MARIUS CONSTANTINESCU - "Am crescut într-o familie «de muzică»"

TVR 2

- Marius, te-am urmărit de-a lungul timpului pe TVR Cultural, şi acum, pe TVR 2, în emisiunea "Ro­mânia frumoasă" (de luni până vineri, în direct, de la ora 19), pe care o prezinţi îm­pre­ună cu Andra Gavril. După atât timp pot să spun cu mâna pe inimă că programele în care eşti implicat au întotdea­una o calitate excepţională. O do­vadă re­centă: celebrarea pe micul ecran a cincizeci de ani de exis­tenţă a corului Madrigal. Mu­zica corală, cu tot respectul pe care i-l datorăm, nu este, to­tuşi, un subiect palpitant, doar că tu ai reuşit să transformi ceva monoton într-un eveni­ment plin de nerv şi de dina­mism...

- Mă bucur mult de tot dacă aşa s-a văzut! Mie nu-mi prea place să mă uit după la ceea ce-am făcut. Procedez aşa numai dacă sunt obligat să intru la mon­taj, dar cu ediţia asta am făcut o excepţie şi am privit înregistra­rea, pentru că a fost prima emi­siune din formula "România frumoasă" în care am fost singur, fără Andra, şi pentru că, de da­ta asta, implicarea mea a mers până la ni­vel de concepţie, adică, împreună cu cole­gele mele Bianca Florea, editorul acelei zile, şi Miruna Moraru, am gândit această ediţie cap-coadă. În mod normal, pentru "Ro­mânia frumoasă" lucrează o echipă în­treagă: există un producător general, edi­tori de zi etc. Sunt mulţi oameni care se stră­duiesc să-şi concentreze energiile ar­mo­nios, astfel încât să iasă o emisiune cu o identitate clară şi coerentă. Ceea ce se şi întâmplă, de cele mai multe ori. Fireşte, mai intervin şi sincope, dar asta probabil tocmai pentru că sunt prea multe minţi adu­nate în acelaşi loc şi, în zilele res­pec­tive, ele nu reuşesc să cânte pe aceeaşi voce. În cazul ediţiei cu Madrigalul, am funcţionat într-o echipă mai restrânsă, iar eu am avut un pic mai multă libertate din partea Lianei Săndulescu, directorul TVR 2, care mi-a spus: "Ocupă-te! O gândeşti şi o faci cum crezi tu de cuviinţă". Ceea ce mi-a plăcut grozav, fiindcă, pentru mine, asta reprezintă "normalitatea" - de-a lungul timpului, emisiunile în care am apărut au fost gândite de mine şi făcute de mine de la A la Z. În plus, a contat şi faptul că eu mai colaborasem cu Ma­drigalul, deci eram familiarizat cu zona către care le place lor să meargă, ştiam ce le pot oferi, fără să renunţ însă la personalitatea mea profesională...

- Oricum, muzica este o a doua natură a ta.

- Asta cam aşa e. Am crescut într-o familie "de mu­zică". Mama, Luminiţa Constantinescu, a fost realiza­tor muzical aici, în Televiziunea Română, mulţi, mulţi ani. A fost poate cel mai important realizator de emi­siuni de operă de aici. Iar tata, Nicolae Constantinescu, a fost, timp de 25 de ani, bariton la Opera Naţională din Bucureşti. Aşadar, eu am zburdat toată copilăria şi adolescenţa prin culisele Operei şi pe platourile de filmare din TVR. De pe la 3 ani, astea au fost coor­donatele fixe ale vieţii mele. Şi mă bucur că a fost aşa, pentru că nu puteam să am o copilărie mai frumoasă.

- Firescul, lejeritatea ta pe micul ecran, dezin­hibarea cu care îţi realizezi interviurile sunt daruri înnăscute sau ţi le-ai cultivat?

