Cu drag, despre Florian Pittiș

- Regretatul actor, evocat de soția lui -

Bucuria de a fi

Un pas, doar un pas faci de pe Calea Victoriei și ajungi într-un pasaj ce pare că duce direct la sfârșit de se­col XIX, atunci când a fost construit pasajul Villa­crosse. Aici, la o aruncătură de băț de casă, obiș­nuia să vină, aproape seară de seară, Florian Pittiș, îm­pre­ună cu soția sa, Anda. La "Blues Café" se întâl­neau cu pri­etenii, povesteau, o lă­sau pe Ma­șa, îndrăgita pisică, să se plim­be printre mese, sau în­cheiau o zi aniversară. De Flo­rii, am rugat-o pe doam­na An­da Pittiș, cea care i-a fost ală­turi mai întâi ca prie­ten și con­fident, apoi ca so­ție, să ne ajute să ne rea­mintim și să îl desco­perim pe Florian Pittiș, cel de din­colo de luminile scenei. Pen­tru că, la aproape șase ani de la plecarea sa, ne este dor de farmecul său, pen­tru că a însemnat mai mult decât un actor cu roluri de tea­tru me­mo­rabile: o voce uni­că în radio și televiziune, o pre­zen­ță scenică ce stârnea fri­soane. A fost un om care a inspirat generații în­tregi să citească, să asculte mu­zică, să trăiască frumos și să inspire cu nesaț aerul atât de prețios al libertății perso­nale.
Părinții au fost cei ce l-au îndrumat, încă de mic, spre lumea teatrului. Mama își dorise enorm să urmeze Conservatorul, dar nu primise la vremea aceea accep­tul familiei, așa că și-a propus ca fiul ei să-i urmeze visul. La patru ani, Florian urca pe o scenă, într-o piesă pen­tru copii. Tatăl fusese comandor, ofițer în garda re­gală, și ieșise de tânăr la pensie, așa cum se întâmpla în aviație. Cum nu avea astâmpăr să stea degeaba aca­să, a încercat tot felul de activități, una dintre ele fiind cea de figurant în teatru, acolo unde l-a luat și pe fiul adolescent. Mai târziu, actorul Petre Gheorghiu avea să înființeze un cerc de teatru la Liceul Gheorghe La­zăr, unde Pittiș era elev, iar etapa următoare a însemnat întâlnirea cu Liviu Ciulei, care l-a angajat la Teatrul Bulandra. Florian a locuit în casa părintească, până spre 40 de ani, când și-a cumpărat apartamentul de pe Calea Victoriei, unde la început s-a simțit stingher și neajutorat. "Nu știa să-și cumpere o pâine, nu știa cât costă una sau alta. Mama sa l-a ajutat să-și cumpere mobila, iar în rest, s-a descurcat cu ajutorul celor de la «Caru cu Bere». Am găsit prin casă o carte de vizită, cu antetul restaurantului, pe care scria: «Flo­rian Pittiș - consumator»", poves­tește doamna Anda. Poartă un costum de jeanși, la gât cu o eșarfă scurtă, al­bastră, și degajă același aer ce pare că evită orice re­ferire la vreo vârstă anume. "Florian se așeza la masă și ospătarul îi spunea «Azi avem mici», și el dădea din cap de la stânga la dreapta, «friptură la grătar», și dă­dea din cap de sus în jos". Ospătarii de la Caru cu Bere erau nelipsiți de la petre­cerile sale, alături de fotbaliști, actori, prieteni, nu făcea dife­rențe între ei. Dar viața lui era teatrul și și-a sacrificat totul pentru teatru, inclusiv iubiri și alte bucurii. Trăia cu totul în tea­tru și era dependent de muncă. Au fost și perioade în care după spectacolul de pe sce­nă urma un altul, între colegi, la resta­urantul Cireșica. Cum nu era voie atunci ca localul să rămână deschis după zece seara, nu odată i-au închis pe actori înăuntru și au rămas până dimineața, când au re­ve­nit ospătarii. După 1990, lucrurile s-au schimbat, au apărut colaborările, goa­na după reclame, mulți actori nu se mai con­cen­trau pentru un spectacol, ca înainte. A fost una din tristețile lui, că nu mai formau o echipă. Andrei Șerban, care atunci punea în scenă Trilogia, la Teatrul Național, al cărui director era, a vrut să îl ia cu el, dar Florian, foarte patriot și legat de Teatrul Bulandra, nu a vrut să plece de-acolo".

