Spune-i tu, ca englez, unui amic de-al tău din Londra că ți-ai luat niște hectare de teren în Slovenia sau în Croația și o să te întrebe pe unde vin țările astea - dacă sunt țări, așa cum pare. "Sunt în Balcani", îi răspunzi, dar, până să închei fraza, l-ai pierdut: a plecat de lângă tine sau butonează, absent, un SMS pe telefon. Spune-i unui amic englez că ți-ai luat o casă de vacanță în Bahamas sau în Barbados și-ți va spune, sictirit, că, da, ok, a fost și el acolo anii trecuți... Spune-i că te muți la New York și că ai un penthouse cu vedere la Central Park West și ți-o va întoarce că nu o să te distrezi toată viața ta prin cluburile americane, la nesfârșite cocktail-uri Manhattan, așa cum o faci cu tovarășii tăi de bere neagră, în pub-urile londoneze. Spune-i, tu, ca englez, unui amic, că ai case prin Franța, prin Brazilia, prin Japonia, Laponia sau India și n-o să miști un mușchi pe fața lui. Dar spune-i că tocmai te-ai întors din Transilvania și că ai găsit niște case din lemn, vechi de sute de ani, pe care vrei să le cumperi ca să trăiești acolo, în ele, cum se trăia pe vremuri. "Nu pot să cred! Transilvania??? Zi-mi! Zi-mi, cum e Transilvania! E frumos? E așa cum se povestește?". Nu mai scapi, până nu îi spui toată povestea ta cu Transilvania, cu castelele și cu misterele sale. "Sincer, habar nu aveți voi cât înseamnă cuvântul ăsta, Transilvania, în Anglia și în lumea întreagă. Transilvania e la fel de faimoasă precum Piramidele! Nu există un cuvânt mai plin de mister, nu există un loc mai plin de farmec în imaginația oamenilor care nu l-au văzut. Spune Transilvania și toată lumea vine la tine să te asculte", îmi zice, cu zâmbet de om pățit, Duncan Ridgley, în vreme ce îmi pregătește un ceai tare, englezesc, în a sa "caza veche" din Breb. Suntem în inima Maramureșului, iar ospitalitatea e la ea acasă...
Un interviu și doi jurnaliști
"Spune-mi sincer, ți-ai pregătit deja o abordare a reportajului, așa-i? Sau ne punem liniștiți la povești și te mai gândești tu cum îl scrii după aia...", mă ia, direct, Duncan, în timp ce mă studiază din cap până-n picioare: geanta pentru laptop, aparatul foto, telefonul cu reportofon, agenda... Reflex de jurnalist care a văzut multe la viața lui. Căci englezul bonom din fața mea, cu ochi scânteietori și păr ușor grizonat, a fost, ani de zile, unul dintre cei mai de succes fotoreporteri din Anglia. A lucrat pentru cele mai cunoscute ziare tabloide din Marea Britanie, "The Sun" și "News of the World", iar fotografiile sale exclusive, cu vedete ca Michael Jackson, Madonna, Prințul Charles sau Lady Diana au făcut înconjurul lumii. Dacă Duncan nu știe cu ce se mănâncă presa, nimeni nu știe. Tocmai de aceea, Duncan e cel mai comod interlocutor posibil: vorbește la obiect, subliniază discret frazele esențiale, rotunjește, raaaar, când ajunge la ani sau la cifre, pe care știe că trebuie să le notezi, se ferește să stea în "contre-jour" când îl fotografiezi și, mai ales, respiră aerul acela tonic al omului care nu are nimic de ascuns, care-și pune sufletul pe tavă de la prima întrebare, ca un autentic țăran maramureșean. Duncan Ridgley, celebrul "paparazzo" englez, de care se fereau toate vedetele de prim rang ale lumii și toate capetele încoronate ale Europei, a lăsat deoparte tumultul glamuros al Londrei și s-a mutat în Maramureș! "Sigur nu vrei un pahar de horincă de-asta bună, de la noi?", mă ispitește, înainte să ne întindem la povești. Pe colțul mesei - care stă pitită între două lavițe de pe vremuri - e o sticlă înaltă, cu scăriță de lemn pe dinăuntru, peste care tăria își înalță țanțoș salba de mărgele. Lângă sticlă, trei păhărele mici, ca-n toate casele de gospodari din Breb. Căci Duncan e de-acum gospodar între gospodarii Brebului, nu mai încape vorbă!
