IOAN POP, zis "POPICU" - "Eu am împlinit de curând 36 de ani de când cânt pe scenă, fără ca asta să însemne că mi-am părăsit vreodată locul și pământ

Fondatorul Grupului folcloric "Iza" din Hoteni

Ultimii cântăreți autentici ai Maramureșului

După dispariția unuia dintre Frații Petreuș, după plecarea la ceruri a marelui lăutar Io­nu lu' Grigore, zis Paganini, și după co­mer­cializarea excesivă a câtorva perechi de ceterași, me­reu aceleași, în care "se trage" din toate po­zițiile la nefericitele televiziuni comerciale, Gru­pul "Iza" din Hoteni a rămas printre ulti­mele formații folclorice autentice din Mara­mureș. Așa cum, pe alocuri, câte o poartă sculp­tată și, tot mai rar, câte o casă de lemn, amintesc de vraja stinsă a acestui ținut fără pereche, și ceata lui Popicu ține încă timpul în loc, încercând din răsputeri să se opună pier­derii definitive a tezaurului folcloric. Încă ti­neri, încă în vigoare, muzicanții aceștia, desprinși parcă dintr-un manual de tradiții, spală ru­șinea "șogorilor" lor "dipă" Iza, "di­pă" Mara și "dipă" Vișeu, care și-au arun­cat rușinos clo­purile în tină, în ritmul de manele al "dănțăușilor" de la nunțile "stranierilor" cu case stropite cu scânteietori. Ca printr-un mi­racol, Grupul "Iza" îmi apare ca o instanță de judecată, prin care o cultură rurală ancestrală își anunță încă supraviețuirea, într-un univers secătuit - anume universul muzical al satului actual, prefăcut din temelii. Ascultându-i, și Popicu, și soția lui, Anuța, și sora acesteia, Voi­chița, și Ioachim, ceterașul vrăjitor, și Grigore, dobașul pătimaș, îți dai seama că ar dori, parcă, să întoarcă roata lumii. Ei refuză sintetizatoarele electronice, prostul gust al amplificării și denaturării sunetului, țopăielile dizarmonice ale maneliștilor, care au luat locul muzicii și jocului tradițional. În urmă cu câțiva ani, din curtea lor a pornit, la sem­nalul dat de "Formula AS", renașterea jocului maramureșean. Nu știm ce impact peste timp a avut această experiență, dar este cert că Gru­pul lui Popicu s-a impus ca singura sal­va­re a muzicii și dansului din Valea Izei. Dacă dispariția tragică a caselor vechi și a porților sculptate apare ca retribuție a așa-zisei "europenizări la normă" - fenomen al kitsch-ului liber acceptat -, pierderea folclo­rului nu are nicio justificare socio­logică, în afara ascensiunii inculturii și a lipsei de gust propul­sate de televiziuni și tabloide. În acest context de coșmar, singurătatea moroșenilor din Hoteni apare ca o binecuvântare.

"Ionule, văleatecu tatii, arde-ne oleacă pe grumaz... Că te-om țâne pingă noi, numai să nu stea ceteruca degeaba"

- "Dom' Pop" (am aflat că așa vă spun apro­piații), cred că noi, toți, cei care vă ascultăm muzica și vă admirăm perseverența tipic țărănească, am dori să aflăm câteva date biografice care vă reprezintă.

- M-am născut în 1956, în Poienile Izei... de fapt, în Poienile Glodului, care se află pe Valea Izei... Am fost al doilea copil din familie, după Ileana. Al treilea copil a fost Vasile și al patrulea, Maria. Patru frați. Familie de țărani, fără talente muzicale... În schimb, îl moștenesc pe bunicul după mamă, unchieșul Tomșa Vasile, care cânta foarte frumos din zongură și din gură, pe la nunți... Popenii nu sunt de pe Iza, sunt de pe Vișeu, unii zic că se trag de la Pop Șimonoaie, proprietăreasa tuturor munților din zonă, în se­colul trecut. Am crescut printre ceterași. La tot pasul se ridica o petrecere... Nu era radio, nu era televizor, nu era curent electric. Poienile Glo­dului era vestită pentru muzicanții ei români. Însă în fiecare sat era măcar o familie de "coaci", covaci, care băteau potcoave, dar cântau și la nunți. Nu-i jignea nimeni spunându-le țigani, ei se consi­derau altceva, nici țigani, nici români.

- Ce amintiri vă leagă de ciobănie, de bunicul Va­sile... El v-a pus arcușul în mână?