- Cum a suportat despărțirea de teatru, l-a afec­tat?

- Întotdeauna a avut forța să pornească ceva nou. Avea bucuria noilor începuturi. Mi-a povestit că la 20 și ceva de ani, pe când avea mare succes la televiziune, cu spectacolele realizate de Alexandru Bocăneț, a simțit că lumea îi pune o etichetă, îl confundă cu acel per­sonaj, și a ple­cat. S-a apucat să-și facă singur spec­tacole de teatru. "Poezia Mu­zicii Tinere" a avut un mare succes, se dădeau câte trei spectacole pe zi, matineu, prânz și seara. A pornit cu afișe scrise de mâna lui. A lucrat în teatru cu o disciplină riguroasă și cu o mare bucurie. Când această bucu­rie s-a încheiat, și-a găsit alta, Pa­sărea Colibri, o altă reușită, cu discuri și turnee, până când a simțit nevoia să se retragă și să pornească altceva. Anume, Radio 3 net, primul radio online din România, despre care spunea că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut în viața lui. Ajungea primul în Radio și pleca ultimul, se crease un soi de competiție între el și secretară, doamna Rodica, un pic supărată că șeful ajunge înaintea ei și, pe zi ce trece, acesta vine la muncă tot mai devreme. Nu țin minte să-l fi văzut vreodată obosit, asta pentru că-i plăcea atât de mult ceea ce făcea. Era atât de mândru de Radio, încât s-a bucurat teribil când niște puști au trecut pe lângă masa noastră de la Blues Cafe și și-au dat coate: "Uite-l pe ăla de la Radio 3 net!". Indiferent unde a acti­vat, a promovat ideile hippie, despre bucuria de a fi și de a face lucruri împreună. De a face artă împreună, a­cesta fi­ind și motto-ul festi­valului de arte pentru liceeni ce-i poartă numele.

Cultul prieteniei

Petrecerile de Florii au a­vut diferite desfășurări pe parcursul anilor. Pe vremea când Florian era foarte tânăr, își petrecea aproape toată ziua în teatru, până seara târ­ziu, chiar dacă avea sau nu spectacol. Unele spectacole le vedea de câte 100, 200 de ori! Așa că sărbătoarea se ținea chiar acolo, în teatru sau, uneori, în casa pă­rin­ților, de pe strada Cazărmii. Mai apoi, când s-a mutat singur, casa lui era o casă deschisă, venea cine voia, stătea cât pof­tea. De Florii, era o vânzoleală teribilă. În birou se pre­gătea bufetul, în bucătărie se grupau Mircea Vintilă și ceilalți prieteni apropiați, iar în sufragerie, unde se aflau pick-up-ul, discurile, aparatul video, stăteau cu­nos­cuții, noii veniți, care încercau să-și impună cân­tecele preferate. "Florian avea cultul prieteniei. Totul trebuia împărțit cu prietenii, altfel nu avea nici un haz. Putea să străbată Bucureștiul pentru o poză cu Rolling Stones, apoi trebuia să o arate tuturor. Cum făcea rost de un disc, de un film nou, trebuia să-l vadă și prietenii, voiau sau nu. A fost printre primii care a avut televizor color și video, așa că toată lumea mergea la Pittiș să vadă filme. Aprecia foarte mult la prieteni corectitu­di­nea și onestitatea, era un om generos, însă până greșeai o dată, a doua oară nu mai aveai ocazia. Nu era ranchiunos, dacă omul acela avea nevoie de el, îl ajuta, dar păstra distanța. Spunea, ca un copil, «nu te mai invit la ziua mea!»". După '90, cercul de prieteni s-a schimbat, sita a cernut și au rămas prietenii adevă­rați. A avea a devenit pentru mulți mai important decât a fi. Cei ce îl căutau pentru discuri, filme și pentru că era de bon ton să povestești a doua zi că ai fost la Pittiș nu au mai făcut-o. Cum se implicase total în munca de director de radio, s-a înconjurat de tinerii de acolo, cu care își petrecea sărbătorile și aniversările. Întotdeauna i-a plăcut compania oamenilor tineri, pentru că sunt descuiați la minte și nu au prejudecăți.