Ziua în care te oprești
"Știi cum e? Vine o zi în care te oprești și te întrebi la ce bună toată agitația? Vine o zi în care realizezi, de pildă, că sunt 6 ani de când faci același lucru. Birou - casă - birou - casă - birou - casă - birou. Și toate astea, în infernul din Londra. Pentru ce? Doar ca să poți să mai faci un credit de 200.000 de lire, să te muți o milă mai încolo, unde copilul tău ar putea merge la o școală nițel mai bună? Împlinisem 40 de ani, iar perspectiva de a face același lucru încă 25 de ani, până la pensie, mi se părea pur și simplu înspăimântătoare. Îți spun sincer: nu mi se pare că ești curajos, dacă într-o zi îți scrii demisia și îți iei lumea-n cap. Dimpotrivă, curajoși mi se par cei care stau și continuă să muncească acolo. Dar eu, unul, nu mai puteam face asta", mi se destăinuie Duncan.
După o viață "pe teren", mereu pregătit să alerge pe urma unui pont cât de mărunt, ca să prindă urma marilor vedete, cât e lumea de largă, Duncan a pornit, după '90, o agenție proprie de consultanță pe Internet. Iar asta l-a transformat, treptat-treptat, într-un funcționăraș. I-a luat ceva să-și dea seama ce i se întâmplă, dar și când a realizat, decizia era deja luată! S-a dus la școală și le-a spus părinților și profesorilor că din toamnă își retrage copiii de la studii, pentru doi ani. "Mi-am făcut un plan cu soția, iar planul era să scoatem copiii de la școală și să-i luăm cu noi prin lume, să le arătăm un alt fel de a trăi. Nu a fost simplu, pentru că cei din jur, pur și simplu, nu au putut înțelege asta. Îmi spuneau, la școală, ceilalți părinți: «Cum adică pleci? Nu poți să pleci așa!!! Nu poți face asta!»". "Ba ai să vezi că pot: când va începe următorul semestru, eu și copiii mei nu vom mai fi aici", le-a replicat Duncan. În toamnă, Duncan, soția și cei trei copii ai lor părăseau Londra, căutând acel "ceva diferit" care avea să devină, între timp, filosofia de viață a fostului mare "vânător" de vedete internaționale.
Furtuna dinaintea liniștii
Crăciunul lui 2004 l-a prins pe Duncan pe o superbă plajă din Sri Lanka. Plecase din Londra de câteva luni și de-abia atunci, în acea dimineață, își găsise cu adevărat liniștea, după ce, în ultimele săptămâni, își tot bătuse capul să găsească oportunități de afaceri, care să compenseze închiderea agenției sale de la Londra. "Îmi era foarte clar că nu voi putea sta toată viața pe plajă, pentru că banii se termină și ei, așa că am cumpărat ceva teren pe o insulă din Croația și plănuiam să investesc și într-o zonă de schi din Europa. Transilvania era pe lista scurtă", îmi face cu ochiul Duncan, în timp ce soarbe din ceaiul englezesc. Dar, în acea dimineață de Crăciun a lui 2004, își scosese din cap toate frământările. Își închisese laptopul și se bucura de prima lui adevărată zi de libertate. Seara de Ajun fusese o feerie pe plajă, în mijlocul familiei, cu vise, cu glume și cu nelipsitele cadouri, iar acum, împăcat că totul mergea conform planului, Duncan savura din plin sălbăticia locului, atât de "diferit" de agitația din centrul Londrei...
