Printre ei, mesteceni grandioși, strălucind alb-argintiu, cu o lumină regală. Între Strâmbu Băiuț, Lăpușul Românesc și Groșii Țibleșului, se întinde ultima pădure virgină a Maramureșului. Peste 1400 de hectare de pădure neatinsă, scăpată ca prin minune. Un templu al naturii, o fărâmă de Românie așa cum nu vom mai putea vedea vreodată. Taina creației lumii, pământul, așa cum a fost zidit la începuturi. Undeva, pe lângă Poiana Botizei, mă așez la poalele unui brad pe care patru oameni nu l-ar putea îmbrățișa împreună. Pare o scară spre pământ pentru cei ce călătoresc pe nori. Soarele se scurge de pe o frunză pe alta și lumina lui ajunge în cele din urmă jos, ca o ploaie verde, diafană. Închid ochii și nu știu dacă vibrația pe care o simt este a bradului de care stau lipit sau a întregii păduri. Mă scufund în liniștea limpede, în timp ce o pace răcoroasă mă invadează, îmi umple pieptul și mă face să mă simt ușor, imponderabil. Fără trup. Acum îmi pare că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foșnesc în brațele mele și rădăcini neștiute încep să călătorească spre centrul pământului. Sălbăticia asta e plină de lupi și urși, de cerbi și căprioare, prin iarbă se strecoară salamandre, în marginile crângurilor vezi cuiburile berzelor negre. Către Valea Văratecului, paradisul domol al văilor se amestecă cu necunoscutul întunecat al pădurilor. Acum înțeleg chiotele sălbatice ale ceterașilor moroșeni. Chiotele lor pline de libertate. De aici a pornit, probabil, unul dintre izvoarele istoriei maramureșene, din astfel de păduri ce au devenit biserici, porți de lemn, cetere și zongore.
Despre nou și vechi
"Continuați doi kilometri și ați ajuns la destinație", îmi spune vocea metalică a GPS-ului. De la Baia Mare până aici, am făcut mai bine de o oră, pe drumul plin de serpentine și de gropi ce traversează Munții Gutâiului. Pe stânga și pe dreapta sunt case noi, cu etaj. Multe sunt zugrăvite în portocaliu, sau verde-lămâiță, sau galben acidulat. Printre ele, mai apar câteodată rămășițe ale unei vechi lumi: case de lemn cu perdeluțe albe la ferestre. Ca niște ființe fragile, exilate între betoanele prosperității. Garduri nesfârșite, făcute din fier forjat sau bolțari sau plasă de sârmă. În sfârșit, o poartă maramureșeană! Mare, sculptată grandios, cu acel mic acoperiș din șiță. Iau piciorul de pe accelerație, încetinesc și mă agăț cu privirea de ea. Undeva, în depărtare, peste acoperișurile de tablă și peste antenele parabolice, se vede vârful unei biserici de lemn. Ca un strigăt, ca o rugăciune ce vrea să ajungă cât mai sus. "Ați ajuns la destinație", mă anunță aceeași voce metalică. Da, am ajuns. Sunt în centrul satului Mara. De aici pornesc pe un drum nesemnalizat, la prima vedere, o uliță oarecare. E drumul ce duce către Platoul Ignis, traversând păduri sălbăticite, urcând tot mai mult în munte. Pe marginea râpelor, pieptiș, șerpuit, neumblat. "În 2004 am început proiectele în zona Platoului Ignis", îmi spusese Edit Pop, de la asociația WWF din Baia Mare. "Programul se numea «O Europă, mai multă natură». Erau tot mai puțini oameni care țineau animale și care munceau în mod tradițional. Și noi am vrut să protejăm zona, însă doar cu interdicții era imposibil: trebuia să avem de partea noastră comunitatea, să îi convingem că păstrarea tradiției și a naturii aduce beneficii pe termen lung". Am discutat cu Edit pe o hartă mare și detaliată a Maramureșului. Acolo am aflat de Platoul Ignis prima oară. "Platoul ăsta este foarte important, pentru că de la poalele lui izvorăsc principalele râuri din zonă. Cu ani în urmă, aici era o pășune plină de cirezile și turmele moroșenilor. Mulți au plecat la muncă în străinătate, au rămas acasă mai ales bătrânii. Și cum puțini au mai ținut animale, zona a început să se sălbăticească. Proiectul nostru avea mai multe scopuri. Pe de o parte, am vrut să încurajăm oamenii să se întoarcă la meseriile tradiționale, să înceapă din nou să țină animale. Pe de altă parte eram interesați să vedem cum va evolua zona ca biodiversitate, dacă se reîncepe pășunatul și să vedem ce impact va avea asta asupra calității apelor ce izvorăsc din el. Apoi, era un scop și încurajarea turismului verde, a turismului care e făcut pentru o natură curată și care păstrează natura curată".
