O plimbare prin Maramureș

Catalin Manole
Mă plimb printre ultimii arbori giganți ai Maramureșului: fagi uriași, arțari de po­veste, brazi enormi, cum nu credeam că există.

Printre ei, mesteceni grandioși, strălucind alb-argintiu, cu o lumină re­gală. Între Strâmbu Băiuț, Lăpușul Româ­nesc și Gro­șii Țible­șului, se în­tinde ultima pădure vir­gină a Ma­ra­mureșului. Peste 1400 de hectare de pădure ne­atinsă, scă­pată ca prin minune. Un tem­plu al naturii, o fărâmă de Româ­nie așa cum nu vom mai putea vedea vreo­­dată. Taina crea­ției lumii, pământul, așa cum a fost zidit la începuturi. Unde­va, pe lângă Poiana Botizei, mă așez la poa­lele unui brad pe care patru oameni nu l-ar pu­tea îmbrățișa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călă­toresc pe nori. Soa­rele se scurge de pe o frunză pe alta și lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, dia­fană. Închid ochii și nu știu dacă vi­brația pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniștea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul și mă face să mă simt ușor, impon­de­rabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cân­tă în mine, că frunzele foșnesc în brațele mele și rădă­cini neștiute încep să călătorească spre centrul pămân­tului. Sălbăticia asta e plină de lupi și urși, de cerbi și căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în margi­nile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, para­disul domol al văilor se ames­tecă cu necunoscutul întu­necat al pădurilor. Acum înțe­leg chiotele sălbatice ale ceterașilor moroșeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei ma­ramureșene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porți de lemn, cetere și zongore.