- Bunicul era talentat, dar nu era muzicant pro­fesionist... Cânta mai mult de plăcere, de clacă, înso­țindu-l pe cumnatu-său, Dănuț, care cânta din ceteră și era birăul (primarul) satului. La bază, lucra și cu lemnul, și cu fie­rul. Și mama, și sora ei au cân­tat frumos cu vocea, iar bunică-mea îi zicea foar­te bi­ne hoarea (cân­tecul) cu no­duri, hoarea în grumaz, hoa­rea înecată... că are multe nu­miri... le plăcea să înnoade, să îne­ce cântarea în grumaz. Mai apoi, s-a mutat stilul ăsta pe Valea Lăpușului, pe acolo, pe la Pițiș, pe la Grigore Le­șe. Bunicul cânta din viața lui, lucruri trăite de el. Cânta foarte des cu "ceteruca" și zon­gura și, într-o zi, mi-a pus-o și mie în mână și-o zis: "A ta-i, Ionule... că noi ne-om petrece și a rămâne satul văduv de ceterucă... Ai de grijă ca o așa nenorocire să nu cază pe Valea Glodului". Și de atunci, ba cu școala, ba cu oile, ba cu făcutul brânzei și al cașului, ba cu giocul, ba cu cetera și zongura, ba cu hoarele cele bătrâne, așa am ajuns a-mi petrece viața... Am crescut la stână, îngrijind boteiul (turma) de oi al familiei. Tri boteie de oi făceau o stână. La stână, nimeni n-o dus dor de muzică. Cetera și zongura erau nelipsite, urcau muntele în urma oilor... Acolo să fi văzut cum tremura frunza în fagi de la giocul ciobanilor. Unii munceau păntru mine, lăsându-mi timp liber să cânt: "Ionule, văleatecu tatii, arde-ne olea­că pe grumaz... Că te-om țâne pingă noi, nu­mai să nu stea ceteruca degeaba". Cel mai frumos eveniment era măsurișul laptelui... Se ținea pe la prânz, când venea popa și binecu­vânta turmele și familiile prezente. Veneau cu toți dimpreună, cu desaga plină cu alimente, cu cățel, cu purcel, se mulgeau oile, se măsura laptele și-ncepea petrecerea. Să mă fi văzut cum lăsam obrazul pe ceteră, cum cântam de se înduioșau sâmbrașele, ai, ai, aii... După ce se termina giocul sus, urma o petrecere acasă la găz­doiul stânei... și iar prindea arcușul să stoar­că lacrimi de la fetele mari ale satului. "Hai, mă, Ionucă, tra o hoare și pentru mi­ne...", mă ruga câte una.

"Se băteau ceterașii mai bătrâni să mă ia în formația lor"

- La ce vârstă ați debutat în fața satului, ca instrumentist?

- Eu, ca zonguraș, nu aveam mai mult de 11 ani. Dar ziceau fetele că mânurile îmi sunt de 20... Așa a fost... prima dată am învățat la ti­lincă, un instrument suflător, fără găuri, din ră­chită. Pot să vă fac și acuma unul, dacă do­riți. Apoi, am bătut doba, am ciupit drâmba și zon­gura și am alinat cetera... Ca orice copil, mi-am încercat norocul pe o ceteruică de ve­juri (coceni) de porumb și pe un fluier din soc. Tare mă mai certa mama, că scârțâiam toată ziua în șopron. Am făcut una din dranița de pe casă. Luam două foi din acoperiș, le fi­xam cu piuneze și cuiță, și gata cetera... Dar ploua-n casă și biata mama nu știa de ce... Venise co­munismul care încerca să globalizeze muzica, să dea altă turnură: să facă formații de dansuri, să facă nu știu ce... Nu-mi plăcea să pierd timpul cu cântece din alte regiuni, chiar dacă îmi plăceau toate... Am prins taina tuturor instru­mentelor după ureche... Pe la 12 ani, am stat o vară la oi ca să-mi pot cumpăra o ceteră. S-a dus mama la Sighet și mi-a luat-o. Cine să mă-nvețe? Nimeni nu avea timp și răbdare, nici buni­cul. Așa că am început să scârțâi de unul singur, că lor nu li se părea o meserie din care să trăiești. Mă ascun­deam în grădină sau în pădure, să nu deranjez acasă. Prima melodie prinsă din corzi a fost "La Mină, la Petroșeni", că plecaseră mulți moroșeni să fie mineri la minele din Valea Jiului. Am intrat în formația școlii, am participat la concursuri. A venit apoi vremea să cânt și la nunți, împlinisem 18 ani. Zongură și voce. Se băteau ceterașii mai bătrâni să mă ia în formația lor.

- Care au fost primele cântece cu care ați cucerit publicul?

