Cu drag, despre Florian Pittiş

- Regretatul actor, evocat de soţia lui -

Bucuria de a fi

Un pas, doar un pas faci de pe Calea Victoriei şi ajungi într-un pasaj ce pare că duce direct la sfârşit de se­col XIX, atunci când a fost construit pasajul Villa­crosse. Aici, la o aruncătură de băţ de casă, obiş­nuia să vină, aproape seară de seară, Florian Pittiş, îm­pre­ună cu soţia sa, Anda. La "Blues Café" se întâl­neau cu pri­etenii, povesteau, o lă­sau pe Ma­şa, îndrăgita pisică, să se plim­be printre mese, sau în­cheiau o zi aniversară. De Flo­rii, am rugat-o pe doam­na An­da Pittiş, cea care i-a fost ală­turi mai întâi ca prie­ten şi con­fident, apoi ca so­ţie, să ne ajute să ne rea­mintim şi să îl desco­perim pe Florian Pittiş, cel de din­colo de luminile scenei. Pen­tru că, la aproape şase ani de la plecarea sa, ne este dor de farmecul său, pen­tru că a însemnat mai mult decât un actor cu roluri de tea­tru me­mo­rabile: o voce uni­că în radio şi televiziune, o pre­zen­ţă scenică ce stârnea fri­soane. A fost un om care a inspirat generaţii în­tregi să citească, să asculte mu­zică, să trăiască frumos şi să inspire cu nesaţ aerul atât de preţios al libertăţii perso­nale.
Părinţii au fost cei ce l-au îndrumat, încă de mic, spre lumea teatrului. Mama îşi dorise enorm să urmeze Conservatorul, dar nu primise la vremea aceea accep­tul familiei, aşa că şi-a propus ca fiul ei să-i urmeze visul. La patru ani, Florian urca pe o scenă, într-o piesă pen­tru copii. Tatăl fusese comandor, ofiţer în garda re­gală, şi ieşise de tânăr la pensie, aşa cum se întâmpla în aviaţie. Cum nu avea astâmpăr să stea degeaba aca­să, a încercat tot felul de activităţi, una dintre ele fiind cea de figurant în teatru, acolo unde l-a luat şi pe fiul adolescent. Mai târziu, actorul Petre Gheorghiu avea să înfiinţeze un cerc de teatru la Liceul Gheorghe La­zăr, unde Pittiş era elev, iar etapa următoare a însemnat întâlnirea cu Liviu Ciulei, care l-a angajat la Teatrul Bulandra. Florian a locuit în casa părintească, până spre 40 de ani, când şi-a cumpărat apartamentul de pe Calea Victoriei, unde la început s-a simţit stingher şi neajutorat. "Nu ştia să-şi cumpere o pâine, nu ştia cât costă una sau alta. Mama sa l-a ajutat să-şi cumpere mobila, iar în rest, s-a descurcat cu ajutorul celor de la «Caru cu Bere». Am găsit prin casă o carte de vizită, cu antetul restaurantului, pe care scria: «Flo­rian Pittiş - consumator»", poves­teşte doamna Anda. Poartă un costum de jeanşi, la gât cu o eşarfă scurtă, al­bastră, şi degajă acelaşi aer ce pare că evită orice re­ferire la vreo vârstă anume. "Florian se aşeza la masă şi ospătarul îi spunea «Azi avem mici», şi el dădea din cap de la stânga la dreapta, «friptură la grătar», şi dă­dea din cap de sus în jos". Ospătarii de la Caru cu Bere erau nelipsiţi de la petre­cerilesale, alături de fotbalişti, actori, prieteni, nu făcea dife­renţe între ei. Dar viaţa lui era teatrul şi şi-a sacrificat totul pentru teatru, inclusiv iubiri şi alte bucurii. Trăia cu totul în tea­tru şi era dependent de muncă. Au fost şi perioade în care după spectacolul de pe sce­nă urma un altul, între colegi, la resta­urantul Cireşica. Cum nu era voie atunci ca localul să rămână deschis după zece seara, nu odată i-au închis pe actori înăuntru şi au rămas până dimineaţa, când au re­ve­nit ospătarii. După 1990, lucrurile s-au schimbat, au apărut colaborările, goa­na după reclame, mulţi actori nu se mai con­cen­trau pentru un spectacol, ca înainte. A fost una din tristeţile lui, că nu mai formau o echipă. Andrei Şerban, care atunci punea în scenă Trilogia, la Teatrul Naţional, al cărui director era, a vrut să îl ia cu el, dar Florian, foarte patriot şi legat de Teatrul Bulandra, nu a vrut să plece de-acolo".