Despre nou și vechi

"Continuați doi kilometri și ați ajuns la destinație", îmi spune vocea metalică a GPS-ului. De la Baia Mare până aici, am făcut mai bine de o oră, pe drumul plin de serpentine și de gropi ce traversează Munții Gutâiu­lui. Pe stânga și pe dreapta sunt case noi, cu etaj. Multe sunt zugrăvite în portocaliu, sau verde-lămâiță, sau gal­ben acidulat. Printre ele, mai apar câteodată rămă­șițe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluțe albe la ferestre. Ca niște ființe fragile, exilate între betoanele prosperității. Garduri nesfârșite, făcute din fier forjat sau bolțari sau plasă de sârmă. În sfârșit, o poartă mara­mureșeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic aco­periș din șiță. Iau piciorul de pe accele­rație, încetinesc și mă agăț cu privirea de ea. Undeva, în depărtare, peste acoperișurile de tablă și peste antenele para­bolice, se vede vârful unei biserici de lemn. Ca un strigăt, ca o rugăciune ce vrea să ajungă cât mai sus. "Ați ajuns la destinație", mă anunță aceeași voce metalică. Da, am ajuns. Sunt în centrul satului Mara. De aici pornesc pe un drum nesem­nalizat, la prima vedere, o uliță oarecare. E drumul ce duce către Platoul Ignis, traversând păduri sălbă­ticite, urcând tot mai mult în munte. Pe marginea râpe­lor, pieptiș, șerpuit, neumblat. "În 2004 am început proiectele în zona Platoului Ignis", îmi spusese Edit Pop, de la asociația WWF din Baia Mare. "Programul se numea «O Europă, mai multă natură». Erau tot mai puțini oameni care țineau animale și care mun­ceau în mod tra­di­țional. Și noi am vrut să protejăm zo­na, însă doar cu in­ter­dicții era impo­si­bil: trebuia să avem de partea noastră co­munitatea, să îi con­vin­gem că păstrarea tra­diției și a naturii aduce beneficii pe ter­men lung". Am discutat cu Edit pe o hartă mare și detaliată a Maramureșului. A­colo am aflat de Pla­toul Ignis prima oară. "Platoul ăs­ta este foarte important, pen­tru că de la poalele lui izvorăsc princi­pa­lele râuri din zonă. Cu ani în urmă, aici era o pășune plină de cirezile și turme­le moroșenilor. Mulți au plecat la muncă în străi­nătate, au rămas acasă mai ales bătrâ­nii. Și cum puțini au mai ținut ani­male, zona a început să se sălbăticească. Proiec­tul nostru avea mai multe scopuri. Pe de o parte, am vrut să încurajăm oa­menii să se întoarcă la meseriile tradițio­nale, să încea­pă din nou să țină animale. Pe de altă parte eram inte­resați să vedem cum va evolua zona ca bio­diversitate, dacă se reîncepe pă­șuna­tul și să vedem ce impact va avea asta asupra calității ape­lor ce izvorăsc din el. Apoi, era un scop și încura­jarea turis­mului ver­de, a tu­rismului care e făcut pentru o na­tură cu­rată și care păs­trea­ză natura cu­ra­tă".
Stau și privesc un timp Cheile Tă­tarului. Nu ai cum să nu te simți măcar pentru o clipă ca o pasăre ce pla­nează printre munții ăștia păduroși, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Mai departe, până la Poiana Răchita, până la locul "expe­rimentului" WWF nu mai e mult. Deodată se deschide cerul și simți că ai ajuns pe acoperișul lumii! Am stră­bă­tut această întindere undu­ioasă pe un drum desfun­dat. Platoul pare astăzi o uriașă poiană. Aici au adus cei de la WWF 22 de vaci și 4 tauri, aleși doar din rasa locală, Bruna de Maramureș. Un fermier din Ocna Șu­gatag, Petre Țiplea, a acceptat provocarea: timp de cinci ani, să întrețină cireada și să facă profit. La sfârșit, să dea înapoi același număr de animale. Domnul Țiplea a făcut, din banii proprii, nu doar un grajd uriaș pentru văcuțe, dar și o pensiune pen­tru pasionații de natură. Le-a făcut acolo, sus, nu­mai din lemn și piatră, așa cum se făceau cândva. Și el, și cei de la WWF, credeau nu doar în proiect, dar credeau în Maramureșul vechi, în tradiții, în felul bătrânilor moroșeni de a respecta și iubi natura și mun­tele. După cinci ani, domnul Țiplea a re­nunțat la ideea de a avea o fermă de vaci ecologică. Nor­mele UE au fost un impediment major: carnea bio tre­buia certifi­cată ca atare, văcuțele sacrificate doar în aba­toare bio, iar piața pentru astfel de produse în Ro­mâ­nia este prac­tic inexistentă, pentru că marile maga­zine doreau can­tități industriale. Acum se lucrează industrial. În fața rafturilor nesfârșite din supermarket-uri puțini oameni mai au timpul să se gândească la tra­dițiile Mara­mu­reșului sau la biodiversitatea Podișului Ignis. Căru­cio­rul trebuie umplut repede, coada la casă e lungă, mâine începe o nouă zi la birou.
Mă dau jos în fața grajdului lung, din lemn. Câțiva ciobani au adăstat aici, la streașina sa. Învârt mămăliga într-un ceaun uriaș. Un pic mai departe, este și pensiu­nea care își așteaptă clienții îndrăgostiți de natură și de autentic. În fața ei se întinde o poieniță superbă. Aerul e tare, liniștea îți șterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng și miroase a cimbrișor sălbatic.

