- Stimată doamnă, sunteţi în vârful muzicii lirice româneşti, iubită în ţară şi peste tot în lume. Reversul medaliei este că sunteţi mereu pe drumuri şi tocmai din acest motiv se spune că marii artişti nu au casă... e adevărat?
- Cred că este adevărat, însă nu şi pentru mine, fiindcă în ceea ce priveşte familia noastră, este vorba de ceva mai special. Acasă pentru noi (eu şi soţul meu, Cristian Mihăilescu) este unde suntem împreună, iar prin natura meseriilor noastre (eu, solistă, Cristian regizor de spectacole de operă), casa noastră este scena, poate mai mult decât pentru alţi artişti. Iar când nu lucrăm împreună, ne facem timp să ne însoţim unul pe celălalt. Şi atunci ne simţim acasă, pentru că suntem împreună, iar publicul şi scena devin acoperişul protector al casei noastre.
- Chiar pot da cabina de machiaj, culisele, scena, rochiile acelea fabuloase, aplauzele, sentimentul atât de intim de cămin?
- Categoric, da! Dar asta şi pentru că în ceea ce ne priveşte, viaţa profesională şi cea personală se combină într-o armonie desăvârşită. Toată viaţa noastră este echilibrată dumnezeieşte, aş zice, între preocupările de zi cu zi ale unui om oarecare şi cele ale unor oameni care studiază permanent, care citesc încontinuu pentru a învăţa un rol, pentru a fi tot mai buni în ceea ce fac. Meseriile noastre nu au condică, sunt continue, chiar şi în somn repet rolurile. Nu este obositor, este natura noastră. Eu asta sunt: 365 de zile pe an fac vocalize. De aceea, casa noastră este teatrul, scena, iar acasă ne simţim acolo unde este armonie. Spre fericirea mea, marea casă a artiştilor clasici este altfel decât a altora. Faptul că un spectacol implică foarte multă lume - artişti, orchestră, asistenţă tehnică, costumieri - armonia e obligatorie. Am învăţat şi eu acest lucru de-a lungul timpului şi acum îl transmit cu toată dragostea peste tot pe unde merg. De exemplu, când stai ore şi ore nemişcată la probele de costume - un lucru foarte obositor şi în aparenţă mâncător de timp -, este foarte, foarte important să fii într-o atmosferă deosebită. Este minunat să fii aşteptat cu iubire şi respect, să petreci acele momente în veselie şi drag, iar eu am avut parte de multe astfel de clipe. Am învăţat din ele, iar pe unde nu le-am întâlnit, am încercat să dau eu tonul acestei armonii, să învăţ eu, la rândul meu, pe alţii.
Fulgerul dragostei
- Ne place să spunem că noi avem mai multe feluri de casă. În primul rând, este "cartierul general" din Bucureşti, într-o casă extrem de frumoasă, moştenită de soţul meu în cartierul Cotroceni. Apoi este Braşovul. Eu mi-am început cariera acolo, după terminarea Facultăţii acolo am lucrat până în 1990 şi, precum nimic nu este întâmplător, din 2000 i-am predat ştafeta lui Cristian, care e directorul Operei din Braşov. Ei, de atunci pendulăm între aceste două case, dar glumim mereu că de fapt casa noastră este şi avionul, şi trenul, şi maşina. Cristian râde că maşina lui ştie deja singură drumul Bucureşti-Braşov, nu mai trebuie condusă. O bună bucată de timp, am stat şi în Constanţa, aşadar şi acolo spunem că mergem acasă, acasă e şi Slatina copilăriei mele, şi Buzăul natal al lui Cristian. Dar mai ştiţi de ce numim aceste locuri pe unde am călătorit sau locuit, acasă? Pentru că în urma plecării, am lăsat mereu prieteni. Prieteni foarte buni, care ne aşteaptă "acasă" şi care ne îmbogăţesc viaţa noastră deja binecuvântată de Dumnezeu. Evident că avem şi locuri preferate, locuri pe care le numim "casă" din toată inima, chiar dacă nu sunt cu adevărat casa noastră. Unul dintre aceste locuri este Barcelona, al doilea e Vancouver. Cred că Barcelona e pe primul loc, datorită frumuseţii sale, datorită lui Gaudi, datorită faptului că acolo am câştigat primul concurs internaţional, studentă fiind, apoi am avut concerte extraordinare pe scena Teatrului Liceo şi pe Stadionul Olimpic (unde am cântat Traviata). Iar în Vancouver, un oraş absolut superb, ţine Cristian cursuri de regie. Aşadar, din nou vă răspund cu mai multe răspunsuri la întrebare, dar acesta este adevărul: casa noastră este peste tot unde ne place şi unde suntem împreună.
- Credeţi că aţi fi reuşit să păstraţi echilibrul şi dragostea aceasta aşa de puternică şi dacă aţi fi avut meserii cu totul diferite? Aţi fi vorbit cu aceeaşi uşurinţă despre lumea întreagă ca fiind casa dvs.?