Stau și privesc un timp Cheile Tătarului. Nu ai cum să nu te simți măcar pentru o clipă ca o pasăre ce planează printre munții ăștia păduroși, printre vârfurile brazilor, cu apa strălucind sub tine. Peisaje de vis! Mai departe, până la Poiana Răchita, până la locul "experimentului" WWF nu mai e mult. Deodată se deschide cerul și simți că ai ajuns pe acoperișul lumii! Am străbătut această întindere unduioasă pe un drum desfundat. Platoul pare astăzi o uriașă poiană. Aici au adus cei de la WWF 22 de vaci și 4 tauri, aleși doar din rasa locală, Bruna de Maramureș. Un fermier din Ocna Șugatag, Petre Țiplea, a acceptat provocarea: timp de cinci ani, să întrețină cireada și să facă profit. La sfârșit, să dea înapoi același număr de animale. Domnul Țiplea a făcut, din banii proprii, nu doar un grajd uriaș pentru văcuțe, dar și o pensiune pentru pasionații de natură. Le-a făcut acolo, sus, numai din lemn și piatră, așa cum se făceau cândva. Și el, și cei de la WWF, credeau nu doar în proiect, dar credeau în Maramureșul vechi, în tradiții, în felul bătrânilor moroșeni de a respecta și iubi natura și muntele. După cinci ani, domnul Țiplea a renunțat la ideea de a avea o fermă de vaci ecologică. Normele UE au fost un impediment major: carnea bio trebuia certificată ca atare, văcuțele sacrificate doar în abatoare bio, iar piața pentru astfel de produse în România este practic inexistentă, pentru că marile magazine doreau cantități industriale. Acum se lucrează industrial. În fața rafturilor nesfârșite din supermarket-uri puțini oameni mai au timpul să se gândească la tradițiile Maramureșului sau la biodiversitatea Podișului Ignis. Căruciorul trebuie umplut repede, coada la casă e lungă, mâine începe o nouă zi la birou.
Mă dau jos în fața grajdului lung, din lemn. Câțiva ciobani au adăstat aici, la streașina sa. Învârt mămăliga într-un ceaun uriaș. Un pic mai departe, este și pensiunea care își așteaptă clienții îndrăgostiți de natură și de autentic. În fața ei se întinde o poieniță superbă. Aerul e tare, liniștea îți șterge din inimă orice gând. Se aud păsări cântând în crâng și miroase a cimbrișor sălbatic.
Rodica prăjiturica
Doamna Rodica Țiplea mă conduce în cămară. Scoate o tavă cu prăjitura sa celebră. Brusc, încăperea se umple cu mirosul sărbătorilor de altădată, un miros de mere cu scorțișoară, de după-amiază petrecută la bunici. "Ferma de vaci nu a funcționat. Ne-am străduit cu toții, întreaga familie. Nu a fost ușor. Pensiunea e acolo, și încă își așteaptă clienții. Poate nu a fost destul de bine promovată în lumea asta în care publicitatea face mai mult decât calitatea produsului, așa că eu am mai încercat ceva, tot în ideea respectării tradiției de aici, de la noi, din Maramureș. Am făcut prăjituri după rețete vechi, așa cum făcea mama mea și așa cum făcea bunica mea. Nu am schimbat nimic. Le-am făcut cu untură și cu unt și cu toate ingredientele naturale". Plăcinte cu mere sau cu brânză, prăjituri cu căpșuni sau cu lapte. Fie că le duce la târgul din București, de la Agronomie, fie că le duce la Brașov, la Slow-Food, le vinde imediat, "parcă ar fi gratis". La târgurile importante de produse tradiționale, doamna Țiplea are deja clienții ei, care o caută pentru a gusta o bucățică dulce de Maramureș. Primește comenzi din multe locuri din țară, i s-a dus faima. Așa că muncește foarte mult, pentru a onora toate cererile. "E muncă multă, pentru că totul se face ca odinioară, tradițional, de la bătutul cremelor pe abur, până la întinsul foilor. Nu e o mare afacere, dar câștigi. Mă bucur că pot să vând un produs tradițional și că în plus ajut și alți oameni să câștige: brânza, laptele, smântâna, toate ingredientele le cumpăr de la producători locali".
