Sfinţii Petru şi Pavel

Marile sărbători creştine ale verii

- În fiecare an, pe 29 iunie, creştinii îi sărbătoresc pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Biserica îi numeşte corifei ai apostolilor şi stâlpi ai ei. Ambii au murit la Roma, în anul 67, din porunca lui Nero, în aceeaşi zi, pe 29 iunie. Petru a fost răstignit, iar Pavel, decapitat. Moaştele lor se păstrează şi acum, în Cetatea Eternă -

Petru, căpetenia apostolilor

Petru a fost răstignit cu capul în jos. Aşa a dorit el. Nu putea să stea pe cruce în picioare, ca Iisus. I-ar fi fost ruşine. Ruşine pentru că, în urmă cu mulţi ani, se lepădase de El. Se întâmplase chiar în Joia Mare, înain­tea Răstignirii lui Hris­tos, seara, când Mântuitorul a fost arestat pentru a fi dus la tem­plu. Se speriase de câteva bătrâne care-l luaseră la rost şi s-a jurat că nu-L cu­noaşte pe Mesia. Atunci i-a fost cel mai greu. Simţise cum sufletul i se zba­te chinuit în el, îndurerat ca un ani­mal rănit de moar­te. Şi mai sim­ţise că nu se va mai putea elibera în veci. Că trăda­rea lui nu are leac şi nici iertare.
Şi acum, când atârna şi el pe cru­ce, lângă Roma, departe de Cetatea Sfântă a Ierusalimului, prin faţa ochi­lor i se perinda în­treaga viaţă. Îşi aducea aminte limpede de prima întâlnire cu Iisus. Fratele său, An­drei, care era ucenic al lui Ioan Bo­te­zătorul, venise într-o seară tare tul­burat. Vorbea repede, aşa cum nu îi era felul. Zicea că-l găsise pe Mesia, cel pe care îl aştepta tot poporul. Îl aşteptau să-i scape de stăpânirea ro­ma­nă, să-i vindece de toate bolile trupului şi ale sufletului şi să-şi vadă neamul, după atâtea veacuri, strălu­cind, neatârnat, deasupra tuturor. Cu El ar fi putut fi liberi.
Doar că, văzându-l pe străinul de care-i vorbise atât de înflăcărat fratele său, Andrei, încrederea lui Simon s-a zguduit. Iisus era doar un tânăr delicat şi sfios, fiu al unui tâmplar din Nazareth. Nu părea să fie Mesia, Regele trimis din cer pentru a-i mân­tui. Parcă cerea ocrotire şi dragoste. După ce l-a văzut, Simon a plecat încurcat. Iisus îi spusese un cuvânt ciudat. Că în viitor îşi va schim­ba numele. Oamenii îi vor spune Pia­tră, adică Petru pe greceşte, şi Chefa în limba lor. Nu a înţeles de ce. Lui îi plăcea numele pe care-l avea, Si­mon. I-l pusese tatăl său, bă­trânul Iona, şi nu ar fi vrut să-l schimbe. De ce spusese asta nazariteanul, nu ştia. Dar îi rămăseseră în suflet ochii Lui. Ochi adânci, liniştiţi. Parcă vorbea prin ei. Ochii aceştia nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi, dar i-a uitat şi s-a întors la mrejele lui.