- Părea chiar el un veșnic tânăr. Îi era teamă de bătrânețe, de faptul că ar putea să-și piardă suflul și spiritul acesta tineresc, că ar rămâne în urmă?

- Florian nu era un om nostalgic. Deviza lui era "Carpe Diem". Nu există ieri, nu există mâine, există doar azi, așa că trăiește-ți clipa! Juca fiecare spectacol ca și cum ar fi fost ultimul din viață. Nu îi era teamă de neputință și nici nu a avut parte de ea. Nu îi era teamă că ar putea rămâne în urmă, pentru că era mereu în avangardă, mereu cu un pas în față. Am revăzut de cu­rând o înregistrare cu "Câinele grădinarului", de Lope de Vega, pe care l-a pus în scenă la sfârșitul anilor 80. E foarte curajos chiar și pentru zilele noastre. Era cu un pas în față și atunci când mergea pe stradă, avea un ritm alert, iar când urca scările la radio, cei tineri nu țineau pasul cu el. Găsea mereu cele mai noi muzici, le spunea celor de la radio să asculte și abia după câteva luni ei veneau și-i spuneau: "Mai știi piesa aia de care ne-ai spus, hai să o dăm pe post", "Târziu, nenică, tre­buia să o dați de atunci". Îi plăcea să fie mereu în cunoștință de cauză, așa că avem acasă un raft întreg cu cărți despre computere și site-uri. A avut unul din pri­mele computere, din acelea cu benzi. Când era plecat în America în turneu, co­municam pe email, la jumă­tatea anilor 90, iar când au apărut jocurile, pierdeam nopți întregi la mare, ne prindeau zorile. Mereu atent la ce apărea nou, voia să fie un om universal. Nu vorbesc numai de muzică, de cărți sau de informațiile pe care le avea despre locurile în care călătoream. De pildă, sportul. El făcuse în tinerețe sărituri de la trambulină, am dat peste niște diplome pe acasă, dar nu-i plăcea să se laude cu ele. A fost într-o zi invitat la Eurosport să comenteze Turul Franței și nu îți spun cu ce dosare ne-am dus acolo, ce fișe avea despre fiecare ciclist în parte. L-au chemat la alt post ce transmitea un meci de fotbal american, pentru că nici comentatorii nu știau regulile atât de bine ca el. Îmi spunea încă de acum zece ani despre Messi, că va ajunge mare, și pe atunci era un puștan. Nu știu cum își găsea timp pentru toate astea.