- Am început cu "hoare" de prin partea locului. Era rușine să horești ale altora și să nu zici ale tale, ale satului tău. Țân minte: se stroboteau unul și altul să le zic "Hoarea lu Onicău", "Hoarea lu Dănuț", "Hoarea lu Mozoc", "Hoarea lu Gaboru Birăului", "Hoarea lu Pătru Contoaie"... Îmi plăcea să le fac pe plac... I-auzi: "Până trag o hoaricică/ Uite câte mă mănâncă/ Da­că-mi gat hoarea de tras,/ Nu-mi văd capul de necaz.../ Hori-o-aș, hori de plac/ Nu pot hori de pribag/ Ho­ri-o-aș, horile-mi vin/ Nu pot hori de străin/ Horile din astă lume/ Știu că nu le-am pus eu nume/ Și pe mine m-o-nvățat/ Mama când m-o legănat...". Oamenii își cântau viața lor, doreau să spună anumite lucruri în public, încercau să se jelcuiască prin cântec...

- Jocul satului din Maramureș impresionează prin mișcările sacadate, îndrăcite. Cum se vedea dansul din... centrul horei, unde cântați ca ceteraș?

- Dacă în horă erai acceptat cu greu, și mai greu era să înțelegi ce se petrece acolo, înăuntru. Nu era doar simplu dans, era mult mai mult. Un străin putea să se uite ore în șir la o bătută feciorească, fără să pri­ceapă nimic. De fapt, hora era locul unde oa­menii aflau unul despre altul. Acolo te puteai jelui cu ce-ai pe suflet, acolo puteai spune păsul, păsul tău - că ai o supărare sau că ai prins dragoste de-o fată care ți-o făcut cutare lucru - ăsta o fost jocul satului! Prin strigătură, feciorii își spuneau durerea lor, dar într-un fel ascuns, pe ca­re numai anumită lume îl înțe­legea.

- După introducerea radioului și apoi a televi­ziu­nii dincolo de Gutin, bănu­iesc că a început dra­ma po­luă­rii cântecului și jocului ma­ra­mure­șe­nesc. Cum a fost?

- La început, mijloacele astea de comunicare n-au fost atât de rele, abia mai apoi a decăzut nivelul. Așa au aflat și moroșenii de Maria Tănase, de Maria Lă­tărețu, de Ileana Cons­tantinescu. Te duceai la Să­pânța, la sărbătoare, și în­dată unul îți comanda: "Zi-i o populară!". Adică o melo­die din altă parte, din Mun­tenia sau din Mol­dova. La început, pen­tru noi existau două mu­zici: "populara" și moro­șe­neas­ca. Abia când au început și ai noștri să cânte la radio sau la televizor, a fost intro­dusă și muzica noastră în rân­dul muzicii "populare". Ceea ce nu ne-a făcut prea fericiți. În ciuda acestui lucru, în ciuda comunismului care avea ten­din­ța să ne facă pe toți actori ai "Cântării României", hoa­rele noastre erau ne­stri­ca­te, așa cum le vedeți și acum. Poa­te că oamenii nu erau așa de plini de bani ca astăzi, dar cei cinci lei, păstrați pentru jocul de duminică, nu lipseau. Eu am împlinit de curând 36 de ani de când cânt pe scenă, fără ca asta să însemne că mi-am părăsit vreodată locul și pământul meu. Nu cred că aș fi învățat din cărți mai bine decât am de­prins, din vatra satului, muzica noastră moroșeneas­că...

"Tradiția înseamnă luptă"

- Ce mai înseamnă as­tăzi tradiția în muzica din Ma­ra­mureș? Întreb un pur­tător de valori străvechi, un ce­te­raș, zongurist, dobaș, drâm­­baș, tilincaș și peda­gog, pen­tru care păstrarea tra­diției este însăși rațiunea de a fi...

- Tradiția înseamnă lup­tă. Chiar dacă folclorul nu se pier­de, el se transformă, to­tuși, suferă niște mutații care pot lua, adesea, forme ridi­cole, grotești. Trăiri sufle­tești și apropierea dintre mu­zi­­canți și spectatori, mai ales la nunți, nu mai există. Nu mai există horile specifice satului, ci hori create de soliști. Numai în Maramureș sunt 30 de soliști care apar la televiziuni. Iau melodiile vechi, le pun ei cuvinte, le adaugă puțin ruj, și gata cântecul "origi­nal". Apoi scot un CD. Folclorul au­tentic nu are protecție prin copyright. Își bate oricine joc de el. De asta trebuie să ne păzim, de asta ținem noi, grupul "Iza", la formele arhaice ale cântecului, ale ins­tru­mentelor de acompaniament, ale portului și jo­cului. Noi trăim ceea ce cântăm, și asta ne deosebește de așa-zișii "cântă­reți" de la tele­viziuni, care nici nu contează din ce zonă se trag, atâta vreme cât nu dau doi bani pe au­ten­ticitate. Mu­zica lor se duce re­pede. Noi nu cântăm mu­zica "noastră", ci mu­zica țăranilor de pe valea noastră. Sunt melodii care au, poate, și peste o mie de ani, care trăiesc și vor trăi pentru tot­dea­una, cât limba ro­mână. Din păcate, bles­temul "Cân­tării României" ne ur­mă­rește și astăzi, și cei mai afectați sunt chiar țăranii. E greu să le explici că mu­zica populară de as­tăzi e adesea o în­șe­lăciune, departe de tradițiile autentice. Lor le place. Vin duminica de la biserică, dau drumul la tele­vizor și își iau de acolo hra­na săptămânală pentru suflet. S-au obișnuit cu emi­siunea aceea de folclor și e greu să le-o scoți din cap. Asta, când nu deschid tele­vizorul pe canalele specia­li­zate în falsificarea folclo­rului, vreo două-trei la nu­măr, care transmit zilnic, fără încetare, adevărate monstruozități mu­zicale, sub titlul de piese folclorice. Mă întreabă unii din sud cum e muzica în Ma­ra­­mureș, văzută la fa­ța locului. Le răs­pund: veniți și treceți prin sate și vedeți cum sunt ca­sele. Cum sunt casele, tot așa este și muzica...