Pescuirea minunată

Cu ele se chinuise şi în ziua aceea. O zi pe care Si­mon nu avea s-o uite în veci. O zi cât o viaţă. Aruncase năvodul înainte ca prima geană a zorilor să-şi întindă limba de lumină, dar îl scosese gol. Câteva fire de alge rămă­seseră încurcate printre ochiuri, destule cât să-i facă viaţa amară. Nici urmă de peşte. Nici un fir. De parcă diavolii îi goniseră în adânc. Îi venea să blesteme de ciudă, pentru că a doua zi veneau strângătorii de biruri şi nu avea niciun sesterţ în buzunar. Şi, pe când soarele se ridica pe cer, inima i se amăra din ce în ce. La amia­ză, când toate bărcile trăgeau la ţărm, el s-a încăpăţânat şi a aruncat pentru ultima oară mreaja. A scos-o la fel de goală. Îl cuprinsese deznădejdea şi s-a hotărât să îşi tragă barca pe mal. Atunci l-a zărit pe Iisus. Se plimba pe ţărm cu Andrei şi cu câţiva oameni care se strânse­seră în jurul lui şi-l ascultau. Simon a încercat să-i ocolească, dar nazariteanul parcă i-a citit în inimă dis­perarea. Iisus s-a urcat înbarca lui, le-a vorbit puţin celor adunaţi pe mal, apoi i-a spus lui Simon să plece în larg şi să mai arunce o dată mrejele. El s-a supus fără tragere de inimă, mai mult de dragul fratelui său, Andrei. Ştia prea bine că nimeni, niciodată, nu prinsese peşte la amiază. Dar ce să ştie tâmplarul ăsta din Na­zareth... Aşa că a aruncat mrejele încă o dată, dar le-a tras înapoi imediat, ca să nu piardă vre­mea. La început, a crezut că sunt prinse de vreo stâncă. Apoi a văzut că, încet, le putea, totuşi, ridica. Erau pline, pline cu vârf! Ochiurile putrede stăteau să ples­nească şi, când au ridicat peştele în barcă, aceasta s-a lăsat atât de greu, în­cât apa aproape că a năvălit înă­untru. Aşa ceva nu mai văzuse. Nu mai văzuse pentru că nu se putea. Atunci a înţeles. Tâmplarul acesta cu ochi sinilii nu era un om ca toţi ceilalţi. Era un profet. Poate că fratele său avea dreptate. Poate că era chiar Mesia. Iisus i-a spus scurt: "Simon, nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni".
L-a crezut. Cu totul. Omul ăsta nu numai că-i luase teama de strângătorii de biruri, dar îi stre­curase în ini­mă o boare de lu­mină, cum nu mai cunoscuse toa­tă via­ţa. Aşa că a plecat ca un ne­bun. A lăsat barca plină cu peşte la mal, i-a strigat unui băiat să fugă după nevastă-sa, iar el a plecat după Iisus. Simţea că fără El nu mai putea trăi. Nicio clipă.

Simon, piatra credinţei

Trei ani a umblat împreună cu Iisus, bătând la pas Galileea, Iudeea, Samaria şi, de câteva ori, Ierusalimul, Cetatea Sfântă. Mul­ţimile îi asaltau şi, de fiecare dată, Iisus îi răbda ceasuri în şir, vorbindu-le despre Împără­ţia Ce­rurilor. Uneori, cohorte întregi de bolnavi se re­văr­sau asupra lor. Orbi, şchiopi, ciungi, surzi, muţi, leproşi. Erau din toate soiurile, de toate vâr­stele şi din toate neamurile, pentru că suferinţa nu cruţă pe nimeni. De cele mai multe ori, plecau vinde­caţi, dar Iisus insis­ta mereu că au fost vindecaţi prin credinţa lor. Simon Petru, căci de acum aşa îi spunea toată lumea, văzuse atâtea miracole, încât i se păreau de acum fireşti. Unul singur îi rămăsese de nepătruns - Iisus însuşi. Nazari­teanul crescuse în inima sa şi i-o umpluse cu vârf. Nopţile, când stăteau în jurul focului ascultându-l, doar ei, cei doisprezece aleşi, simţea cum trupul Învăţătoru­lui iradiază lumină. Nu o puteai percepe cu ochii, dar era acolo. Ar fi putut să jure pen­tru asta, deşi nu ştia dacă şi ceilalţi o văzuseră. În lumina asta se cufunda me­reu, iar cuvintele Lui i se desfăceau în suflet în mii şi mii de chipuri. Contempla atunci alte lumi şi mii de ani se scurgeau prin faţa sufletului său uimit. Simon Pe­tru nu avea mintea lui Ioan şi nici nu căutase toată viaţa ca fratele lui, Andrei. Dar, fără a căuta profeţi şi fără a scormoni înţelesurile vieţii, ele i se revărsau acum din prea-plinul lui Iisus. Ştia că omul ăsta nu era doar un om. Şi nici doar un profet. Simon Petru credea acum cu tărie că Iisus e însuşi Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Mesia cel aştep­tat. Cuvintele astea i-au ţâşnit odată din inimă, într-una din serile când Învăţătorul stătea cu ei la taifas în jurul focului. Când i-a întrebat: "Voi cine ziceţi că sunt?", el a sărit primul să-i răs­pundă: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu". Învăţătorul nu numai că a întărit spusele lui, ale unui biet pescar, dar le-a spus celorlalţi că pe mărturia lui Simon Petru, mărturie tare ca piatra, se va zidi bi­serica Lui. Apostolii au tăcut îngân­duraţi, căci nu ştiau ce va să însemne asta. Se gândeau că Petru îi va conduce după ce Iisus va fi aşezat drept rege la Ierusalim.