- Sunt rezultatul unor acumulări. Dar să-ţi explic: toată lumea ştie cât de tulburate au fost aceste ultime luni în Televiziunea Română. Pentru noi, toţi, cei angajaţi aici, a fost o perioadă de evaluare, inclusiv la nivel personal. Fiecare a încercat să se lămurească unde-i e locul. Şi, evident, locul fiecărui om este acolo unde el poate să fie firesc şi convingător, în sensul de netrucat. De pildă, eu am fost învăţat acasă să fiu un om respectuos, să nu fiu agresiv nici în atitudine, nici în limbaj, să nu întrerup o persoa­nă care vor­beşte - când cineva îmi vorbeşte înseamnă că are suficientă încre­dere în mine încât să-mi spună nişte lucruri care pot fi intere­sante, ca atare, un minim gest de respect este să-l asculţi pe omul respectiv până la capăt şi să fii atent la ceea ce-ţi transmite. Indi­ferent de zonele pe care le abor­dez - film, arte vizuale, fashion sau unele specii de lite­ratură - nicăieri abordarea mea nu ar pu­tea să fie altfel decât de­centă şi respectuoasă. Pe de altă parte, mă simt confortabil în zo­nele astea, pentru că acestea sunt "spaţiile" pe care le cultiv cu asi­duitate. Nu pot să fac politică, jur­nalism poli­tic, pentru că politica nu mă interesează, după cum nu pot să fac jur­nalism economic, pentru că economicul nu mă interesează. În esenţă, după ani de expe­rienţă am observat că atunci când faci ceea ce te interesează, creşti profesional ca Făt Fru­mos din poveste - într-o zi, cât alţii în şapte ani.

- Emisiunea "România frumoasă" este definită ca "un magazin de arte şi industrii", care promovează informaţii din actualitatea culturală. În această lume, care e, mai curând, aplecată spre vul­garitate şi cancan, câtă apetenţă mai există pentru informaţia cultu­rală?

- Eu zic că destulă. Hai să ne uităm la câtă lume vine la Festivalul Enescu! Deja a ajuns la nivel de "sold out" (n. red. biletele au fost epuizate)! Şi asta, de peste două luni! Ceea ce înseamnă că există nişte zeci de mii de oameni care gustă acest tip de informaţie: muzica simfonică. Hai să ne uităm la câtă lumeumple teatrele din Bucureşti! Dacă vrei să te duci la un spectacol mare, ştii foarte bine că trebuie să mergi azi ca să-ţi cumperi bilete pentru peste două luni. Hai să ne uităm la ce se întâmplă în cinematografe, atunci când avem un film românesc premiat afară! Bine ar fi să mergem la filmele româneşti nu pentru că sunt premiate în străi­nătate, ci pentru că sunt ale noas­tre şi pentru că sunt foarte bune. Aşadar, eu zic că exis­tă un public pentru informaţia culturală, dar care nu trebuie să se măsoare cantitativ, ci numai calitativ. Asta e o discuţie pe care o purtăm deseori şi în TVR: ne inte­resează, în primul rând, audienţele, sau ne intere­sează cine se uită la noi, pe cine vrem să aducem aproa­pe de noi? Sigur că pu­blicul cu apetit cultural nu are o voce atât de prezentă precum celelalte categorii, dar el are totuşi o voce şi e păcat să nu i-o asculţi. Pentru că vocea aceea are ceva important de spus.

- Cui i-a aparţinut ideea acestei emisiuni?

- A fost o cerere venită din partea conducerii pos­tului TVR 2, iar eu, împreună cu un grup de colegi, am zis că ar trebui să răspundem... cumva. Noi eram un nucleu din fostul "Jurnal Cultural", şi cum TVR 2-ul urma să preia o bună parte din ceea ce se întâm­plase pe TVR Cultural, ni s-a părut că respectiva cerere ni se adresa. De aici a pornit totul.

- Dar ideea ca tu să păşeşti pe calea jurnalismului cui i-a aparţinut?