- Cum a suportat despărţirea de teatru, l-a afec­tat?

- Întotdeauna a avut forţa să pornească ceva nou. Avea bucuria noilor începuturi. Mi-a povestit că la 20 şi ceva de ani, pe când avea mare succes la televiziune, cu spectacolele realizate de Alexandru Bocăneţ, a simţit că lumea îi pune o etichetă, îl confundă cu acel per­sonaj, şi a ple­cat. S-a apucat să-şi facă singur spec­tacole de teatru. "Poezia Mu­zicii Tinere" a avut un mare succes, se dădeau câte trei spectacole pe zi, matineu, prânz şi seara. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. A lucrat în teatru cu o disciplină riguroasă şi cu o mare bucurie. Când această bucu­rie s-a încheiat, şi-a găsit alta, Pa­sărea Colibri, o altă reuşită, cu discuri şi turnee, până când a simţit nevoia să se retragă şi să pornească altceva. Anume, Radio 3 net, primul radio online din România, despre care spunea că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut în viaţa lui. Ajungea primul în Radio şi pleca ultimul, se crease un soi de competiţie între el şi secretară, doamna Rodica, un pic supărată că şeful ajunge înaintea ei şi, pe zi ce trece, acesta vine la muncă tot mai devreme. Nu ţin minte să-l fi văzut vreodată obosit, asta pentru că-i plăcea atât de mult ceea ce făcea. Era atât de mândru de Radio, încât s-a bucurat teribil când nişte puşti au trecut pe lângă masa noastră de la Blues Cafe şi şi-au dat coate: "Uite-l pe ăla de la Radio 3 net!". Indiferent unde a acti­vat, a promovat ideile hippie, despre bucuria de a fi şi de a face lucruri împreună. De a face artă împreună, a­cesta fi­ind şi motto-ul festi­valului de arte pentru liceeni ce-i poartă numele.

Cultul prieteniei

Petrecerile de Florii au a­vut diferite desfăşurări pe parcursul anilor. Pe vremea când Florian era foarte tânăr, îşi petrecea aproape toată ziua în teatru, până seara târ­ziu, chiar dacă avea sau nu spectacol. Unele spectacole le vedea de câte 100, 200 de ori! Aşa că sărbătoarea se ţinea chiar acolo, în teatru sau, uneori, în casa pă­rin­ţilor, de pe strada Cazărmii. Mai apoi, când s-a mutat singur, casa lui era o casă deschisă, venea cine voia, stătea cât pof­tea. De Florii, era o vânzoleală teribilă. În birou se pre­gătea bufetul, în bucătărie se grupau Mircea Vintilă şi ceilalţi prieteni apropiaţi, iar în sufragerie, unde se aflau pick-up-ul, discurile, aparatul video, stăteau cu­nos­cuţii, noii veniţi, care încercau să-şi impună cân­tecele preferate. "Florian avea cultul prieteniei. Totul trebuia împărţit cu prietenii, altfel nu avea nici un haz. Putea să străbată Bucureştiul pentru o poză cu Rolling Stones, apoi trebuia să o arate tuturor. Cum făcea rost de un disc, de un film nou, trebuia să-l vadă şi prietenii, voiau sau nu. A fost printre primii care a avut televizor color şi video, aşa că toată lumea mergea la Pittiş să vadă filme. Aprecia foarte mult la prieteni corectitu­di­nea şi onestitatea, era un om generos, însă până greşeai o dată, a doua oară nu mai aveai ocazia. Nu era ranchiunos, dacă omul acela avea nevoie de el, îl ajuta, dar păstra distanţa. Spunea, ca un copil, «nu te mai invit la ziua mea!»". După '90, cercul de prieteni s-a schimbat, sita a cernut şi au rămas prietenii adevă­raţi. A avea a devenit pentru mulţi mai important decât a fi. Cei ce îl căutau pentru discuri, filme şi pentru că era de bon ton să povesteşti a doua zi că ai fost la Pittiş nu au mai făcut-o. Cum se implicase total în munca de director de radio, s-a înconjurat de tinerii de acolo, cu care îşi petrecea sărbătorile şi aniversările. Întotdeauna i-a plăcut compania oamenilor tineri, pentru că sunt descuiaţi la minte şi nu au prejudecăţi.