Noaptea lepădării de Hristos

Petru îşi amintea acum foarte bine şi de noaptea trădării. Cum ar putea s-o uite? Fusese cea mai grea noapte din viaţa lui. O noapte când to­tul se golise de bucurie. Orice col­ţi­şor în care îşi arunca ochii era plin de tristeţe, de parcă diavolul însuşi coborâse pe pământ ca să sugă lacom orice fărâmă de lumină, orice pâlpâi­re a vieţii. Nu ştia ce se întâmplă cu el. Nu voia să ştie. Iar de hăul care i se căscase în inimă simţea că nu mai avea cum să scape. Învăţătorul mu­rise pe cruce, iar el, Simon Petru, se lepă­dase de el. De trei ori fusese în­tre­bat dacă îl cu­noaşte şi tot de trei ori răspunsese că nu. Fu­sese un laş şi un netrebnic. De acum va trăi ca o um­bră, ca un mort viu, agăţat de aminti­rea lu­mi­noasă a Mântui­torului şi chinuit veş­nic de ea.
Îl cotropise frica. El, Simon Petru, singurul apostol care se lăudase în faţa tuturor că va muri împreună cu Iisus, se lepădase de El, spu­­nându-le tuturor babelor de la templu că nu-L ştie pe Iisus Nazariteanul, că nu-L vă­zuse în viaţa lui. Le-ar fi spus orice, orice, numai să-l lase să plece. Să-i îngăduie să fugă! Să fugă şi să uite, căci nu putea suporta prive­liştea Domnului prins şi umilit. Ceva în adân­cul credinţei lui se frân­sese. Îşi pusese nădej­dea într-un Dumnezeu Atotputer­nic şi acum vedea că Iisus e de fapt slab şi umil şi plă­pând ca un copil. Cum să-L urmezi? Cum să te faci aidoma Lui?
Când netrebnicii de soldaţi ai templului au venit să-L aresteze pe Iisus, Petru a scos sabia şi i-a şi retezat unuia urechea. Măcar de i-ar fi nimerit capul! Iar În­văţătorul îl certase! Le spusese tot timpul să întoarcă obrazul, dar lui îi venea acum să dea foc Ierusalimului! Şi, cu cât obida îi creştea în suflet, cu atât mai mult se ames­teca cu teama. Teamă că va muri şi că dincolo, în lumea Mântuitorului, în Împărăţiile de care mereu le vorbise, acolo unde El era cu adevărat Rege, el, Petru cel laş şi păcătos nu va avea curajul să-I mai şadă alături, aşa cum o făcuse pe pământ. Că vor fi despărţiţi pe vecie.

Lumina Învierii

După ce se ridicase din morţi, Iisus îi ştersese du­rerile şi spaimele şi deznădejdea cu un surâs. Era chiar în prima zi a săptămânii, a treia de când îl răstigniseră. Petru stătuse sâmbătă cu ceilalţi apostoli, ascuns, plân­gând, veştejindu-şi trădarea, căutându-i leac. Iisus a venit la el aşa cum Îl ştia, dar parcă acum arăta altfel. Acum, lumina pe care rareori o bănuia izvora din tru­pul Lui ca un şuvoi. De-abia I-a putut privi chipul, din pricina strălucirii. Înviase, iar viaţa care ţâşnea din El i-a vindecat deznădejdea într-o clipită! La început a crezut că şi-a ieşit din minţi. Că vede năluci. Dar, vor­bind cu Mântuitorul, a înţeles. Cuvintele Lui Hris­tos i-au sărit drept în inimă, prefăcându-se în îmbră­ţişări dulci. Apoi Iisus l-a întrebat de trei ori dacă-L iubeşte. El se lepădase tot de trei ori, iar Învăţătorul îi dăduse o întreită vindecare pentru o întreită trădare. Atât. Anii care au urmat au fost un şir de nesfârşite minuni, de întâlniri duioase cu Hristos în duh. Făcuse tot ceea ce Domnul rânduise. Înviase morţii, tămăduise bolnavii, semănase credinţa. Cu puterea lui Iisus cel ridicat din morţi.