În timp, prăjiturile și plăcintele doamnei Rodica au ajuns să fie degustate în toată țara. Lanțul de supermarket-uri Real a acceptat, chiar, să le vândă în magazinele sale, într-un soi de turneu național. Între rafturile cu produse standard, poți vedea o poartă maramureșeană, împodobită cu ștergare: este standul special făcut de doamna Rodica pentru a-și vinde marfa. Până în Bulgaria și Ucraina au ajuns prăjiturile tradiționale făcute de ea. Sigur că nu a fost simplu. Și aici a avut de respectat norme, legi și reglementări. S-a luptat cu toate actele, a făcut toate dosarele care i s-au cerut, a învățat ce e și cum se întocmește un "caiet de sarcini" și ce acte trebuie să țină. În cele din urmă, a reușit să facă un produs local de succes. La mica pensiune pe care o are în Ocna Șugatag, mulți turiști vin atrași de faima mâncărurilor făcute ca acum o sută de ani. Doamna Rodica îmi pune trei prăjiturele rotunde pe o farfurioară. "V-am pus trei, că două nu e bine să pui. Vedeți, nu e mare lucru. Eu fac asta, mai sunt alții care fac dulcețuri sau mobilier sau țesături sau horincă. Par niște mici victorii, însă pentru noi sunt foarte importante câtă vreme prin lucrurile astea mărunte păstrăm tradițiile locului, în fața valurilor de produse din import. Ne străduim fiecare, după cât putem, și sperăm să nu ne pierdem identitatea de tot. Luați și serviți un pic de Maramureș dulce".
Am luat și am servit. Am hotărât ca acel gust dulce, dar nu excesiv, aromat de aromele naturale ale ingredientelor, simplu și nesofisticat, să fie gustul Cheilor Tătarului, al cerului deschis și, foarte aproape, de pe platoul Ignis, al florilor de pe pajiștile sale. Iar la final mi s-a părut că simt un pic gustul de cimbrișor sălbatic.
Bunica
Preluca este un sat agățat undeva în munte, în Țara Lăpușului. Ai zice că e dincolo de munte și dincolo de munți, așa cum e aproape și dincolo de timp. Pentru că viața și lumea s-au retras de aici, dar nu de tot. Pentru că oamenii au rămas tot acolo, în casele lor pierdute prin grădini neîmprejmuite; doar vremurile s-au îndepărtat un pic de ei. Au coborât la rădăcina muntelui, pe străzile asfaltate ale micului oraș Mănăștur. Poate de-asta livezile lor par pline de aer neatins și iarba mai înaltă și mai verde și casele par mai case și ferestrele lor mai ferestre. Bunica Floarea vântură nucile în șură. "S-or pierdut multe rânduieli. Unele s-au păstrat la sărbători. Or plecat, da' or și rămas, s-au căsătorit..." Se îndreaptă încet de spate și mă privește cu ochi senini. O privire blândă, care îmi spune că știe din ce lume vin: dintr-o lume care înțelege puțin din lumea ei. Cu pași mici, mă conduce în casă. "Avem oi, porci, găini. Avem cinci vaci, da' nu mai suntem oameni a munci, c-apăi eu îs slăbănoagă de-amu. Cu ele am trăit, cu animalele. Cu gospodăria mi-am crescut pruncii. Care cum s-o căpătat de-o fost mai mărișor, o mai mârs cu animalele sau o stat cu ăi mai mici. Am făcut fân, am avut holdă de mălai și de grâu. Acum nu mai avem, că se lucră numa' cu tractoarele, și nu îs pe la toate cășile bani să le cumperi. Nu se mai lucră cu boii și cu caii, cu plugu'. Da' am avut bucate. Iarna nu coboram nicări, căutam tot de vaci și de oi. Nicări nu am plecat, că nu am lăsat nici pruncii, nici animalele în veci. Apoi duceai bălegaru' la câmp, și dacă nu strângeai toate fânurile, mai aduceai cu sania. Care cu ce avea. O fo și grea viața, da' ne-am bucurat de ea. Că dacă le ai pe toate ale tale... Și noi am avut așe, după munca noastră".