- Părea chiar el un veşnic tânăr. Îi era teamă de bătrâneţe, de faptul că ar putea să-şi piardă suflul şi spiritul acesta tineresc, că ar rămâne în urmă?

- Florian nu era un om nostalgic. Deviza lui era "Carpe Diem". Nu există ieri, nu există mâine, există doar azi, aşa că trăieşte-ţi clipa! Juca fiecare spectacol ca şi cum ar fi fost ultimul din viaţă. Nu îi era teamă de neputinţă şi nici nu a avut parte de ea. Nu îi era teamă că ar putea rămâne în urmă, pentru că era mereu în avangardă, mereu cu un pas în faţă. Am revăzut de cu­rând o înregistrare cu "Câinele grădinarului", de Lope de Vega, pe care l-a pus în scenă la sfârşitul anilor 80. E foarte curajos chiar şi pentru zilele noastre. Era cu un pas în faţă şi atunci când mergea pe stradă, avea un ritm alert, iar când urca scările laradio, cei tineri nu ţineau pasul cu el. Găsea mereu cele mai noi muzici, le spunea celor de la radio să asculte şi abia după câteva luni ei veneau şi-i spuneau: "Mai ştii piesa aia de care ne-ai spus, hai să o dăm pe post", "Târziu, nenică, tre­buia să o daţi de atunci". Îi plăcea să fie mereu în cunoştinţă de cauză, aşa că avem acasă un raft întreg cu cărţi despre computere şi site-uri. A avut unul din pri­mele computere, din acelea cu benzi. Când era plecat în America în turneu, co­municam pe email, la jumă­tatea anilor 90, iar când au apărut jocurile, pierdeam nopţi întregi la mare, ne prindeau zorile. Mereu atent la ce apărea nou, voia să fie un om universal. Nu vorbesc numai de muzică, de cărţi sau de informaţiile pe care le avea despre locurile în care călătoream. De pildă, sportul. El făcuse în tinereţe sărituri de la trambulină, am dat peste nişte diplome pe acasă, dar nu-i plăcea să se laude cu ele. A fost într-o zi invitat la Eurosport să comenteze Turul Franţei şi nu îţi spun cu ce dosare ne-am dus acolo, ce fişe avea despre fiecare ciclist în parte. L-au chemat la alt post ce transmitea un meci de fotbal american, pentru că nici comentatorii nu ştiau regulile atât de bine ca el. Îmi spunea încă de acum zece ani despre Messi, că va ajunge mare, şi pe atunci era un puştan. Nu ştiu cum îşi găsea timp pentru toate astea.