Rodica prăjiturica

Doamna Rodica Țiplea mă conduce în cămară. Scoate o tavă cu prăjitura sa celebră. Brusc, încăperea se umple cu mirosul sărbătorilor de altădată, un miros de mere cu scorțișoară, de după-amiază petrecută la bunici. "Fer­ma de vaci nu a funcționat. Ne-am străduit cu toții, întreaga familie. Nu a fost ușor. Pensiunea e aco­lo, și încă își așteaptă clienții. Poate nu a fost des­tul de bine promovată în lumea asta în care publi­citatea face mai mult decât calitatea produsului, așa că eu am mai încercat ceva, tot în ideea respectării tra­diției de aici, de la noi, din Maramureș. Am făcut pră­jituri după rețete vechi, așa cum făcea mama mea și așa cum făcea bunica mea. Nu am schimbat nimic. Le-am făcut cu untură și cu unt și cu toate ingredien­te­le naturale". Plăcinte cu mere sau cu brânză, prăjituri cu căpșuni sau cu lapte. Fie că le duce la târgul din București, de la Agronomie, fie că le duce la Brașov, la Slow-Food, le vinde imediat, "parcă ar fi gratis". La târgurile impor­tante de produse tradiționale, doamna Țiplea are deja clienții ei, care o caută pentru a gusta o bucățică dulce de Maramureș. Primește comenzi din multe locuri din țară, i s-a dus faima. Așa că muncește foarte mult, pen­tru a onora toate cererile. "E muncă mul­tă, pentru că totul se face ca odinioară, tradițional, de la bătutul cre­melor pe abur, până la întinsul foilor. Nu e o mare afacere, dar câștigi. Mă bucur că pot să vând un pro­dus tradițional și că în plus ajut și alți oameni să câști­ge: brânza, laptele, smântâna, toate ingredientele le cumpăr de la producători locali".
În timp, prăjiturile și plăcintele doamnei Rodica au ajuns să fie degustate în toată țara. Lanțul de super­mar­ket-uri Real a acceptat, chiar, să le vândă în magazinele sale, într-un soi de turneu național. Între rafturile cu pro­duse standard, poți vedea o poartă maramureșeană, împodobită cu ștergare: este standul special făcut de doamna Rodica pentru a-și vinde marfa. Până în Bulga­ria și Ucraina au ajuns prăjiturile tradiționale făcute de ea. Sigur că nu a fost simplu. Și aici a avut de respectat norme, legi și reglementări. S-a luptat cu toate actele, a făcut toate dosarele care i s-au cerut, a învățat ce e și cum se întocmește un "caiet de sarcini" și ce acte tre­buie să țină. În cele din urmă, a reușit să facă un produs local de succes. La mica pensiune pe care o are în Ocna Șugatag, mulți turiști vin atrași de faima mâncărurilor făcute ca acum o sută de ani. Doamna Rodica îmi pune trei prăjiturele rotunde pe o farfurioară. "V-am pus trei, că două nu e bine să pui. Vedeți, nu e mare lucru. Eu fac asta, mai sunt alții care fac dulcețuri sau mobilier sau țesături sau horincă. Par niște mici victorii, însă pen­tru noi sunt foarte importante câtă vreme prin lu­crurile astea mărunte păstrăm tradițiile locului, în fața valurilor de produse din import. Ne străduim fiecare, după cât putem, și sperăm să nu ne pierdem identitatea de tot. Luați și serviți un pic de Maramureș dulce".
Am luat și am servit. Am hotărât ca acel gust dulce, dar nu excesiv, aromat de aromele naturale ale ingre­dientelor, simplu și nesofisticat, să fie gustul Cheilor Tătarului, al cerului deschis și, foarte aproape, de pe platoul Ignis, al florilor de pe pajiștile sale. Iar la final mi s-a părut că simt un pic gustul de cimbrișor sălbatic.

