. Îmi pare, iarăşi, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foşnesc în braţele mele şi rădăcini neştiute încep să călătorească spre centrul pământului. Oricât s-ar schimba Maramureşul, intri într-o biserică de lemn şi te-ai întors la izvoare.