Cum s-a făcut englezul DUNCAN pui de moroşan

Cuvântul care deschide inimi: Transilvania

Spune-i tu, ca englez, unui amic de-al tău din Lon­dra că ţi-ai luat nişte hectare de teren în Slovenia sau în Croaţia şi o să te întrebe pe un­de vin ţările astea - dacă sunt ţări, aşa cum pare. "Sunt în Bal­cani", îi răs­punzi, dar, până să închei fraza, l-ai pierdut: a plecat de lângă tine sau bu­tonează, absent, un SMS pe telefon. Spu­­ne-i unui amic englez că ţi-ai luat o casă de vacanţă în Bahamas sau în Bar­bados şi-ţi va spune, sictirit, că, da, ok, a fost şi el aco­lo anii trecuţi... Spu­ne-i că te muţi la New York şi că ai un pent­house cu ve­dere la Central Park West şi ţi-o va în­toarce că nu o să te distrezi toată viaţa ta prin cluburile a­me­ricane, la ne­sfâr­­şite cocktail-uri Man­­­hattan, aşa cum o faci cu tovarăşii tăi de be­re neagră, în pub-urile londoneze. Spune-i, tu, ca englez, unui amic, că ai case prin Franţa, prin Brazilia, prin Ja­ponia, Laponia sau India şi n-o să mişti un muşchi pe faţa lui. Dar spune-i că tocmai te-ai întors din Tran­­sil­vania şi că ai găsit nişte case din lemn, vechi de sute de ani, pe care vrei să le cumperi ca să tră­ieşti acolo, în ele, cum se trăia pe vremuri. "Nu pot să cred! Tran­silvania??? Zi-mi! Zi-mi, cum e Tran­silvania! E fru­mos? E aşa cum se povesteşte?". Nu mai scapi, până nu îi spui toată po­vestea ta cu Tran­silvania, cu cas­telele şi cu misterele sale. "Sin­cer, habar nu aveţi voi cât în­seam­nă cuvântul ăsta, Tran­silva­nia, în Anglia şi în lumea în­trea­gă. Transilvania e la fel de fai­moa­să pre­cum Pira­midele! Nu există un cuvânt mai plin de mis­ter, nu există un loc mai plin de farmec în imaginaţia oamenilor care nu l-au văzut. Spune Tran­silvania şi toată lumea vine la tine să te asculte", îmi zice, cu zâmbet de om păţit, Duncan Ridgley, în vreme ce îmi pregăteşte un ceai tare, en­glezesc, în a sa "caza veche" din Breb. Suntem în inima Maramureşului, iar ospita­litatea e la ea acasă...

Un interviu şi doi jurnalişti

"Spune-mi sincer, ţi-ai pregătit deja o abordare a reportajului, aşa-i? Sau ne punem liniştiţi la po­veşti şi te mai gândeşti tu cum îl scrii după aia...", mă ia, direct, Duncan, în timp ce mă studiază din cap până-n picioare: geanta pentru laptop, aparatul foto, telefonul cu reportofon, agenda... Reflex de jur­nalist care a văzut multe la viaţa lui. Căci engle­zul bonom din faţa mea, cu ochi scânteietori şi păr uşor grizonat, a fost, ani de zile, unul din­tre cei mai de succes fotoreporteri din An­glia. A lucrat pentru cele mai cunoscute zia­re tabloi­de din Ma­­rea Britanie, "The Sun" şi "News of the World", iar fotografiile sale ex­clusive, cuvedete ca Mi­chael Jackson, Ma­donna, Prinţul Charles sau Lady Diana au făcut în­con­jurul lumii. Dacă Duncan nu ştie cu ce se mănâncă presa, ni­meni nu ştie. Toc­mai de aceea, Dun­can e cel mai comod interlocutor posibil: vorbeşte la obiect, su­bliniază discret fra­­zele esenţiale, ro­tunjeşte, raaaar, când ajunge la ani sau la cifre, pe care ştie că trebuie să le notezi, se fereşte să stea în "contre-jour" când îl fotografiezi şi, mai ales, respiră aerul acela tonic al omului care nu are nimic de ascuns, care-şi pune sufletul pe tavă de la prima între­bare, ca un autentic ţăran ma­ra­mu­reşean. Duncan Ridgley, celebrul "paparazzo" en­glez, de care se fe­reau toate vedetele de prim rang ale lumii şi toate cape­tele încoronate ale Europei, a lăsat deo­parte tu­multul gla­muros al Lon­drei şi s-a mu­tat în Ma­ra­mu­reş! "Si­gur nu vrei un pa­har de ho­rincă de-asta bu­nă, de la noi?", mă ispiteşte, înain­te să ne întin­dem la poveşti. Pe colţul mesei - care stă pi­tită între două lavi­ţe de pe vre­muri - e o sticlă înaltă, cu scăriţă de lemn pe dinăuntru, peste care tăria îşi înalţă ţanţoş salba de mărgele. Lângă sticlă, trei păhărele mici, ca-n toate casele de gospodari din Breb. Căci Duncan e de-acum gospodar între gospodarii Brebului, nu mai încape vorbă!