***

Doamne, câtă fericire în cerul senin! Sau în geana de lumină care se iveşte la răsărit. Sau în zâmbetul unui copil. Răstignit, cu capul în jos, Petru privea lumea întoarsă şi zâmbea abia desluşit. "Vor fi zicând legio­narii că-s nebun...". Aproape că nu-şi mai simţea mâi­nile şi picioarele. Simţea cum viaţa i se scurge din trup, dar nu fusese niciodată mai fericit decât acum. Se sim­ţea uşor. Rănile care i se căscau de la piroane erau lesne de îndurat. Învăţase, în timp, că cel mai rău ne doare sufletul. Inima. Dar nu cea de carne, ci inima din inimă. Dar toate trec şi, în curând, îi va trece şi lui trupul aces­ta, fluturând ca o aripă moale.
Şi pe când privea cerul întors, simţea cum prin picioa­rele sale, prin inima bătrână, prin ochii împăien­jeniţi de supliciu, se strecoară, sfios, Trupul Lui Iisus. Şi cum, în adâncul sufletului, nu mai trăieşte el, ci Dom­nul, care acum, acum, în câteva clipe, va muri răstignit împreună cu el. Şi Petru zâmbi din nou. Ştia de acum că Iisus se ridică întotdeauna din morţi.

Sfântul Apostol Pavel

Pavel nu a fost printre cei doi­spre­zece apostoli ai lui Iisus. Nu a stat alături de Mântuitorul, nu i-a as­cultat predicile, nu i-a putut pipăi tru­pul cel răstignit şi înviat. Cu toate acestea, e socotit unul dintre cei mai mari apostoli. Pentru că el a adus în biserică cei mai mulţi creştini. A străbătut pe jos tot Imperiul Roman, din Asia Mică şi până în Spania, ars de un foc lăuntric mistuitor, căutând suflete pe care să le arunce în lumina lui Dumnezeu. Nu s-a cruţat nicio clipă, suferind pri­goane, torturi, în­chisoare şi, la bătrâneţe, chiar moar­tea pentru Iisus, Fiul lui Dum­nezeu. Şi toate aces­tea, pentru că în ti­ne­reţe fusese orbit de vederea Mântuito­rului, pe când călătorea la Da­masc. De o singură clipă a fost ne­voie pen­tru a-i întoarce inima de la pri­gonirea creştinilor, la ur­marea aprinsă a tâm­pla­rului din Nazareth. Până la bătrâ­neţe, Pavel avea să vor­bească de acea scli­pire a harului, care i-a orbit ochii trupului, deschi­zându-i larg pe cei ai ini­mii. Poate că nu l-a văzut nicio­dată pe Iisus aici, pe pământ, dar L-a cunos­cut ca nimeni altul, din­colo de fruntariile acestei lumi, înveşmân­tat în lu­mina Împă­răţiei Ceruri­lor.

O minte scrutătoare

La naştere, părinţii i-au pus numele de Saul. Avea să se dovedească o minte ascuţită, scormo­ni­toare, me­reu neliniş­tită, mereu întrebătoare. Părinţii săi, oameni înstăriţi, vieţuiseră mulţi ani la Roma şi îşi câştigaseră prin asta dreptul de a fi cetăţeni ai imperiului. Saul a moştenit această cetăţenie şi, cu ea, şi dreptul de a um­bla nestingherit de-a lungul şi de-a latul lumii.
În adolescenţă, a urmat multe şcoli ale rabinilor fa­risei din Ierusalim. Mai cu seamă pe cea a lui Gamaliel, om bătrân şi înţelept. Învăţătorii săi erau oameni de­prinşi să asculte legea şi să se descurce prin hăţişul de porunci adunat timp de secole. Lui i-a fost uşor, pentru că era mânat de un dor mistuitor de a împlini voia Dom­nului poporului său. Şi oricâte purificări trebuia să facă, oricâte ritualuri mai mici sau mai mari îi cereau bătrânii să ducă la îndeplinire, Saul se supunea nesmin­tit, pentru că sub pojghiţa nenumăratelor rânduieli simţea că stă ascuns un sâmbure de lumină. Dacă făcea tot ceea ce cerea Legea, atunci însemna că e al Dom­nului cu totul. Cu trup şi cu suflet.
Şi-ar fi dorit asta şi pentru neamul lui. Ar fi vrut ca acesta să se scuture de păcate şi să-l urmeze pe Iahve neabătut. Aşa cum îl urmaseră pe Moise în deşert. Dar israeliţii de astăzi erau nevolnici şi nesupuşi, cârtitori şi idolatri. Uneori îi părea rău că nu are puterea lui Ilie. Să ceară foc din cer pentru pedepsirea lor. Să ardă răul care-i slăbănogise. Ca acum, când Iisus, tâmplarul din Nazareth, îndrăznise să hulească, spunând pretutindeni că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat. Pen­tru asta, mai marii Templului din Ierusalim îl răstig­niseră cu ajutorul lui Pilat. Dar molima acestei erezii se răspândea acum ca o ciumă în popor, căci tot mai mulţi oameni credeau că Iisus nu a rămas în mormânt, ci a înviat în a treia zi. Şi credinţa asta îl amăra.