Bunica

Preluca este un sat agățat undeva în munte, în Țara Lăpușului. Ai zice că e dincolo de munte și dincolo de munți, așa cum e aproape și dincolo de timp. Pentru că viața și lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Pen­tru că oamenii au rămas tot acolo, în casele lor pier­dute prin grădini neîmprejmuite; doar vremurile s-au înde­părtat un pic de ei. Au coborât la rădăcina muntelui, pe străzile asfaltate ale micului oraș Mănăștur. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins și iarba mai înaltă și mai verde și casele par mai case și ferestrele lor mai ferestre. Bunica Floa­rea vântură nucile în șură. "S-or pierdut multe rân­duieli. Unele s-au păstrat la sărbători. Or plecat, da' or și rămas, s-au căsătorit..." Se îndreaptă încet de spate și mă privește cu ochi senini. O privire blândă, care îmi spune că știe din ce lume vin: din­tr-o lume care înțelege puțin din lumea ei. Cu pași mici, mă conduce în casă. "Avem oi, porci, găini. Avem cinci vaci, da' nu mai suntem oameni a munci, c-apăi eu îs slăbănoagă de-amu. Cu ele am trăit, cu animalele. Cu gospodăria mi-am crescut pruncii. Care cum s-o căpătat de-o fost mai mări­șor, o mai mârs cu animalele sau o stat cu ăi mai mici. Am făcut fân, am avut holdă de mălai și de grâu. Acum nu mai avem, că se lucră numa' cu tractoarele, și nu îs pe la toate cășile bani să le cumperi. Nu se mai lucră cu boii și cu caii, cu plu­gu'. Da' am avut bu­cate. Iarna nu coboram nicări, căutam tot de vaci și de oi. Nicări nu am plecat, că nu am lăsat nici pruncii, nici animalele în veci. Apoi duceai băle­garu' la câmp, și dacă nu strân­geai toate fânurile, mai aduceai cu sania. Care cu ce avea. O fo și grea viața, da' ne-am bu­curat de ea. Că dacă le ai pe toate ale tale... Și noi am avut așe, după munca noastră".
Îmi aduce, pe o farfu­rioară albă, slănină tăiată mărunt, brânză, roșii, ceapă și o felie mare de pâine fă­cută în casă. Un păhăruț de horincă.
"Se făceau jocuri în­tre cătunuri când le cășu­na. Luau ceterași. Mai sunt și aici și or fo ceterași buni, buni. Am mărs la horit când eram tânără. Meream. Îmbrăcam haine făcute de mâna noastră, nu zdrențe de cumpărat, ca amu. Le făceam din fuior și din bumbac și din lână groasă. Făceam pânzele și apoi le înfloram. Mă mir și amu. Cânepa o topeam, o melițam. Și până se du­cea zăpada de pe dealuri, torceai și lucrai și o puneai să se albească. Trăiai după sudoarea ta și era bine. Tot pe-atunci l-am cunoscut și pe omu' meu. Păstă 60 de ani avem îm­preună. Când e omul tânăr, toate-s frumoase..."
Bunica Floarea merge până în cealaltă cameră și se întoarce de acolo cu câteva că­măși vechi, din tinerețea ei. Îmi arată cusătu­rile, pliurile, florile mici țesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafina­ment și un bun gust cum numai tinerele ță­rănci aveau răbda­re să facă. În țesă­tu­ra deasă se văd anii tinereții, se aud chi­u­iturile cetera­șilor și poți mirosi nopțile state sub lună plină, prin livezi. Satul Pre­luca e departe, peste munți. Dar poa­te într-o zi va coborî el peste vremurile de azi. Atunci Maramureșul va fi mai Maramureș din nou.

Surdești, la izvoare

Biserica din fața mea plutea! Plutea, pur și simplu, în aerul înserării. Lumina era roșiatică și vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o cu­loare verde-cărămizie, aprin­să de amurg, și părea că unduiește mângâiată - nu de vânt, ci de acea forță extraor­dinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat pri­vi­­rea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am des­chis din nou am văzut mai bine biserica din Surdești. Nu plutea, avea doar o streași­nă ciudată, dublă sau în două ape, încât îți dă senzația că se mișcă și urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar și așa, turla ei foarte înaltă, grația cu care se înalță zvelt și întreaga rotunjime și perfec­țiu­ne a acoperi­șului îți dau senzația că oricând își poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperișul părea aco­perit nu cu șiță, ci cu solzi de aramă. Ce crea­tură fan­tastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăun­trul ei, ca și cum aș fi intrat în pântecul unei păsări uriașe, gata să zboare. În ce cate­drală din lume te poți simți mai apărat decât în această bisericuță, care te învelește cu lem­nul ei viu? Sfinții pictați de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciu­nile oamenilor. Culorile sunt șterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spui o rugăciune și simți cum ea țâșnește către cer prin turla aceea, împre­ună cu ea. Înțelegi de ce e atât de înaltă și ascuțită și inima ți se ridică și ea sus, sus.
O rugăciune într-o biserică de lemn. Lemn luat din păduri secu­lare, neatinse, întocmai ca cea de la Strâm­bu Băiuț. Încă de când erau brazi și stejari știu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împre­ună cu sfinții. Îmi pare, iarăși, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foșnesc în brațele mele și rădăcini neștiute încep să călătorească spre centrul pământului. Ori­cât s-ar schimba Mara­mureșul, intri într-o bise­rică de lemn și te-ai întors la izvoare.