Îmi aduce, pe o farfurioară albă, slănină tăiată mărunt, brânză, roșii, ceapă și o felie mare de pâine făcută în casă. Un păhăruț de horincă.
"Se făceau jocuri între cătunuri când le cășuna. Luau ceterași. Mai sunt și aici și or fo ceterași buni, buni. Am mărs la horit când eram tânără. Meream. Îmbrăcam haine făcute de mâna noastră, nu zdrențe de cumpărat, ca amu. Le făceam din fuior și din bumbac și din lână groasă. Făceam pânzele și apoi le înfloram. Mă mir și amu. Cânepa o topeam, o melițam. Și până se ducea zăpada de pe dealuri, torceai și lucrai și o puneai să se albească. Trăiai după sudoarea ta și era bine. Tot pe-atunci l-am cunoscut și pe omu' meu. Păstă 60 de ani avem împreună. Când e omul tânăr, toate-s frumoase..."
Bunica Floarea merge până în cealaltă cameră și se întoarce de acolo cu câteva cămăși vechi, din tinerețea ei. Îmi arată cusăturile, pliurile, florile mici țesute în pânza albă. De o simplitate extravagantă, de un rafinament și un bun gust cum numai tinerele țărănci aveau răbdare să facă. În țesătura deasă se văd anii tinereții, se aud chiuiturile ceterașilor și poți mirosi nopțile state sub lună plină, prin livezi. Satul Preluca e departe, peste munți. Dar poate într-o zi va coborî el peste vremurile de azi. Atunci Maramureșul va fi mai Maramureș din nou.
Surdești, la izvoare
Biserica din fața mea plutea! Plutea, pur și simplu, în aerul înserării. Lumina era roșiatică și vedeam totul ca într-un vis. Iarba din jurul bisericii avea o culoare verde-cărămizie, aprinsă de amurg, și părea că unduiește mângâiată - nu de vânt, ci de acea forță extraordinară ce ridicase de la pământ biserica. Câteva clipe am uitat să respir. Am ridicat privirea către vârful turlei, sus, tot mai sus, până când ultimele raze de soare m-au făcut să închid ochii. Când i-am deschis din nou am văzut mai bine biserica din Surdești. Nu plutea, avea doar o streașină ciudată, dublă sau în două ape, încât îți dă senzația că se mișcă și urmează să se ridice de la pământ. Era prima oară când vedeam o astfel de biserică. Dar chiar și așa, turla ei foarte înaltă, grația cu care se înalță zvelt și întreaga rotunjime și perfecțiune a acoperișului îți dau senzația că oricând își poate lua zborul. În lumina acelei seri, acoperișul părea acoperit nu cu șiță, ci cu solzi de aramă. Ce creatură fantastică poate să fie o biserică de lemn! Am intrat înăuntrul ei, ca și cum aș fi intrat în pântecul unei păsări uriașe, gata să zboare. În ce catedrală din lume te poți simți mai apărat decât în această bisericuță, care te învelește cu lemnul ei viu? Sfinții pictați de mai bine de o sută de ani sunt atât de aproape, straiele lor sunt tocite de rugăciunile oamenilor. Culorile sunt șterse, dar cu o strălucire misterioasă. Spui o rugăciune și simți cum ea țâșnește către cer prin turla aceea, împreună cu ea. Înțelegi de ce e atât de înaltă și ascuțită și inima ți se ridică și ea sus, sus.
O rugăciune într-o biserică de lemn. Lemn luat din păduri seculare, neatinse, întocmai ca cea de la Strâmbu Băiuț. Încă de când erau brazi și stejari știu aceste ziduri de lemn taina facerii lumii. Aici o spun împreună cu sfinții. Îmi pare, iarăși, că păsările pădurii cântă în mine, că frunzele foșnesc în brațele mele și rădăcini neștiute încep să călătorească spre centrul pământului. Oricât s-ar schimba Maramureșul, intri într-o biserică de lemn și te-ai întors la izvoare.