Anda şi Florian

Îl văzuse, desigur, în câteva spectacole de teatru, însă nu poate spune că îl simpatiza pe personajul Pittiş, cel care purta ochelari rotunzi, ca ai lui John Lennon, dar fără sticlă, îşi aprindea ţigara cu un imens chibrit Menaj şi fuma pe stradă cu o scrumieră în mână, pentru a nu face mizerie. I se părea prea mult. L-a cunoscut apoi de Paşti, prin 1977, când au fost in­vitaţi, ea şi soţul ei de atunci, fol­kis­tul Nicu Vladimir, bun prieten cu Florian Pittiş, la slujba de În­viere şi apoi în casa părinţilor, în vechiul şi dispărutul car­tier Uranus. S-au împrie­tenit şi, mai mult, i-a de­venit confident. Ei îi po­vestea despre iu­birile şi ofurile sale. Douăzeci de ani du­pă acea primă în­tâl­nire, Anda şi Florian Pittiş au devenit o pe­re­che. Singura re­laţie pe ca­re actorul a făcut-o pu­blică, după o viaţă senti­men­tală ţinută într-o ma­re dis­creţie. "Şi eu am fost surprinsă şi stân­­je­nită la început de faptul că mă lua pes­te tot cu el şi mă pre­zenta tuturor drept iubita lui. Aveam pa­truzeci şi ceva de ani, suna un pic aiu­rea, dar lui îi plăcea să spună asta peste tot, chiar şi atunci când roiau în jurul lui fete tinere, la vreo re­cep­ţie sau lansa­re. Îi spuneam: «le-ai stricat toată bucu­ria», iar el îmi răspundea: «lasă, să vadă că sunt lu­at!». Trecuse prin toate etapele unui tânăr actor de succes, iubiri şi aventuri despre care a păstrat o mare discreţie , iar eu ştiam de toate, mi le po­ves­tise la timpul lor. Nu, nu cred că a fugit de căsătorie, pur şi simplu nu s-a întâmplat. Poate şi datorită faptului că era atât de devotat muncii lui. Unele femei ar spune «Păi, şi de Paşti, şi de Anul Nou, şi sâmbăta, şi du­minica?». Une­ori, când venea noaptea târziu de la radio, băga un pic temător ca­pul pe uşă, se aştepta să audă ceva de genul «La ora asta se vine acasă?». Nu ştiu cum se descurcă alte cupluri în care oamenii sunt diferiţi, nu se înţeleg unul pe ce­lălalt. La noi s-a întâmplat să fim la fel şi nu a existat niciodată acest «La ora asta se vine?», pen­tru că eu abia aşteptam să-mi po­vestească ce a mai construit în ziua aia, cu cine s-a mai întâlnit, ce au discutat. Acasă se comporta cât se poate de firesc, nu era artistul, actorul, ci un om sensibil, tandru, generos, care se bucura de bucuria celui­lalt. Lui îi plăcea meseria mea de educatoare, îi ştia după nume pe toţi copiii din gru­pă, în special pe cei mai năz­dră­vani, şi voia să afle ce mai fă­cu­seră în ziua respectivă. Era chiar dezamăgit dacă lipsise unul dintre cei zburdalnici şi nu aveam ce-i povesti, pentru că era fascinat de lucrurile extraordinare pe care le spun copiii. Venea şi la serbări. Îmi amintesc că i-a plăcut la nebunie replica unui băieţel, Răzvan, care i-a spus unui coleg: «Cum, în acest secol 21, tu încă mai vor­beşticu bă?». Vorbeam toate lucrurile astea acasă sau, dacă nu termina foarte târziu, mă suna şi coboram la Blues Cafe, chiar dacă eram singura fată din grup. De ce? Nu ştiu, poa­te pentru că ne sim­­ţeam foarte bine împre­u­nă, poate că şi-a dat seama că este acceptat şi înţeles în tota­litate. Cred că, într-un fel, ne ceream unul al­tuia confir­ma­rea că ceea ce facem e bine, că e fru­mos, că ne putem bucu­­ra împreună. Florian avea o mare capacitate de a se bucura şi de a dez­volta bucuria asta. De pildă, noi ne-am căsătorit pe 12 martie şi el în septembrie a venit aca­să cu un ca­dou, iar eu nu înţele­geam. «Cum, nu ştii în ce dată suntem?». «12 sep­tem­brie». «Păi vezi?». Ne-am aniversat mereu căsătoria la şase luni. Căuta mereu prilej de a sărbători. Ne petreceam tot timpul liber împreună, chiar şi la televizor, ne uitam împre­ună la Turul Franţei sau la meciurile de fotbal. Atâta doar că el era un rapidist înflăcărat, iar eu ţineam cu altă echipă, iar când jucau echipele noastre glumeam, îi spuneam că merg să-mi fac bagajul sau să-mi găsesc un loc comod de dormit pe balcon. Ne luam seminţe şi comentam împreună, se entuziasma la goluri, dar nu l-am auzit înjurând ni­cio­dată. Era întotdeauna foarte politicos, nu cerea o pâine înainte să spună vânzătoarei săru' mâna. Se simţea stânjenit atunci când cineva din jur vor­bea urât, spunea că aşa l-a educat mama. Dacă pier­dea Rapidu, îşi pre­gătea poantele pentru a doua zi, începeau miş­to­u­rile la Radio şi el spu­nea ceva de genul «nouă nu de Steaua ne este fri­că, ci de Foresta Fălti­ceni». Când ieşeam, ne gă­siserăm locurile noas­tre, un areal în care ne simţeam bine. Nu a avut niciodată maşină, spunea că dacă sunt bani pentru a cumpăra maşină, înseamnă că sunt bani şi de taxi şi atunci de ce să-ţi mai baţi capul? Sau cu o căsuţă de vacanţă, aşa cum mi-aş fi dorit. Avem bani să mergem oricând vrem la mare sau la munte? Da. Atunci? Era foarte puţin legat de partea materială, ar fi mers cu o pereche de tenişi până i-ar fi ieşit degetele prin ei".