Moartea lui Ştefan

[/img]Ca s-o stârpească, ajunsese să îi urmă­rească pe creştini ca pe nişte tâlhari la drumul mare. Înarmat cu scrisori de la mai marii Templului, căuta să-i prindă în adu­nări şi să-i dea pe mâna gărzilor. Apoi pu­nea să fie bătuţi şi, dacă nu se îndreptau, îi închidea. Pe unii din capii lor ajunseseră să-i ucidă cu pietre. Aşa făcuseră cu Şte­fan, o rudă îndepărtată a sa, care vorbea ziua în­treagă în Templu despre Învierea lui Hristos din morţi.
Mai mulţi farisei l-au prins şi l-au dus în faţa Sinedriului. L-au judecat ca pe Iisus şi l-au condamnat la moarte. Ca să sfârşească în chinuri, l-au dus în Valea Iosafat, acolo unde erau lapidaţi cei vino­vaţi de pricini grele. Acolo, mulţimea turbată a început să arunce în el cu pietre până l-au îngropat. În tot acest timp, Saul le-a păzit hainele, bucuros că încă un ucenic al nazari­teanului pierea pedepsit cum se cuvine. Deşi erau rude, nu simţea nici urmă de durere. Ştia că împlinea voia Dom­nului poporului său. Un sin­gur fapt i-a sfredelit inima. Pe când pietrele îi zdro­beau trupul, Ştefan strigase: "Doam­­ne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Părea chiar că-i priveşte cu iubire. Dar de ce i-ar iubi pe cei care-l ucideau?

Iisus din cer

S-a întâmplat pe negân­dite. Erau aproape de Da­masc. Saul plecase într-aco­lo, să-i prindă pe creştini, căci auzise că se înmul­ţise­ră. Avea scrisori de la arhie­rei şi se gândea că-i va arun­ca pe mulţi în tem­niţă. Şi mergea repe­de, cu o râvnă nebună, fără să se gândeas­că la altceva.
La început a crezut că a fost fulgerat. Dar apoi a simţit cum inima i se topeşte, ca şi atunci când se ruga, numai că acum focul era lin şi co­pleşitor. N-a putut să-i reziste. Picioarele i s-au înmuiat, de parcă l-ar fi lovit cineva în creştet. A căzut ca secerat, iar pri­virea i s-a înnegurat. Dar înlăuntru s-a trezit poto­pit de lumină. Nu găsea alt cuvânt, şi nici nu i se părea potri­vit, căci soa­rele părea întunecat pe lângă strălucirea albă care-l cuprinsese.
Şi apoi a fost gla­sul. Venind dinlăuntru şi de niciun­de. Un glas cum nu auzise întreaga lui viaţă. Un glas care strân­gea în el puterea tune­tului şi delicateţea zefiru­lui. Un freamăt, un vis care parcă se tânguia: "Sau­le, Saule, de ce Mă prigoneşti?". A întrebat ră­pus: "Cine eşti, Doamne?", iar răspunsul l-a stră­puns ca o suliţă de foc: "Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigo­neşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţe­puşă."
A ştiut de atunci că viaţa lui s-a sfârşit. Că nu lup­tase alături de Domnul cel adevărat, al creştinilor, ci împotriva Lui. Că fusese plin de înfumurare şi de mâ­nie. Că se bucurase de uciderea unor oameni nevino­vaţi, de chinurile şi suferinţele unor credincioşi adevă­raţi. El şi ceilalţi ca el, farisei, saduchei, cărturari se îngropaseră în pergamente şi în legi felurite, iar acum, când căzuse în mâinile Dumnezeului celui viu, toate i se păreau zadarnice. Ca o cochilie goală pe care, dacă o duci la ureche, auzi doar amintirea mării, aşa erau toate legile lor. Moarte, fără folos, pierzătoare de oa­meni.

