Cum au ajuns românii la conştiinţa propriei etnicităţi, cum au supravieţuit structurile lor statale împrejurărilor istorice nefaste, cum şi-au concretizat aspiraţia naţională într-un stat unitar? Sunt întrebări la care s-au dat o mulţime de răspunsuri şi interpretări bazate pe documente mai mult sau mai puţin fiabile. E cunoscută vorba de duh conform căreia "trecutul e cel mai greu de prevăzut". Mituri, legende cu miez real care fac epocă în funcţie de interesele momentane ale unei comunităţi, ale unui partid, ale unui grup pot fi puse la îndoială, abordate altfel atunci când cercetările (sau chiar întâmplarea) scot la iveală noi documente despre ceea ce s-a întâmplat de fapt, noi amănunte semnificative despre rolul actorilor istoriei. Iar istoricul care analizează documentele obiective sau subiective joacă el însuşi un rol aparte, implicându-se sau detaşându-se în raport cu faptele menţionate în ele. O cercetare atentă, o inteligenţă şi o erudiţie ce leagă chiar şi firele mai puţin vizibile dintre personaje cu mediul şi timpul acţiunilor lor pot lămuri uneori "mistere" ignorate sau ocolite de istoria oficială. Este şi cazul cărţii pe care v-o recomand azi, a cunoscutului istoric şi genealogist Mihai Dimitrie Sturdza, care a adunat între coperţile ei texte al căror numitor comun este istoria României: "Compuse în şi despre epoci diferite, ele mi-au permis să aduc elemente noi unor teme cunoscute, în cazul unora, cu totul necunoscute, în cazul altora". De exemplu, între altele, el încearcă să lămurească în ce măsură societăţile secrete din secolele XIX şi XX (Iluminaţii, Masonii, sectele politice) au influenţat evoluţia unor comunităţi în ansamblul lor, orientând cursul istoriei. Adepţii teoriilor conspiraţioniste vor fi cam dezamăgiţi, în schimb pasionaţii de istorie au de ce să fie încântaţi, căci M. D. Sturdza iese din schemele documentare clasice, făcând reconstituiri pline de culoare şi parfum de epocă, fără a se implica partizan. În ciuda stilului savuros, ca şi documentele la care se raportează, istoricul a făcut o serioasă şi aplicată muncă în arhive româneşti şi străine pe care nu mulţi au avut curiozitatea sau prilejul să le cerceteze. "Răspântiile" istoriografiei româneşti au fost alese cu grijă şi prezentate atât din perspectiva timpului, cât şi a celor implicaţi în evenimente. Baronul reformator Vasile Balş, la "răpirea Bucovinei", paşoptiştii ca studenţi la Paris şi revoluţionari la Bucureşti şi Iaşi, unioniştii şi junimiştii, socialiştii şi comuniştii, Carol al II-lea, mareşalul Antonescu şi "exilaţii" de după instaurarea comunismului sunt surprinşi pe baza documentelor personale în toate ipostazele lor istorice, cu propriile motivaţii, justificări şi convingeri. Aderarea unora la societăţile secrete (Marele Orient, Steaua Dunării ş.c.l.) ar putea explica reacţiile în anumite împrejurări, implicarea în situaţii dilematice, proiectele pe care au căutat să le impună. Însă M. D. Sturdza demonstrează convingător că istoria României moderne nu este croită de interesele unor grupări conspirative internaţionale sau locale - aşa cum cred unii. Amănuntele, multe inedite, răspunzând în chip nebănuit unor întrebări legate de trecut, îşi au locul lor în Istorie - pare a sugera autorul - dar nu sunt decât cel mult detonatoarele unor "mişcări" legate de evoluţia ansamblurilor statale, de direcţia intereselor lor. Analizând minuţios jocul imperiilor la intersecţia cărora s-a născut România, el ajunge la concluzia că cel mai primejdios s-a dovedit imperiul rusesc. Arogant şi ipocrit, rapace cu teritoriile altor etnii, el şi-a urmărit constant scopul suprem, acela de a dobândi puterea mondială. Românii au ştiut, constată M. D. Sturdza, să exploateze împrejurările pe care nu ei le-au provocat, au înţeles să treacă "sub vremi" pentru a-şi asigura supravieţuirea şi continuitatea, identitatea într-o lume în veşnică tranziţie. Între critica junimistă a "formelor fără fond", legată de forţarea modernizării societăţii româneşti, şi "sincronismul" lovinescian, ca modalitate de racordare la Occident, istoricul, descendent al unei familii implicate în făurirea României moderne, optează pentru un echilibru prin care marile idei moderne şi speranţele legate de ele să fie asimilate treptat, prin muncă şi învăţătură.
SELECŢIA FORMULA AS
Mihai Dimitrie Sturdza, "Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei româneşti", Editura Compania (tel. 021/223.23.24), 376 p.