Ziua în care te opreşti

"Ştii cum e? Vine o zi în care te opreşti şi te în­trebi la ce bună toată agitaţia? Vine o zi în care rea­lizezi, de pildă, că sunt 6 ani de când faci acelaşi lucru. Birou - casă - birou - casă - birou - casă - birou. Şi toate astea, în infernul din Londra. Pentru ce? Doar ca să poţi să mai faci un credit de 200.000 de lire, să te muţi o milă mai încolo, unde copilul tău ar putea merge la o şcoală niţel mai bună? Îm­plinisem 40 de ani, iar pers­pectiva de a face acelaşi lucru încă 25 de ani, pâ­nă la pensie, mi se părea pur şi simplu înspăimântă­toare. Îţi spun sincer: nu mi se pare că eşti curajos, dacă într-o zi îţi scrii demi­sia şi îţi iei lumea-n cap. Dim­potrivă, curajoşi mi se par cei care stau şi conti­nuă să muncească acolo. Dar eu, unul, nu mai puteam face asta", mi se des­tăinuie Duncan.
După o viaţă "pe teren", mereu pregătit să alerge pe urma unui pont cât de mărunt, ca să prindă urma marilor vedete, cât e lumea de largă, Duncan a por­nit, după '90, o agenţie proprie de consultanţă pe In­ter­net. Iar asta l-a transformat, treptat-treptat, într-un funcţionăraş. I-a luat ceva să-şi dea seama ce i se în­tâmplă, dar şi când a reali­zat, decizia era deja luată! S-a dus la şcoală şi le-a spus părinţilor şi profe­so­rilor că din toamnă îşi retrage copiii de la studii, pen­tru doi ani. "Mi-am făcut un plan cu soţia, iar planul era să scoatem copiii de la şcoală şi să-i luăm cu noi prin lume, să le arătăm un alt fel de a trăi. Nu a fost simplu, pentru că cei din jur, pur şi simplu, nu au putut înţe­lege asta. Îmi spuneau, la şcoală, cei­lalţi părinţi: «Cum adică pleci? Nu poţi să pleci aşa!!! Nu poţi face asta!»". "Ba ai să vezi că pot: când va începe următorul semestru, eu şi copiii mei nu vom mai fi aici", le-a replicat Dun­can. În toam­nă, Duncan, soţia şi cei trei copii ai lor părăseau Lon­­dra, căutând acel "ceva diferit" care avea să de­vină, între timp, filosofia de viaţă a fostului mare "vânător" de vedete internaţio­nale.