- Grupul "Iza" a luat naștere în anii '80, după ce v-ați desprins din mrejele comerciale ale unui "an­samblu" folclo­ric din Baia Mare. Cine v-a lan­sat printre artiștii-țărani cei mai repre­zentativi ai Ro­mâniei?

- Etnomuzicologul Speranța Rădulescu, de la Muzeul Țăranului din București. Dânsa a ales cinci gru­puri românești - Grupul "Iza", lăutarii din Cle­jani, Zece Prăjini, formațiile de la Căstău și "Edera" din Carei - și ne-a dus în străinătate. Străinii au fost șocați, dar când veneau în Ro­mânia și voiau să vadă ace­leași lucruri autentice, nu le mai gă­seau. Abia atunci mi-am dat seama ce comoară-i muzica asta cu adevărat tradițională, muzica țărănească, pe care am trăit-o de mic, că tocmai lucrurile pe care eu le cre­deam grosolane, "neci­vi­lizate", au de fapt valoarea cea mai mare. Așa și Grupul "Iza". S-a format inițial ca taraf de tip tradițional, cu care cântam la nunți și la pe­tre­cerile de familie și ale comunității, iar mai apoi, am cunoscut mari succese în țară și în străinătate. Din grup face parte soția mea, Anuța, și cum­nata mea, Voichița. Ele cântă cu glasul, eu cu zongura, iar la joc și în turnee ni se alătură alți ceterași și dobași. De-a lungul anilor, s-au perindat mulți, dar aș vrea să vărs o lacrimă pentru marele ceteraș Ionu lu' Grigore, zis Paganini, care s-a stins acum câțiva ani. În prezent, ne mândrim cu alt ceteraș de neega­lat, Ioa­chim Făt, și cu un dobaș desăvârșit, Gri­gore Chira.

- Ați făcut o frumoasă carieră și în teatru, cu grupul "Iza". Despre ce este vorba?

- Regizorul de teatru clu­jean Mihai Măniuțiu a ascultat muzica noastră și ne-a invitat să facem fondul muzical al câtorva spectacole de-ale lui. Primul spectacol a fost în 1996, cu teatrul din Cluj-Na­poca. S-a intitulat "Nunta", pe teme din Geneza biblică, și era un fel de teatru popular, în care țăranii își po­ves­tesc ră­dăcinile, în maniera lor. Apoi, s-a pus în scenă "Electra", cu Tea­trul Național "Radu Stan­ca" din Si­biu. Cu acest spec­tacol am colindat toată lumea și în­că face mare succes.

- Parodierea zonelor fol­clorice, kitsch-ul, ma­neaua, sintetizatorul și boxele de mii de wați... Astea sunt reginele nunților românești de astăzi. De ce credeți că s-a ajuns la aceste anomalii?

- Din cauza evoluției so­cie­tății românești în ansam­blul ei. Din cauza educației slabe din școli. Din cauza ple­cărilor la lucru în străinătate. Din cauza preluării din Occi­dent a tot ce este urât și fără va­loare. Din cauza lipsei de mândrie națională a unor români. Din cauza globalizării. Să mai spun? Spec­ta­colul nun­ților de astăzi, mai ales în orașe, este dureros. Cete­ra­șii tradiționali, ca noi, sunt excluși sau accep­tați doar la începutul petrecerii, de ochii lumii. Cea mai tristă priveliște oferă Oașul, unde saxofoa­nele și taragoa­tele, plus vocile maneliștilor, amplifi­ca­te să ți se ridice părul sub pălărie, sunt, cred ei, dovezi de bunăstare și reușită pe alte meridiane, dar mai ales la Paris, "en France."...

Fotografii: IULIAN IGNAT