Cum au ajuns românii la conştiinţa propriei etnicităţi, cum au supravieţuit structurile lor statale împrejurărilor istorice nefaste, cum şi-au concretizat aspiraţia naţională într-un stat unitar? Sunt întrebări la care s-au dat o mulţime de răspunsuri şi interpretări bazate pe documente mai mult sau mai puţin fiabile. E cunoscută vorba de duh conform căreia "trecutul e cel mai greu de prevăzut". Mituri, legende cu miez real care fac epocă în funcţie de interesele momentane ale unei comunităţi, ale unui partid, ale unui grup pot fi puse la îndoială, abordate altfel atunci când cercetările (sau chiar întâmplarea) scot la iveală noi documente despre ceea ce s-a întâmplat de fapt, noi amănunte semnificative despre rolul actorilor istoriei. Iar istoricul care analizează documentele obiective sau subiective joacă el însuşi un rol aparte, implicându-se sau detaşându-se în raport cu faptele menţionate în ele. O cercetare atentă, o inteligenţă şi o erudiţie ce leagă chiar şi firele mai puţin vizibile dintre personaje cu mediul şi timpul acţiunilor lor pot lămuri uneori "mistere" ignorate sau ocolite de istoria oficială. Este şi cazul cărţii pe care v-o recomand azi, a cunoscutului istoric şi genealogist Mihai Dimitrie Sturdza, care a adunat între coperţile ei texte al căror numitor comun este istoria României: "Compuse în şi despre epoci diferite, ele mi-au permis să aduc elemente noi unor teme cunoscute, în cazul unora, cu totul necunoscute, în cazul altora". De exemplu, între altele, el încearcă să lămurească în ce măsură societăţile secrete din secolele XIX şi XX (Iluminaţii, Masonii, sectele politice) au influenţat evoluţia unor comunităţi în ansamblul lor, orientând cursul istoriei. Adepţii teoriilor conspiraţioniste vor fi cam dezamăgiţi, în schimb pasionaţii de istorie au de ce să fie încântaţi, căci M. D. Sturdza iese din schemele documentare clasice, făcând reconstituiri pline de culoare şi parfum de epocă, fără a se implica partizan. În ciuda stilului savuros, ca şi documentele la care se raportează, istoricul a făcut o serioasă şi aplicată muncă în arhive româneşti şi străine pe care nu mulţi au avut curiozitatea sau prilejul să le cerceteze. "Răspântiile" istoriografiei româneşti au fost alese cu grijă şi prezentate atât din perspectiva timpului, cât şi a celor implicaţi în evenimente. Baronul reformator Vasile Balş, la "răpirea Bucovinei", paşoptiştii ca studenţi la Paris şi revoluţionari la Bucureşti şi Iaşi, unioniştii şi junimiştii, socialiştii şi comuniştii, Carol al II-lea, mareşalul Antonescu şi "exilaţii" de după instaurarea comunismului sunt surprinşi pe baza documentelor personale în toate ipostazele lor istorice, cu propriile motivaţii, justificări şi convingeri. Aderarea unora la societăţile secrete (Marele Orient, Steaua Dunării ş.c.l.) ar putea explica reacţiile în anumite împrejurări, implicarea în situaţii dilematice, proiectele pe care au căutat să le impună. Însă M. D. Sturdza demonstrează convingător că istoria României moderne nu este croită de interesele unor grupări conspirative internaţionale sau locale - aşa cum cred unii. Amănuntele, multe inedite, răspunzând în chip nebănuit unor întrebări legate de trecut, îşi au locul lor în Istorie - pare a sugera autorul - dar nu sunt decât cel mult detonatoarele unor "mişcări" legate de evoluţia ansamblurilor statale, de direcţia intereselor lor. Analizând minuţios jocul imperiilor la intersecţia cărora s-a născut România, el ajunge la concluzia că cel mai primejdios s-a dovedit imperiul rusesc. Arogant şi ipocrit, rapace cu teritoriile altor etnii, el şi-a urmărit constant scopul suprem, acela de a dobândi puterea mondială. Românii au ştiut, constată M. D. Sturdza, să exploateze împrejurările pe care nu ei le-au provocat, au înţeles să treacă "sub vremi" pentru a-şi asigura supravieţuirea şi continuitatea, identitatea într-o lume în veşnică tranziţie. Între critica junimistă a "formelor fără fond", legată de forţarea modernizării societăţii româneşti, şi "sincronismul" lovinescian, ca modalitate de racordare la Occident, istoricul, descendent al unei familii implicate în făurirea României moderne, optează pentru un echilibru prin care marile idei moderne şi speranţele legate de ele să fie asimilate treptat, prin muncă şi învăţătură.