Deodată, din senin, un vuiet amarnic cuprinde plaja. Natura întreagă se zbate în spasme cumplite, anunțând, parcă, Apocalipsa. Până să se dezmeticească, Duncan și familia lui se trezesc în mijlocul unui devastator tsunami! Un val înalt de 9 metri mătură plaja, sub ochii lor. Apoi alt val, și altul, și altul... Cinci valuri teribile, care lasă în urmă un adevărat iad. Ca prin minune, Duncan și ai săi scapă teferi. În numai 24 de ore, însă, de visul de liniște al lui Duncan se alesese prăpădul! "Suntem fericiți, și eu, și familia mea, că am scăpat cu viață din așa ceva. Unii povestesc îngroziți că au trecut printr-un val tsunami, îți imaginezi ce înseamnă să scapi din cinci valuri?!", îmi spune englezul de la Breb. Reîntors de urgență la Londra, Duncan are de înfruntat și "tsunami"-urile de reproșuri ale prietenilor de acolo. "Aventură ți-a trebuit? Uite ce era să pățești!". "Stați puțin, că nu ați înțeles", le-a replicat fostul "paparazzo". "Dacă voi credeți că ce s-a întâmplat zilele trecute mă va face să mă reîntorc la infernul din Londra, vă înșelați amarnic. Dimpotrivă, toată povestea mă face și mai determinat să merg pe drumul meu", le-a spus Duncan. Și a plecat din nou în căutarea a "ceva diferit". "Somewhere different", cum spune el, cu un inimitabil accent londonez.
Vecini în Breb: Prințul Charles și "paparazzo" Duncan
"Am mers în Egipt, unde cumpărasem deja niște teren într-o oază superbă, iar copiii mei au trăit o experiență extraordinară în mijlocul unui trib de acolo, în plin deșert al Saharei. Iar verile, am început să venim în România, la Peștera, în Piatra Craiului. Găsisem un loc absolut minunat și visam să construiesc o cabană. Problema era că toți vecinii care dețineau proprietăți în jur erau oameni cu bani grei, din București, oameni de slabă calitate, care îi disprețuiau pe țărani, și pe care nu-i interesa decât cum să epateze. Aveau o viziune despre viață pe care nu o împărtășeam deloc. Mi-am spus atunci că ăsta nu e acel «ceva diferit» pe care ni-l doream noi", povestește Duncan. S-a pus să întrebe în stânga și în dreapta unde e, de fapt, adevărata Transilvanie, unde putea găsi România profundă, locul acela unde tradiția mai e tradiție. Toată lumea l-a îndrumat spre Maramureș. "Acolo unde se agață harta în cui, acolo e adevărata Românie!". "Am luat văile la rând, căci noi căutam ceva lângă o stațiune de schi și ne gândisem la Cavnic. Am fost acolo, apoi am trecut în următorul sat, care ni s-a părut a fi prea la drum, am mers mai departe și, la un moment dat, nu știu cum am cotit-o, dar am dat peste Breb. «Doamne, Dumnezeule, cum arată locul ăsta!». Nu am avut nici o îndoială că acesta era locul «diferit» pe care îl căutam. Aveam o imagine în minte și imaginea aceea o căutam, de fapt: imaginea sătucului îndepărtat, peste care Moș Crăciun zboară cu sania trasă de reni, aruncând darurile, prin horn, în șemineu. Brebul era exact ca în imaginația mea!". Și, de altfel, exact ca în imaginația Prințului Charles, vechiul "client" al vestitului "paparazzo", Duncan Ridgley, care are și el câteva case vechi de lemn cumpărate în Breb! Ce ironie: fugi toată viața după Prințul Charles, iar când decizi să lași deoparte vechiul stil de viață, te trezești vecin, gard în gard, taman cu el... Această potriveală a sorții i-a frapat și pe jurnaliștii de la celebrul ghid turistic internațional "Lonely Planet", care, veniți să descopere minunile Maramureșului, au dat, pe o uliță din Breb, peste cine? Peste "gospodarul" Duncan Ridgley. "Cum a devenit Prințul vecin cu un «paparazzo» - în Transilvania": titlul a făcut furori în presa tabloidă din Marea Britanie. Retras la Breb, la mai bine de 5 ani de când părăsise Londra, Duncan devenea vedetă de tabloid, alături de vedetele pe care, odinioară, le poza el însuși! Iată, într-adevăr, "ceva diferit"...