Anda și Florian

Îl văzuse, desigur, în câteva spectacole de teatru, însă nu poate spune că îl simpatiza pe personajul Pittiș, cel care purta ochelari rotunzi, ca ai lui John Lennon, dar fără sticlă, își aprindea țigara cu un imens chibrit Menaj și fuma pe stradă cu o scrumieră în mână, pentru a nu face mizerie. I se părea prea mult. L-a cunoscut apoi de Paști, prin 1977, când au fost in­vitați, ea și soțul ei de atunci, fol­kis­tul Nicu Vladimir, bun prieten cu Florian Pittiș, la slujba de În­viere și apoi în casa părinților, în vechiul și dispărutul car­tier Uranus. S-au împrie­tenit și, mai mult, i-a de­venit confident. Ei îi po­vestea despre iu­birile și ofurile sale. Douăzeci de ani du­pă acea primă în­tâl­nire, Anda și Florian Pittiș au devenit o pe­re­che. Singura re­lație pe ca­re actorul a făcut-o pu­blică, după o viață senti­men­tală ținută într-o ma­re dis­creție. "Și eu am fost surprinsă și stân­­je­nită la început de faptul că mă lua pes­te tot cu el și mă pre­zenta tuturor drept iubita lui. Aveam pa­truzeci și ceva de ani, suna un pic aiu­rea, dar lui îi plăcea să spună asta peste tot, chiar și atunci când roiau în jurul lui fete tinere, la vreo re­cep­ție sau lansa­re. Îi spuneam: «le-ai stricat toată bucu­ria», iar el îmi răspundea: «lasă, să vadă că sunt lu­at!». Trecuse prin toate etapele unui tânăr actor de succes, iubiri și aventuri despre care a păstrat o mare discreție , iar eu știam de toate, mi le po­ves­tise la timpul lor. Nu, nu cred că a fugit de căsătorie, pur și simplu nu s-a întâmplat. Poate și datorită faptului că era atât de devotat muncii lui. Unele femei ar spune «Păi, și de Paști, și de Anul Nou, și sâmbăta, și du­minica?». Une­ori, când venea noaptea târziu de la radio, băga un pic temător ca­pul pe ușă, se aștepta să audă ceva de genul «La ora asta se vine acasă?». Nu știu cum se descurcă alte cupluri în care oamenii sunt diferiți, nu se înțeleg unul pe ce­lălalt. La noi s-a întâmplat să fim la fel și nu a existat niciodată acest «La ora asta se vine?», pen­tru că eu abia așteptam să-mi po­vestească ce a mai construit în ziua aia, cu cine s-a mai întâlnit, ce au discutat. Acasă se comporta cât se poate de firesc, nu era artistul, actorul, ci un om sensibil, tandru, generos, care se bucura de bucuria celui­lalt. Lui îi plăcea meseria mea de educatoare, îi știa după nume pe toți copiii din gru­pă, în special pe cei mai năz­dră­vani, și voia să afle ce mai fă­cu­seră în ziua respectivă. Era chiar dezamăgit dacă lipsise unul dintre cei zburdalnici și nu aveam ce-i povesti, pentru că era fascinat de lucrurile extraordinare pe care le spun copiii. Venea și la serbări. Îmi amintesc că i-a plăcut la nebunie replica unui băiețel, Răzvan, care i-a spus unui coleg: «Cum, în acest secol 21, tu încă mai vor­bești cu bă?». Vorbeam toate lucrurile astea acasă sau, dacă nu termina foarte târziu, mă suna și coboram la Blues Cafe, chiar dacă eram singura fată din grup. De ce? Nu știu, poa­te pentru că ne sim­­țeam foarte bine împre­u­nă, poate că și-a dat seama că este acceptat și înțeles în tota­litate. Cred că, într-un fel, ne ceream unul al­tuia confir­ma­rea că ceea ce facem e bine, că e fru­mos, că ne putem bucu­­ra împreună. Florian avea o mare capacitate de a se bucura și de a dez­volta bucuria asta. De pildă, noi ne-am căsătorit pe 12 martie și el în septembrie a venit aca­să cu un ca­dou, iar eu nu înțele­geam. «Cum, nu știi în ce dată suntem?». «12 sep­tem­brie». «Păi vezi?». Ne-am aniversat mereu căsătoria la șase luni. Căuta mereu prilej de a sărbători. Ne petreceam tot timpul liber împreună, chiar și la televizor, ne uitam împre­ună la Turul Franței sau la meciurile de fotbal. Atâta doar că el era un rapidist înflăcărat, iar eu țineam cu altă echipă, iar când jucau echipele noastre glumeam, îi spuneam că merg să-mi fac bagajul sau să-mi găsesc un loc comod de dormit pe balcon. Ne luam semințe și comentam împreună, se entuziasma la goluri, dar nu l-am auzit înjurând ni­cio­dată. Era întotdeauna foarte politicos, nu cerea o pâine înainte să spună vânzătoarei săru' mâna. Se simțea stânjenit atunci când cineva din jur vor­bea urât, spunea că așa l-a educat mama. Dacă pier­dea Rapidu, își pre­gătea poantele pentru a doua zi, începeau miș­to­u­rile la Radio și el spu­nea ceva de genul «nouă nu de Steaua ne este fri­că, ci de Foresta Fălti­ceni». Când ieșeam, ne gă­siserăm locurile noas­tre, un areal în care ne simțeam bine. Nu a avut niciodată mașină, spunea că dacă sunt bani pentru a cumpăra mașină, înseamnă că sunt bani și de taxi și atunci de ce să-ți mai bați capul? Sau cu o căsuță de vacanță, așa cum mi-aș fi dorit. Avem bani să mergem oricând vrem la mare sau la munte? Da. Atunci? Era foarte puțin legat de partea materială, ar fi mers cu o pereche de teniși până i-ar fi ieșit degetele prin ei".