- Mie, în totalitate! După cum ţi-am povestit, mu­zica s-a insinuat în viaţa mea firesc, datorită contex­tu­lui familial, dar asta n-a însemnat că drumul a fost me­reu lin. În perioada adolescenţei, am avut şi eu o fază rebelă: am anunţat că nu vreau să mai aud operă şi muzică clasică, în general, cât o să trăiesc! Mi se părea că fusese deja prea mult! (râde) Părinţii mei au fost atunci foarte înţelepţi şi m-au lăsat într-ale mele, mi-au permis să ascult orice-am poftit eu. Ceea ce n-a fost rău, pentru că în felul acesta am putut să-mi diversific paleta de gusturi şi să mă lămuresc ce-mi place mie cu adevărat şi ce nu. Iar la capitolul Nu intră muzica popu­lară, romanţele şi opereta, dar asta nu pentru că genu­rile acestea n-ar avea valoare, ci pentru că sunt eu încu­iat. În orice caz, după o vreme, mai mult sau mai puţin clandestin, am revenit singur către muzica clasică. (râde) După care, în clasa a IX, mi-am dat seama că eu asta vreau să fac: jurnalism pe artele spectacolului, pe arte vizuale. Adică pe ce văzusem şi eu acasă. Unde mai pui că exemplul mamei fusese mai mult decât eloc­vent! Că modelul tatei nu l-aş fi putut urma oricât aş fi dorit: am fost testat şi am ureche muzicală bună, dar cu vocea stau prost. Ce se aude la televizor, aia e tot ce pot! (râde) Şi - sincer - nici apetit pentru buchiseala notelor n-am avut. Şi nici n-am fost căutat de vreun instrument. Acum, sigur că-mi pare rău, dar, în peri­oada aceea, n-aveam nici un fel de tresăriri, aşa că alegerea a fost simplă. Atât doar că atunci când am dat la facultate, la Jurnalism, am ales secţia de Comu­ni­care. Pentru că, în momentul acela, mi s-au deschis laaarg ochii asupra universului publicităţii. (râde) Şi fascinaţia pentru publicitate a fost atât de mare, încât, o perioadă, am şi lucrat în domeniul ăsta. Până când, finalmente, am realizat că, deşi continuam să iubesc publi­citatea, chemarea mea adevărată era către jurnalism. Instinctul iniţial fusese corect.

- Ai două masteruri, unul în Consul­tanţă şi Expertiză în Publicitate şi altul în Istoria şi Teoria Artei...

- Am făcut două masteruri pentru că mi-era frică să nu mă ia în armată! La unul am dat fiind convins c-am să intru, pentru că era pe domeniul meu, la cel pe Istoria Artei am dat mai mult din spirit de aven­tură, fiind mai mult ca sigur c-am să pic. Dar am fost admis şi-atunci am zis că n-o să mor dacă le duc pe-amândouă în paralel. În plus, puteam să răsuflu uşurat în ceea ce privea armata! (râde)

- Cea mai marcantă noutate din viaţa ta este că te-ai căsătorit. Eşti însurat din 2010. Cum te descurci în calitate de soţ? Se spune că presa este unul dintre acele domenii profesionale care nu prea fac casă bună cu viaţa de familie, fiindcă acaparează şi consumă peste măsură.

- Din fericire, şi eu şi soţia mea suntem jurnalişti. De altfel noi chiar la serviciu ne-am cunoscut. Aşa că am avut vreme să ne cunoaştem foarte bine, să desco­perim ce avem în co­mun, să ne dăm seama ce ne place, ce ne emo­ţionează şi ne entuzias­mează la unison. Aşadar, automat am fost scutiţi de unele dificultăţi deco­municare şi ne-am construit şi un sistem de înţelegere comun. Ori­cum, secretul unei astfel de căsnicii cred că rezidă în păstrarea echilibrului. Ceea ce - recunosc - e greu câteodată. Mai ales că - uite! - de doi ani şi o lună trebuie să jonglez şi cu rolul de tată. Fetiţa mea se supără uneori pe mine, pentru că mă vede doar o oră dimineaţa şi, în perioadele bune, încă o jumătate de oră seara, înainte de culcare. Şi su­părarea o poate ţine şi câteva zile! Timp în care refuză s-o ia tati din pă­tuţ. Lucrurile se dreg de obicei în week-end, când ieşim împreună pe-afară şi facem tot soiul de năz­bâtii, fără să ştie mami. Iar recompensa mea este că primesc câte-un pupic nesolicitat. Ce bucurie! Repet, nu e uşor, dar, până la urmă, viaţa de familie este ceea ce contează în pri­mul şi-n primul rând. De asta, de pildă, eu încerc, pe cât posibil, să separ pro­fesia de familie. Ca să nu risc întinarea cu efecte negative a aces­teia din urmă. Tot ceea ce se întâmplă rău sau greu sau frustrant în profesie în­cerc să las la uşa "bârlogului" nos­tru, niciodată nu mun­cesc acasă - pre­fer să stau în televiziune vineri până târziu, dar week-end-ul să fie doar al nostru, al familiei... Mi-am impus nişte reguli "de igienă" pe care le res­pect. Ceea ce, în fond, e benefic şi pen­tru profesie. Că dacă acasă e ar­monie şi la serviciu ai alt aplomb.