Din dormitorul Madonnei în grădina Lenuței
"Cred că nu a fost membru al Casei Regale engleze pe care să nu-l fi urmărit și fotografiat", își amintește Duncan Ridgley, când vine vorba despre vecinul său de gard, Prințul Charles. În anii '80, când Duncan era în vârful carierei sale de "paparazzo", Lady Diana și Charles formau cuplul momentului. A făcut o mulțime de fotografii cu Lady Diana, iar pe unele dintre ele, exclusivități de pagina întâi în tabloidele britanice, le-a vândut pe mii de lire sterline. "L-am urmărit peste tot pe Michael Jackson, iar ca să o pozez pe Madonna, aflată la Londra, la un moment dat, m-am deghizat în instalator și astfel am reușit să intru în camera ei. Ca să fiu cât mai convingător, chiar a trebuit să lucrez cot la cot cu adevărații instalatori", se amuză Duncan. "Au fost niște ani minunați, ca «paparazzo» trăiești viața la prima mână, iar asta e ceva extraordinar. E o meserie riscantă, dar foarte apreciată în Marea Britanie, spre deosebire de România. Lumea crede aici că un «paparazzo» face numai lucruri murdare, dar nu e așa. Am fost implicat în nenumărate cazuri de jurnalism de investigație, care au schimbat esențial lucruri în Anglia, iar cititorii ne-au fost mereu recunoscători pentru asta. Unde poliția nu era în stare să aducă dovezi, o făceam noi, «paparazzi»", povestește Duncan.
Acum, Duncan e departe de năzbâtiile lui Lady Gaga și de tumultul poveștii de dragoste dintre Kate Middleton și Prințul William. E vecin cu Lenuța, o femeie aprigă, veselă și mămoasă, care le gătește turiștilor bunătăți culese din grădinuța ei, și cu "Honey man", cum îi place lui Duncan să-i spună bătrânului hâtru din deal, care are puzderie de stupi în fața casei și face cea mai bună miere din lume. În rest, la Breb, tot timpul e ceva de tomnit, de reparat, de construit. "Duncan nu stă o clipă locului, e plin de vervă și de inițiativă, o dată nu vezi pe chipul lui descurajarea sau blazarea. Când are un pic de timp liber, se urcă în căruța lui, pe care, pentru că nu știe românește, și-a pus o tablă mare pe care scrie «Cumpăr obiecte vechi» și începe să bată satele în căutarea tradiției maramureșene de odinioară", mi-l descrie Rada Pavel, directoare a Centrului Județean de Informare Turistică Maramureș, care-l cunoaște bine pe Duncan din desele ei deplasări la Breb.
"Hotelul Sătesc"
Până să descopere Brebul, Duncan nu mai fusese niciodată în Maramureș. Nu avea nicio cunoștință, nicio relație în zonă, nu cunoștea limba. A ajuns taman după o înmormântare. Murise un om de vază din Breb, iar pomenirea celui răposat se întinsese pe trei zile. Episodul e celebru, e chiar finalul uneia dintre cărțile lui William Blacker, un alt englez care obișnuiește să se retragă la Breb ca să scrie. Blacker tocmai plecase, a doua zi după înmormântare, iar când l-au văzut pe Duncan, alt englez, lumea din Breb și-a imaginat că e același fel de om. Însă visul lui Duncan nu era să scrie cărți la Breb. El voia să trăiască de-adevăratelea. "Prima oară am fost aici în 2006. Anul următor, am revenit la Breb să caut să-mi cumpăr ceva pământ. Atunci, lumea s-a gândit: «Stai așa, ăsta nu e ca celălalt, ăsta e englezul cu bani, cine știe ce are de gând să facă pe aici, poate va cumpăra un munte întreg să-și facă stațiune de schi, poate va ridica hoteluri de lux...». Dar eu nu am venit aici pentru așa ceva. Nu am pe cine și de ce să impresionez. Nu am venit aici ca să-i concurez pe cei care își ridică vile cum au văzut ei prin Spania sau prin Italia, nici pe cei care pavează totul în casă cu marmură, cum sunt atâtea cazuri prin Maramureș. Eu am venit la Breb ca să trăiesc simplu, să trăiesc cum se trăiește aici, să beau lapte proaspăt de la vaca din vecini, să trăiesc «diferit» de cum se trăiește în centrul Londrei", povestește Duncan, amintindu-și primele lui vizite la Breb. S-a mișcat încet, cu treabă bună, mai ales că a avut necazuri mari cu investiția din Sahara, după ce în regiune au avut loc revoluțiile din Egipt și Libia, pe granița cărora se afla satul lui de vacanță din oaza de la Siwa. Acum, "Hotelul Sătesc" ("Village Hotel") din Breb are nouă locuri de cazare, în două căsuțe tradiționale, aranjate cu tot dichisul de Penny, soția lui Duncan. Lavițe vechi, împletituri de cepe la ferestre, flori uscate la încheietura bârnelor, ștergare și blide tradiționale, agățate pe pereți, și podele simple de lemn. De anul viitor, Duncan va avea 30 de locuri de cazare, alte două case tradiționale sunt în lucru, lângă cele două deja funcționale. "Iar aici, în mijloc, asta va fi casa mea", îmi arată mândru Duncan o casă în vale. De sus, de pe coasta dealului unde plănuiește să facă o grădină de legume eco, "Village Hotel" arată chiar ca în basmele copilăriei!