Furtuna dinaintea liniştii

Crăciunul lui 2004 l-a prins pe Duncan pe o su­perbă plajă din Sri Lanka. Plecase din Lon­dra de câteva luni şi de-abia atunci, în acea dimineaţă, îşi găsise cu adevărat liniştea, după ce, în ultimele săp­tămâni, îşi tot bătuse capul să găsească oportu­nităţi de afaceri, care să com­penseze închiderea agenţiei sale de la Londra. "Îmi era foarte clar că nu voi pu­tea sta toată viaţa pe plajă, pentru că banii se ter­mină şi ei, aşa că am cumpărat ceva teren pe o insulă din Croaţia şi plă­nuiam să investesc şi într-o zonă de schi din Europa. Transilvania era pe lista scurtă", îmi face cu ochiul Duncan, în timp ce soar­be din ceaiul englezesc. Dar, în acea dimineaţă de Crăciun a lui 2004, îşi scosese din cap toate frămân­tările. Îşi închisese laptopul şi se bucura de prima lui adevărată zi de libertate. Seara de Ajun fusese o feerie pe plajă, în mijlocul familiei, cu vise, cu glume şi cu nelipsitele cadouri, iar acum, împăcat că totul mergea conform planului, Duncan savura din plin sălbăticia locului, atât de "diferit" de agi­taţia din centrul Londrei...
Deodată, din senin, un vuiet amarnic cuprinde pla­ja. Natura întreagă se zbate în spasme cumplite, anun­ţând, parcă, Apocalipsa. Până să se dezme­ti­cească, Dun­can şi familia lui se trezesc în mijlocul unui devas­tator tsunami! Un val înalt de 9 metri mătură plaja, sub ochii lor. Apoi alt val, şi altul, şi altul... Cinci valuri teribile, care lasă în urmă un ade­vărat iad. Ca prin minune, Duncan şi ai săi scapă teferi. În numai 24 de ore, însă, de visul de linişte al lui Duncan se alesese prăpădul! "Suntem fericiţi, şi eu, şi familia mea, că am scăpat cu viaţă din aşa ceva. Unii povestesc îngroziţi că au trecut printr-un val tsunami, îţi imaginezi ce înseamnă să scapi din cinci valuri?!", îmi spune en­glezul de la Breb. Re­întors de urgenţă la Londra, Dun­can are de înfruntat şi "tsunami"-urile de reproşuri ale prietenilor de acolo. "Aventură ţi-a trebuit? Uite ce era să pă­ţeşti!". "Staţi puţin, că nu aţi înţeles", le-a repli­cat fostul "paparazzo". "Dacă voi credeţi că ce s-a în­tâm­plat zilele trecute mă va face să mă reîntorc la infernul din Londra, vă înşelaţi amarnic. Dimpo­trivă, toată povestea mă face şi mai determinat să merg pe drumul meu", le-a spus Duncan. Şi a plecat din nou în căutarea a "ceva diferit". "Somewhere different", cum spune el, cu un inimitabil accent londonez.