- Ce mai înseamnă viaţa ta, în afară de profesie şi familie? Ce te bucură, ce te întristează, ce te moti­vează...?

- Hai să-ncepem cu alea rele, ca să rămânem cu alea bune la post-gust! (râde) Mă întristează foarte tare răutatea gratuită, superficialitatea, violenţa fizică, de limbaj sau de idee... Cu toate mă întâlnesc la nivel cotidian! Mă descumpăneşte lipsa de profesionalism, spoiala, semidoctismul... Văd astfel de exemple din ce în ce mai des în jurul meu. Şi ar trebui să le pun un­deva, aici, la spate, dar nu pot, pentru că munca mea depinde de munca altor oameni. Mă întristează lipsa de speranţă - pe care o remarc la alţii, dar uneori chiar şi în mine. Atunci când nu mai ai un punct luminos spre care să te îndrepţi, e foarte greu... Mă descumpăneşte prostul gust, dar nu mă iau la trântă cu el, fiindcă, din fericire, ştiu că sunt şi destui oameni care pot să cultive antidotul. Trecând la capitolul pozitiv, în afara familiei, îmi trag "seva" din relaţia cu cei câţiva prieteni pe care-i am. E foarte greu să-ţi păstrezi prieteniile, când ai o asemenea me­serie, pentru că - aşa cum spu­neai şi tu mai de­vre­me - ea acaparează, con­sumă, de la energie la timp. Deseori îmi doresc să mai ies la o bere sau la o cafea cu prietenii, dar, de cele mai multe ori, re­nunţ, pentru că nu am vreme. Totuşi, găsesc în preajmă câţiva oameni alături de care am mers pe firul anilor şi realitatea asta îmi asigură un con­fort interior extrem de preţios. Apoi... ador că­lă­toriile. N-am avut parte de prea multe sau nu de atâtea câte mi-aş fi dorit, dar ideea de călătorie mă animă instantaneu. Călă­toriile sunt cea mai gro­zavă modalitate de a chel­­tui bani, pentru că-ţi răsfaţă şi ochiul, şi su­fletul. Călătoriile te ajută realmente să creşti pe dinăuntru... Şi muzica mă hrăneşte, deşi, para­doxal, ascult din ce în ce mai puţină... Cărţile sunt o altă sursă de "hrană". Din păcate, în ultima vreme, am înce­put să le aleg în funcţie de dimensiuni. Le iau din bibliotecă pe cele mai sub­ţirele, zicându-mi "Lasă c-o să am timp mai încolo şi pentru alea mai groase!". Doar că nu ştiu când o să vină acel "mai încolo". Totuşi, mă în­căpăţânez, în continuare, să citesc în metrou - eu sunt pietonul universal - şi măcar câteva pagini seara, înainte de culcare... Şi pentru că tot vorbim de hrană, trebuie să mărturisesc că sunt un gurmand. Îmi place mâncarea bună. De cele mai multe ori sunt doar con­sumator, dar mă mai avânt câteodată să şi prepar câte-un desert: un cheese­cake, un tiramisu...

- Cu asemenea delicii "în farfurie", ce se întrevede la orizontul vieţii tale?

- Acasă e limpede: avem un copil de doi ani şi-o lună. E o perioadă dificilă, dar, în egală măsură, fas­cinantă. Cine ne citeşte şi are copii de aceeaşi vârstă sau care au depăşit această vârstă ştie exact la ce mă refer. (râde) Profesional, sper ca tot ceea ce a început frumos aici, la TVR 2, să continue la fel de frumos. Sper ca eu şi colegii mei să ne putem face meseria astfel încât să avem sentimentul că suntem folositori şi că atuurile noastre jurnalistice sunt "exploatate" la ma­ximum.

Foto: TVR, arhiva personală