Viața la Breb
"De la spaima de început a oamenilor, cum că voi face ceva monstruozități de clădiri pe aici, s-a ajuns la un fel de dezamăgire. «Păi, ce mare scofală ai făcut aici, că arată fix ca și casa lui buna!»", i-a spus unul dintre curioșii satului, care și-a făcut de lucru pe la Duncan, ca să "inspecteze" lucrările. "Păi tocmai așa și voiam să arate, ca și casa lui buna", i-a întors-o Duncan, la un păhărel de horincă. "Până să vină Duncan, așa gândeam mulți dintre noi, aici, la Breb. Dacă m-ai fi întrebat despre casele astea acum 5 ani, aș fi zis și eu că sunt niște dărăpănături. Duncan ne-a învățat să prețuim ceea ce avem", mi se destăinuie Maria Borca, o tânără născută în Breb, mâna dreaptă a investitorului englez în organizarea afacerilor din România. Fără să știe despre discuția mea cu Maria, Duncan îmi spune, cu alte cuvinte, același lucru. "La început, când am ajuns la Breb și mă opream prin sat să fac fotografii, oamenii se uitau cumva rușinați la mine. Cum adică să îmi faci poză, când merg cu vaca la adăpat? Simțeau un fel de jenă. Acum, după ce au trecut pe aici atâția turiști străini, țăranii au învățat să aprecieze faptul că satul lor e special așa cum e. Și că ei sunt, la rândul lor, niște oameni speciali, de vreme ce atâta amar de lume a trecut pe aici și a fost încântată de ce a văzut. Oamenii au înțeles să aprecieze ceea ce au, de asta mă bucur cel mai mult". Cu stilul său deschis și jovial, care îl ajută să treacă fără probleme peste necunoașterea limbii române, Duncan face tot posibilul să îi implice pe turiștii care calcă pragul "hotelului" său în viața reală a țăranilor din Breb. Nu e seară să nu îi ducă pe englezi, pe olandezi sau pe nemți pe la casele din sat, să ia cina alături de țărani, să închine cu ei un pahar de horincă și să îmbuce o mămăligă cu brânză sau niște sarmale.
"Asta e toată filosofia: aduc oameni de te miri unde și, pentru o săptămână, îi las să trăiască așa cum se trăiește aici, simplu, curat, liniștit, într-un loc unde viața nu înseamnă termene-limită, unde nu există proiecte contracronometru, unde nu există stres, unde singura dilemă e dacă plouă sau nu mâine. Când te rupi de lumea ta și, venind aici, trăiești cu totul diferit, vezi altfel lucrurile, ai, dintr-o dată, un termen de comparație". "Un loc ca Brebul te face să îți pui în discuție întreaga viață, să te întrebi de ce faci ceea ce faci, dacă asta vrei cu adevărat, dacă merită tot stresul și toată nebunia din Londra...", îmi spune Duncan, la despărțire, în timp ce mă conduce spre ulița satului, la volanul mașinii sale cu volan pe dreapta. Mă privește zâmbind, în timp ce-mi notez în agendă ultimele lui cuvinte. E jurnalist cu state vechi și știe - n-are cum să nu știe - că tocmai mi-a oferit un posibil final al reportajului...
Fotografii de Ciprian Rus, imagini din arhiva personală a lui Duncan Ridgley și din portofoliul Centrului Județean de Informare Turistică Maramureș InfoTurism