Vecini în Breb: Prinţul Charles şi "paparazzo" Duncan

"Am mers în Egipt, unde cumpărasem deja nişte te­ren într-o oază superbă, iar copiii mei au trăit o expe­rienţă extraordinară în mijlocul unui trib de acolo, în plin deşert al Saharei. Iar verile, am înce­put să venim în România, la Peştera, în Piatra Cra­iului. Găsisem un loc absolut minunat şi visam să construiesc o ca­ba­nă. Problema era că toţi vecinii care deţineau pro­prie­tăţi în jur erau oameni cu bani grei, din Bucureşti, oa­meni de slabă calitate, care îi dispreţuiau pe ţărani, şi pe care nu-i interesa decât cum să epateze. Aveau o viziune despre viaţă pe care nu o împărtăşeam deloc. Mi-am spus atunci că ăsta nu e acel «ceva di­ferit» pe care ni-l do­ream noi", povesteşte Duncan. S-a pus să în­trebe în stânga şi în dreapta unde e, de fapt, adevă­rata Transilvanie, unde putea găsi Româ­nia profundă, locul acela unde tradiţia mai e tra­diţie. Toată lumea l-a îndrumat spre Ma­ra­mu­reş. "Acolo unde se aga­ţă harta în cui, acolo e adevărata Românie!". "Am luat văile la rând, căci noi căutam ceva lângă o staţiune de schi şi ne gândisem la Cav­nic. Am fost acolo, apoi am trecut în următorul sat, care ni s-a părut a fi prea la drum, am mers mai departe şi, la un mo­ment dat, nu ştiu cum am cotit-o, dar am dat peste Breb. «Doamne, Dumnezeule, cum arată locul ăsta!». Nu am avut nici o îndo­ială că acesta era locul «diferit» pe care îl căutam. Aveam o imagine în minte şi ima­ginea aceea o căutam, de fapt: imaginea sătucului îndepărtat, peste care Moş Cră­ciun zboară cu sania trasă de reni, arun­când darurile, prin horn, în şemineu. Bre­bul era exact ca în imaginaţia mea!". Şi, de altfel, exact ca în imaginaţia Prinţului Charles, vechiul "client" al vestitului "papa­razzo", Dun­can Ridgley, care are şi el câte­va case vechi de lemn cumpărate în Breb! Ce ironie: fugi toată viaţa după Prinţul Charles, iar când decizi să laşi deoparte vechiul stil de viaţă, te trezeşti vecin, gard în gard, taman cu el... Această potriveală a sorţii i-a frapat şi pe jurnaliştii de la celebrul ghid turistic internaţional "Lone­ly Planet", care, veniţi să descopere minunile Mara­mureşului, au dat, pe o uliţă din Breb, peste cine? Peste "gospodarul" Duncan Ridgley. "Cum a devenit Prinţul vecin cu un «papa­razzo» - în Transilvania": titlul a făcut furori în presa tabloidă din Marea Britanie. Retras la Breb, la mai bine de 5 ani de când părăsise Londra, Duncan devenea vedetă de tabloid, alături de ve­detele pe care, odini­oară, le poza el însuşi! Iată, într-adevăr, "ceva diferit"...

Din dormitorul Madonnei în grădina Lenuţei

"Cred că nu a fost membru al Casei Re­gale engleze pe care să nu-l fi urmărit şi fo­tografiat", îşi amin­teşte Duncan Ridgley, când vine vorba despre vecinul său de gard, Prinţul Charles. În anii '80, când Duncan era în vârful carierei sale de "paparazzo", Lady Diana şi Charles for­mau cuplul momen­tu­lui. A făcut o mul­ţime de fotografii cu Lady Diana, iar pe unele din­tre ele, exclusivităţi de pagina întâi în tabloidele britanice, le-a vândut pe mii de lire sterline. "L-am urmărit peste tot pe Mi­chael Jackson, iar ca să o pozez pe Ma­donna, afla­tă la Lon­dra, la un moment dat, m-am deghizat în in­stalator şi astfel am reu­şit să intru în ca­me­ra ei. Ca să fiu cât mai convingător, chiar a trebuit să lucrez cot la cot cu adevăraţii instalatori", se amuză Duncan. "Au fost niş­te ani minunaţi, ca «paparazzo» trăieşti via­ţa la prima mână, iar asta e ceva extra­ordinar. E o meserie riscantă, dar foarte apreciată în Marea Bri­tanie, spre deose­bire de România. Lu­mea crede aici că un «paparazzo» face nu­mai lucruri murdare, dar nu e aşa. Am fost implicat în nenumărate cazuri de jurna­lism de investigaţie, care au schimbat esen­ţial lucruri în Anglia, iar cititorii ne-au fost mereu recunoscători pentru as­ta. Unde poliţia nu era în stare să aducă do­­vezi, o făceam noi, «paparazzi»", poves­teş­te Duncan.
Acum, Duncan e de­parte de năzbâtiile lui Lady Gaga şi de tumul­tul poveştii de dragoste dintre Kate Middleton şi Prinţul William. E vecin cu Lenuţa, o fe­meie apri­gă, veselă şi mă­moa­să, care le găteşte turişti­lor bunătăţi culese din grădinuţa ei, şi cu "Honey man", cum îi place lui Duncan să-i spună bătrânului hâtru din deal, care are puz­derie de stupi în faţa casei şi face cea mai bună miere din lume. În rest, la Breb, tot timpul e ceva de tomnit, de reparat, de construit. "Duncan nu stă o clipă locului, e plin de vervă şi de iniţiativă, o dată nu vezi pe chipul lui descu­rajarea sau blazarea. Când are un pic de timp liber, se urcă în căruţa lui, pe care, pentru că nu ştie ro­mâ­neş­te, şi-a pus o tablă mare pe care scrie «Cum­păr obiecte vechi» şi începe să bată satele în cău­tarea tradiţiei ma­ra­mu­re­şene de odi­nioa­ră", mi-l des­crie Rada Pavel, direc­toare a Centru­lui Ju­deţean de Infor­ma­re Turistică Mara­mu­reş, care-l cu­noaş­te bine pe Dun­can din desele ei deplasări la Breb.