Cum au ajuns românii la conştiinţa propriei etnicităţi, cum au supravieţuit structurile lor statale împrejurărilor istorice nefaste, cum şi-au concretizat aspiraţia naţională într-un stat unitar? Sunt întrebări la care s-au dat o mulţime de răspunsuri şi interpretări bazate pe documente mai mult sau mai puţin fiabile. E cunoscută vorba de duh conform căreia "trecutul e cel mai greu de prevăzut". Mituri, legende cu miez real care fac epocă în funcţie de interesele momentane ale unei comunităţi, ale unui partid, ale unui grup pot fi puse la îndoială, abordate altfel atunci când cercetările (sau chiar întâmplarea) scot la iveală noi documente despre ceea ce s-a întâmplat de fapt, noi amănunte semnificative despre rolul actorilor istoriei. Iar istoricul care analizează documentele obiective sau subiective joacă el însuşi un rol aparte, implicându-se sau detaşându-se în raport cu faptele menţionate în ele. O cercetare atentă, o inteligenţă şi o erudiţie ce leagă chiar şi firele mai puţin vizibile dintre personaje cu mediul şi timpul acţiunilor lor pot lămuri uneori "mistere" ignorate sau ocolite de istoria oficială. Este şi cazul cărţii pe care v-o recomand azi, a cunoscutului istoric şi genealogist Mihai Dimitrie Sturdza, care a adunat între coperţile ei texte al căror numitor comun este istoria României: "Compuse în şi despre epoci diferite, ele mi-au permis să aduc elemente noi unor teme cunoscute, în cazul unora, cu totul necunoscute, în cazul altora". De exemplu, între altele, el încearcă să lămurească în ce măsură societăţile secrete din secolele XIX şi XX (Iluminaţii, Masonii, sectele politice) au influenţat evoluţia unor comunităţi în ansamblul lor, orientând cursul istoriei. Adepţii teoriilor conspiraţioniste vor fi cam dezamăgiţi, în schimb pasionaţii de istorie au de ce să fie încântaţi, căci M. D. Sturdza iese din schemele documentare clasice, făcând reconstituiri pline de culoare şi parfum de epocă, fără a se implica partizan. În ciuda stilului savuros, ca şi documentele la care se raportează, istoricul a făcut o serioasă şi aplicată muncă în arhive româneşti şi străine pe care nu mulţi au avut curiozitatea sau prilejul să le cerceteze. "Răspântiile" istoriografiei româneşti au fost alese cu grijă şi prezentate atât din perspectiva timpului, cât şi a celor implicaţi în evenimente. Baronul reformator Vasile Balş, la "răpirea Bucovinei", paşoptiştii ca studenţi la Paris şi revoluţionari la Bucureşti şi Iaşi, unioniştii şi junimiştii, socialiştii şi comuniştii, Carol al II-lea, mareşalul Antonescu şi "exilaţii" de după instaurarea comunismului sunt surprinşi pe baza documentelor personale în toate ipostazele lor istorice, cu propriile motivaţii, justificări şi convingeri. Aderarea unora la societăţile secrete (Marele Orient, Steaua Dunării ş.c.l.) ar putea explica reacţiile în anumite împrejurări, implicarea în situaţii dilematice, proiectele pe care au căutat să le impună. Însă M. D. Sturdza demonstrează convingător că istoria României moderne nu este croită de interesele unor grupări conspirative internaţionale sau locale - aşa cum cred unii. Amănuntele, multe inedite, răspunzând în chip nebănuit unor întrebări legate de trecut, îşi au locul lor în Istorie - pare a sugera autorul - dar nu sunt decât cel mult detonatoarele unor "mişcări" legate de evoluţia ansamblurilor statale, de direcţia intereselor lor. Analizând minuţios jocul imperiilor la intersecţia cărora s-a născut România, el ajunge la concluzia că cel mai primejdios s-a dovedit imperiul rusesc. Arogant şi ipocrit, rapace cu teritoriile altor etnii, el şi-a urmărit constant scopul suprem, acela de a dobândi puterea mondială. Românii au ştiut, constată M. D. Sturdza, să exploateze împrejurările pe care nu ei le-au provocat, au înţeles să treacă "sub vremi" pentru a-şi asigura supravieţuirea şi continuitatea, identitatea într-o lume în veşnică tranziţie. Între critica junimistă a "formelor fără fond", legată de forţarea modernizării societăţii româneşti, şi "sincronismul" lovinescian, ca modalitate de racordare la Occident, istoricul, descendent al unei familii implicate în făurirea României moderne, optează pentru un echilibru prin care marile idei moderne şi speranţele legate de ele să fie asimilate treptat, prin muncă şi învăţătură.
Alte articole din acest numar
- Unde vă simţiţi acasă FELICIA FILIP? - "Peste tot unde suntem împreună"
- Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu 2013
- Festivaluri în Capitală şi haihui
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