Mașa

Fotografiile vechi, cu marginile zimțate, sunt păs­tra­te cu grijă și ordonate impecabil într-un album al co­pilăriei. Aproape în toate, micuțul de doi, trei ani, cu o claie neagră de păr creț, zâmbește din toată ființa, cu gura și cu ochii, bucuros de tot ceea ce îl înconjoară. Într-una stă singur, cocoțat pe un cal adevărat, în alta se joacă cu unul din lemn, iar într-o fotografie privește în sus, lung, la doi lăutari de țară, probabil primul concert dintr-o lungă, lungă serie. Mult mai târziu, avea să declare, într-un interviu acordat revistei noastre, că în tinerețe era fascinat de un taraf de cartier bucureștean, care cânta hiturile americane de rock-n-roll la acor­de­on, țambal și contrabas. Într-o altă fotografie, râde cu o privire șugubeață, la un papagal care țopăie pe o scân­durică. Când s-a mutat la casa lui, a ținut mai mulți pa­pagali, botezați Rocky, probabil singurele sale ani­mă­luțe de companie, până când în viața sa a apărut o ul­timă mare iubire, Mașa. "Mașa era pisica mea. Sea­ra îi spuneam lui Florian că trebuie să plec acasă la mine, pentru că mă așteaptă Mașa. Și azi așa, mâine așa, până când mi-a spus: «Știi ce? Ia vino tu cu Ma­șa». Așa am și făcut, dar l-am văzut cât de neîn­crezător era, nu știu ce părere avea el despre pisici, ce relație avusese cu ele. Și Mașa a știut să-l cucerească, încet încet, fără să năvălească peste el, să-l deranjeze în vreun fel. Florian a dat mai apoi un interviu într-o re­vistă dedicată pisicilor, în care spune niște lucruri ulu­itoare despre ele. S-a legat o mare dragoste între ei, iar atunci când Florian... nu a mai fost, nici Mașa nu a mai vrut să trăiască. Când eram plecați de acasă, Florian suna, răspundea robotul telefonic și el spunea «Mașa, stai liniștită că venim acum!». Putea să stea nemișcat o oră pe canapea, dacă Mașa adormea pe el, să nu o deranjeze. Când se întorcea din turnee, eu îi desfăceam bagajul și el arăta cam așa: cărți, discuri și cadouri pentru Mașa, tot felul de farfurioare și ju­cărioare. Am trecut, într-o zi, pe la fântâna de la Uni­versitate, și m-a strigat o florăreasă. «Alo, doamna!». Am mers să vorbesc cu ea și m-a întrebat: «Nu sunteți doamna Pittiș?». «Da, eu sunt». «Păi vă cunosc, de la mine cumpăra soțul dumneavoastră flori, șapte ga­roa­fe pentru dumneavoastră și trei pentru pisică, nu-i așa?». Așa era, Florian ne cumpăra de fiecare dată flori amândurora, iar Mașa avea vaza ei, în care stă­teau florile și din care bea apă".

P.S. În seara de Florii, pe 28 aprilie, a avut loc, în parcul bucureștean Alexandru Ioan Cuza, un concert "Remember Florian Pittiș", iar între 13 și 15 mai, sala "Liviu Ciulei" a Teatrului Bulandra a găzduit a șasea ediție a Festivalului național de arte pentru liceeni "Flo­rian Pittiș".