Maşa

Fotografiile vechi, cu marginile zimţate, sunt păs­tra­te cu grijă şi ordonate impecabil într-un album al co­pilăriei. Aproape în toate, micuţul de doi, trei ani, cu o claie neagră de păr creţ, zâmbeşte din toată fiinţa, cu gura şi cu ochii, bucuros de tot ceea ce îl înconjoară. Într-una stă singur, cocoţat pe un cal adevărat, în alta se joacă cu unul din lemn, iar într-o fotografie priveşte în sus, lung, la doi lăutari de ţară, probabil primul concert dintr-o lungă, lungă serie. Mult mai târziu, avea să declare, într-un interviu acordat revistei noastre, că în tinereţe era fascinat de un taraf de cartier bucureştean, care cânta hiturile americane de rock-n-roll la acor­de­on, ţambal şi contrabas. Într-o altă fotografie, râde cu o privire şugubeaţă, la un papagal care ţopăie pe o scân­durică. Când s-a mutat la casa lui, a ţinut mai mulţi pa­pagali, botezaţi Rocky, probabil singurele sale ani­mă­luţe de companie, până când în viaţa sa a apărut o ul­timă mare iubire, Maşa. "Maşa era pisica mea. Sea­ra îi spuneam lui Florian că trebuie să plec acasă la mine, pentru că mă aşteaptă Maşa. Şi azi aşa, mâine aşa, până când mi-a spus: «Ştii ce? Ia vino tu cu Ma­şa». Aşa am şi făcut, dar l-am văzut cât de neîn­crezător era, nu ştiu ce părere avea el despre pisici, ce relaţie avusese cu ele. Şi Maşa a ştiut să-l cucerească, încet încet, fără să năvălească peste el, să-l deranjeze în vreun fel. Florian a dat mai apoi un interviu într-o re­vistă dedicată pisicilor, în care spune nişte lucruri ulu­itoare despre ele. S-a legat o mare dragoste între ei, iar atunci când Florian... nu a mai fost, nici Maşa nu a mai vrut să trăiască. Cânderam plecaţi de acasă, Florian suna, răspundea robotul telefonic şi el spunea «Maşa, stai liniştită că venim acum!». Putea să stea nemişcat o oră pe canapea, dacă Maşa adormea pe el, să nu o deranjeze. Când se întorcea din turnee, eu îi desfăceam bagajul şi el arăta cam aşa: cărţi, discuri şi cadouri pentru Maşa, tot felul de farfurioare şi ju­cărioare. Am trecut, într-o zi, pe la fântâna de la Uni­versitate, şi m-a strigat o florăreasă. «Alo, doamna!». Am mers să vorbesc cu ea şi m-a întrebat: «Nu sunteţi doamna Pittiş?». «Da, eu sunt». «Păi vă cunosc, de la mine cumpăra soţul dumneavoastră flori, şapte ga­roa­fe pentru dumneavoastră şi trei pentru pisică, nu-i aşa?». Aşa era, Florian ne cumpăra de fiecare dată flori amândurora, iar Maşa avea vaza ei, în care stă­teau florile şi din care bea apă".

P.S. În seara de Florii, pe 28 aprilie, a avut loc, în parcul bucureştean Alexandru Ioan Cuza, un concert "Remember Florian Pittiş", iar între 13 şi 15 mai, sala "Liviu Ciulei" a Teatrului Bulandra a găzduit a şasea ediţie a Festivalului naţional de arte pentru liceeni "Flo­rian Pittiş".