"Hotelul Sătesc"

Până să desco­pere Brebul, Dun­can nu mai fusese niciodată în Mara­mu­reş. Nu avea nicio cunoştinţă, nicio relaţie în zo­nă, nu cunoştea lim­ba. A ajuns ta­man după o înmor­mântare. Murise un om de vază din Breb, iar pomenirea celui răposat se în­tinsese pe trei zile. Episodul e celebru, e chiar finalul uneia dintre cărţile lui William Blacker, un alt englez care obiş­nuieşte să se retragă la Breb ca să scrie. Blacker tocmai plecase, a doua zi după înmormântare, iar când l-au văzut pe Duncan, alt englez, lumea din Breb şi-a imaginat că e acelaşi fel de om. Însă visul lui Duncan nu era să scrie cărţi la Breb. El voia să trăiască de-adevăratelea. "Prima oară am fost aici în 2006. Anul următor, am revenit la Breb să caut să-mi cumpăr ceva pă­mânt. Atunci, lumea s-a gân­dit: «Stai aşa, ăsta nu e ca celălalt, ăsta e engle­zul cu bani, cine ştie ce are de gând să facă pe aici, poate va cumpăra un mun­te întreg să-şi facă sta­ţiune de schi, poate va ridica hoteluri de lux...». Dar eu nu am venit aici pentru aşa ceva. Nu am pe cine şi de ce să impre­sionez. Nu am venit aici ca să-i concurez pe cei care îşi ridică vile cum au văzut ei prin Spania sau prin Italia, nici pe cei care pavează totul în casă cu marmură, cum sunt atâtea cazuri prin Maramureş. Eu am venit la Breb ca să trăiesc simplu, să trăiesc cum se trăieşte aici, să beau lapte proaspăt de la vaca din vecini, să trăiesc «diferit» de cum se trăieşte în centrul Lon­drei", povesteşte Duncan, amintindu-şi primele lui vizite la Breb. S-a mişcat încet, cu treabă bună, mai ales că a avut ne­cazuri mari cu investiţia din Sahara, după ce în regiune au avut loc revoluţiile din Egipt şi Libia, pe graniţa cărora se afla satul lui de vacanţă din oaza de la Siwa. Acum, "Hotelul Sătesc" ("Village Ho­tel") din Breb are nouă locuri de cazare, în două că­suţe tradiţionale, aranjate cu tot dichisul de Penny, soţia lui Duncan. Laviţe vechi, împletituri de cepe la ferestre, flori uscate la încheietura bârnelor, ştergare şi blide tradiţionale, agăţate pe pereţi, şi podele simple de lemn. De anul viitor, Duncan va avea 30 de locuri de cazare, alte două case tradiţio­nale sunt în lucru, lângă cele două deja funcţionale. "Iar aici, în mijloc, asta va fi casa mea", îmi arată mândru Duncan o casă în vale. De sus, de pe coasta dealului unde plănuieşte să facă o grădină de legu­me eco, "Village Hotel" arată chiar ca în basmele copilăriei!