Pavel

Când a fost botezat creştineşte, Saul a primit nu­mele de Pavel, iar vederea trupească i-a revenit şi, pentru prima dată în viaţă, a simţit în inimă pacea. Adâncă, fără cu­prins. Tot timpul îl mânase ceva din urmă, mereu urmărise un ţel. Fără as­tâmpăr, fără pre­get. Orb fiind, cre­zuse că aşa îi slujeşte Domnului. Dar acum ştia că se înşelase. Cumplit. Acum înţe­legea că slujirea Lui nu stă în râvna fără măsură, ci în iubirea lină şi sme­rită. Ştia acum, căci gustase din ea. Hristos, cel care i se arătase pe drumul Damascului, îl covârşise cu ea. Iisus, duşmanul lui de ieri, fusese de fapt cel mai delicat apără­tor al lui. Unul care nu se răzbună, Dum­nezeul-om, Mesia cel aşteptat... Venit nu să porunceas­că, ci să sufere şi să ispă­şească în locul lor, al iudeilor tari la inimă. Venise la ei, dar nu cum îl aştep­tau. Nu venise ca un fulger de lumină, orbitor, gata să supu­nă, ci cum spusese Isaia proorocul, blând, ca ploaia pe lână, gata să asculte. Şi acum, ei, războinicii iudei, aveau să se sfărâme sub apăsarea iubirii Lui duioase. Ce se va alege de neamul lui? Îi era greu să-şi închi­puie. Dar dacă ai lui nu vor vestea nebună a Învierii, va găsi pe alţii, dincolo de mare, la capătul celălalt al imperiului. Dar de găsit, va găsi. E limpede.
A lăsat totul pentru ei, pentru viitorii ucenici ai lui Iisus. Anii care au urmat convertirii au fost îmbelşu­gaţi. A rodit pentru biserică şi pentru iubire. Ca nicio­dată, acum putea spune că iubeşte. Văpaia aceea fana­tică, adesea plămădită din ura faţă de necredincioşi, se topise acum în lacul liniştit al unei iubiri dumnezeieşti. "De-aş grăi în toate limbile oamenilor sau ale îngeri­lor, dar nu am dragoste, sunt ca o aramă sunătoare, ca un chimval care zdrăngăne...".
Îi rămăsese un singur dor: să moară pentru Hristos. Să dea dovada ultimă a credinţei lui în Învierea lui Iisus. Căci fără ea, fără Înviere, credinţa creştinilor era zadarnică. Or el, Pavel, nu-l cunoscuse pe Iisus decât aşa - înviat, strălucitor şi frumos, ca un împărat al lu­mi­lor de dincolo. Şi pentru vederea aceasta, de care se îndulcea în nopţile cu rugăciuni până în zori, pentru ea era gata să moară. Să le dovedească tuturor că viaţa asta nu e mai nimic. Ca aburul care se ridică în zori de pe mare, ca iarba câmpului care se usucă în fiecare vară.

***

I-a împlinit dorinţa Nero, împăratul nebun, într-un început de vară, când la Roma cerul se albeşte de arşiţă. Era ziua de 29 iunie a anului 67, aceeaşi zi în care îl răstigniseră şi pe Petru. Pe Pavel nu au putut să-l condamne la aşa o moarte ruşinoasă. Era cetăţean roman. A murit de sabie, şi creştinii spun până astăzi că în locul în care capul lui a căzut pe pământ au răsărit trei izvoare. Şi până astăzi, mânăstirii ridicate pe acel loc i se spune "Trei Fântâni", ca să le amintească tutu­ror, până la sfârşitul lumii, că Pavel a crezut mai mult în Iisus cel înviat decât în propria lui viaţă. Pe care şi-a dat-o cu bucurie, până la ultima picătură de sânge.