- Eu am lângă mine un om care chiar dacă nu ar fi fost regizor de operă, ar fi găsit, fără nici un dubiu, acel liant care să unească profesia mea cu cea de cosmonaut sau magician sau orice altceva ar fi fost el. Ar fi găsit soluţia să demonstreze că orice profesie se poate maria perfect cu arta. Am ştiut asta din prima clipă când ne-am cunoscut. Eram parteneri de scenă, jucam în Povestirile lui Hoffmann, de Offenbach. Actul doi al acestui minunat spectacol a fost momentul vieţii noastre. Deşi era actul în care străluceam amândoi şi ne disputam "cu rivalitate" aplauzele, era, de asemenea, momentul când eu trebuia să interpretez ceva din culise. Apoi regia spunea că trebuie să traversez în viteză spatele scenei şi să reintru sub reflectoare din partea opusă. Ei bine, de fiecare dată, absolut de fiecare dată când goneam prin culise, calea îmi era barată de ochii aceştia albaştri, luminaţi de o privire care mă împietrea de iubire. După fulgerul acesta de la fiecare reprezentaţie, cântam mai bine decât credeam că o pot face vreodată. Apoi Cristian şi-a dat licenţa cu Bărbierul din Sevilla, iar eu am fost solistă. După repetiţii, făceam plimbări interminabile pe străduţele Braşovului, până târziu de tot, când pleca ultimul troleibuz nr. 6 care mă ducea pe mine acasă. Cum să nu fie scena casa noastră, când aici a început totul, aici a început o iubire care nu a scăzut din intensitate nici măcar o clipă de atunci?! Nu ne-am certat niciodată, nu contenim să ne îndrăgostim şi să ne reîndrăgostim unul de celălalt, mereu.
- Mai colindaţi şi azi acele străduţe braşovene?
- Pot confirma acest lucru, pentru că îmi staţi de-a stânga şi de-a dreapta pe banca aceasta din Cişmigiu, suntem chiar sub un tei, la 15 iunie, lângă statuia lui Eminescu, şi s-a întâmplat deja în câteva rânduri să răspundeţi deodată, cu aceleaşi cuvinte...
(Râd amândoi) - Chiar l-am salutat pe Eminescu înainte să ne întâlnim, şi mă bucur că aţi pomenit teiul, pentru că acest copac minunat face parte din casele noastre şi "vieţile" noastre de peste tot. Casa din Bucureşti e înconjurată de tei, deschizi fereastra şi e îmbătător. La Braşov, când ne-am cunoscut, era tot această perioadă din an şi nu voi uita nicicând aroma teilor sub care ne plimbam şi care ne însoţea dragostea. Nu de mult am fost la Iaşi şi nu ne-am putut abţine să nu urcăm Copoul pe sub tei şi să nu-i salutăm pe Mihai şi Veronica Micle, la ei acasă.
Clipele trăite ale vieţii
- Poate pentru că sunteţi mai mereu împreună, tocmai lipsa dorului unuia faţă de celălalt face ca peste tot să vă simţiţi acasă. Fiind mereu pe drumuri, nu simţiţi, totuşi, nevoia să duceţi cu dvs. amintiri de acasă, fotografii, obiecte?...
- Nu, deloc. Dar eu fac un lucru de fiecare dată când ajung la un hotel: reamenajez. Imediat ce intru, unesc paturile, dacă sunt separate, rearanjez unghiurile în care stau aşezate noptierele, televizorul. Cristian se distrează teribil, mă numeşte lăcătuşul casei. E adevărat că anii de vioară, anii de cântat sub rochiile acestea foarte grele mi-au dat o forţă nespecifică femeilor. Eu repar totul în casă, eu desfac capacele dificile ale borcanelor (râd amândoi).
- Poate va suna dur, dar nu vă plictisiţi niciodată?
- Dintre toate sentimentele lumii, două nu le cunoaştem: plictiseala şi invidia. Apreciem mult succesul altora, învăţăm din el, dar nu suntem niciodată invidioşi. Iar plictiseala..., sincer, nu am cunoscut-o niciodată. Aud tineri azi care spun că se plictisesc. E groaznic. Viaţa nu constă în numărul de ani care trec peste tine, ci în numărul de ani trăiţi. Sunt clipe trăite şi clipe netrăite. Or, noi ne străduim din răsputeri să ne umplem viaţa cu clipe trăite. Pentru asta trebuie să nu trăieşti pe fugă, aşa cum des se întâmplă azi. E o goană după mâine, ce fac mâine?, ce fac mâine?, în loc să ne bucurăm de azi. Timpul trebuie să treacă prin noi, nu pe lângă noi! Eu, indiferent în ce casă sunt, primul lucru pe care îl fac dimineaţa deschid fereastra. Învăţ să cânt de la natură. Vara, primăvara, mă învaţă păsările, dar şi iarna are melodia ei. Păsările sunt singurele fiinţe care cântă de dimineaţa până seara, fără să obosească. O fac în mod natural. Tocmai spre acest natural tinde mereu un artist, şi tocmai acest natural este cel mai greu de găsit atât în artă, cât şi în viaţă. Vă pot spune ce păsări au cântat cât timp am stat noi, aici, de vorbă. În primul rând a fost o cioară. Da, o cioară şi-a cântat în felul ei dragostea chiar deasupra noastră, în tei. Apoi sunt mierlele din spate, multe de tot. Jur că aud porumbei undeva, departe. Mă bucur de ele, mă bucur să-i atrag atenţia lui Cristian să le asculte, să vă spun dvs. Cum să ne plictisim?! Totul e plin de iubire...
- Pentru că iubesc revista dvs., pentru că a fost o încântare să vă putem vorbi atât de deschis, vă voi oferi o informaţie în premieră: pregătesc un album care va cuprinde toate succesele rock româneşti de-a lungul vremii. De la Roşu şi Negru la Compact, de la Semnal M la Direcţia 5. Probabil se va numi Fata din vis, precum celebra melodie. Chiar acum venim de la înregistrări, sunt încântată, emoţionată, nerăbdătoare să lucrez şi să termin. Aşadar, în premieră la "Formula AS", urmează rock şi operă!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