Viaţa la Breb

"De la spaima de început a oame­nilor, cum că voi face ceva mon­struo­zităţi de clă­diri pe aici, s-a ajuns la un fel de dezamă­gire. «Păi, ce mare scofală ai făcut aici, că arată fix ca şi casa lui buna!»", i-a spus unul dintre curioşii satului, care şi-a făcut de lucru pe la Duncan, ca să "inspecteze" lu­crările. "Păi tocmai aşa şi voiam să arate, ca şi casa lui buna", i-a întors-o Duncan, la un păhărel de ho­rin­că. "Până să vină Dun­can, aşa gândeam mulţi dintre noi, aici, la Breb. Dacă m-ai fi întrebat despre casele astea acum 5 ani, aş fi zis şi eu că sunt nişte dă­răpănături. Duncan ne-a învă­ţat să preţuim ceea ce avem", mi se destăinuie Maria Bor­ca, o tânără născută în Breb, mâna dreaptă a investito­rului englez în organizarea afacerilor din Ro­mânia. Fără să ştie despre dis­cuţia mea cu Maria, Duncan îmi spune, cu alte cuvinte, acelaşi lucru. "La început, când am ajuns la Breb şi mă opream prin sat să fac foto­grafii, oamenii se uitau cumva ruşinaţi la mine. Cum adică să îmi faci poză, când merg cu vaca la adăpat? Simţeau un fel de jenă. Acum, după ce au trecut pe aici atâţia turişti străini, ţăranii au învăţat să aprecieze faptul că satul lor e special aşa cum e. Şi că ei sunt, la rândul lor, nişte oameni speciali, de vreme ce atâta amar de lume a trecut pe aici şi a fost încântată de ce a văzut. Oame­nii au înţeles să aprecieze ceea ce au, de asta mă bucur cel mai mult". Cu stilul său deschis şi jovial, care îl ajută să treacă fără probleme peste necu­noaşterea limbii ro­mâne, Duncan face tot posibilul să îi implice pe turiştii care calcă pragul "hotelului" său în viaţa reală a ţăranilor din Breb. Nu e seară să nu îi ducă pe englezi, pe olandezi sau pe nemţi pe la casele din sat, să ia cina alături de ţărani, să închine cu ei un pahar de horincă şi să îmbuce o mă­măligă cu brânză sau nişte sarmale.
"Asta e toată fi­­losofia: aduc oa­meni de te miri unde şi, pentru o săptămână, îi las să trăiască aşa cum se trăieşte aici, simplu, curat, liniştit, într-un loc unde viaţa nu înseamnă termene-limită, unde nu există proiec­te contracronometru, unde nu există stres, unde singura dilemă e dacă plouă sau nu mâi­ne. Când te rupi de lumea ta şi, venind aici, trăieşti cu totul diferit, vezi altfel lucrurile, ai, dintr-o dată, un termen de comparaţie". "Un loc caBrebul te face să îţi pui în dis­cuţie întreaga viaţă, să te întrebi de ce faci ceea ce faci, dacă asta vrei cu adevărat, dacă merită tot stresul şi toată nebunia din Lon­dra...", îmi spune Duncan, la despărţire, în timp ce mă conduce spre uliţa satului, la volanul maşinii sale cu volan pe dreapta. Mă priveşte zâmbind, în timp ce-mi notez în agendă ultimele lui cuvinte. E jurnalist cu state vechi şi ştie - n-are cum să nu ştie - că tocmai mi-a oferit un posibil final al repor­tajului...

Fotografii de Ciprian Rus, imagini din arhiva personală a lui Duncan Ridgley şi din portofoliul Centrului Judeţean de Informare Turistică Maramureş InfoTurism