Fantomele din arhivele KGB

- Ideea că sufletele celor morţi pot rămâne printre cei vii ca spirite fără trup a apărut din cele mai vechi timpuri. Basm sau realitate? Încă din veacul al XIX-lea, savanţii ruşi s-au străduit să dezlege acest mister. De fiecare dată, descoperirile lor au fost tăinuite, iar soarta celor ce au încercat să afle adevărul, pecetluită definitiv -

Tărâmul dintre viaţă şi moarte

În inima Moscovei, nu departe de Piaţa Roşie, se înal­ţă una dintre cele mai frumoase, dar poate şi cele mai enigmatice clădiri ale capitalei ruse - cea a Insti­tu­tului de Asistenţă Medicală de Urgenţă din Moscova. În urmă cu două veacuri, în 1803, contele Nikolai Şere­metiev construia acest palat la rugămintea iubitei sale soţii, actriţa Praskovia Jem­ciugova. Frumoasa artistă vi­sase într-o noapte că aici, în centrul străvechi al Ţa­ra­tului Rus, trebuie să ridice un adăpost pentru năpăs­tuiţii sorţii, pentru oamenii obidiţi, pentru invalizi, bă­trâni şi pribegi. Din păcate, contesa Jemciugova nu a apucat niciodată să vadă palatul, căci a murit în chi­nurile facerii. Înnebunit de durerea pierderii soţiei, cât şi a fiului abia născut, con­tele Şeremetiev s-a sinucis la scurt timp după finalizarea măreţului proiect. Clă­direa, care a devenit într-adevăr un cen­tru de caritate pentru oamenii fără adă­post, a fost numită "monumentul dra­gostei şi al suferinţei umane". Către azi­lul Şere­me­tievski se târau din toate colţurile Moscovei cei mai ne­fericiţi şi mai schilodiţi oameni. Aici erau aduşi mu­ribunzii, dar şi victimele unor acci­den­te cumplite, ca şi sinucigaşii care scăpaseră ca prin minune cu viaţă. Cât de multă durere şi suferinţă au văzut aceste ziduri în două sute de ani, cât de mulţi oameni şi-au dat aici ultima su­flare! Mulţi dintre ei, hoinari în timpul vieţii, nu şi-au găsit liniştea nici după trecerea lor pe celălalt tărâm. Căci, se spune că sufletele lor rătăcesc între cele două lumi, cel al morţii şi cel al vieţii, bântuind vechiul palat al con­telui Şeremetiev.
Azilul Şeremetievski, azi Institutul de Asistenţă Me­dicală de Urgenţă, fondat în 1923, poartă numele re­numitului chirurg rus "Nicolai Sklifosovskii". În pre­zent, este atât cel mai important centru medical de ur­genţă din Rusia, cât şi cel mai dotat institut naţional pentru studierea afecţiunilor grave. Până şi cercetătorii institutului vorbesc despre faptul că imobilul continuă să fie locuit de umbrele năpăstuiţilor de odinioară. "De nenumărate ori, am avut senzaţia că sunt îndeaproape urmărită, că în spatele meu se află cineva. În timpul nopţii, din subsoluri se aud gemete, strigăte de durere. De multe ori, am auzit clar sunetul paşilor pe co­ri­doarele pustii" - povestea în 1990, pentru o revistă de parapsihologie, Liudmila Baranova, cercetător al insti­tutului.
Deşi era medic neurochirurg, Liudmila Baranova studiase ani la rând fenomenul fantomelor. Asta, până când scrupuloşii agenţi KGB au fost informaţi cu privire la activitatea savantei şi studiile sale au fost cu desăvârşire interzise, sub ameninţarea cu închisoarea. Toate datele, fotografiile, mărturiile pe care le adunase în ani au fost îndosariate şi însemnate cu ştampila "Se­cret". Nici până astăzi, când multe din dosarele arhivei KGB au fost desecretizate, Liudmila Baranova nu a reuşit să-şi obţină dosarele confiscate, care conţineau informaţii şi dovezi ce atestau existenţa fantomelor.
Pasiunea cercetătoarei pentru fenomenele para­normale o moş­te­nise de la tatăl ei care, în anii '50, era recunoscut în Serpuhov, o localitate de lângă Moscova, pentru şedinţele sale de spiritism. "Îmi amintesc că vecinii vorbeau despre casa noastră ca despre lăcaşul spiritelor celor plecaţi dintre cei vii. Despre tatăl meu, care era de profesie tot medic, se spunea că era un tămăduitor al sufletelor, pentru că putea să co­munice cu spiritele. Mulţi oameni soseau la noi pentru a-i solicita ajutorul. Veneau, mistuiţi de dorul rudelor pierdute, veneau nădăjduind să afle că viaţa de apoi chiar există. Tata nu mi-a permis niciodată să particip la acele şedinţe şi, în general, nu îndrăznea să deran­jeze spiritele celor trecuţi dincolo decât dacă el considera că este absolut necesar. Auzeam mai mult de la vecini ce se petrece în biroul său, care tot timpul avea storurile tra­se. În semiîntuneric, la o masă ro­tundă, se strân­geau par­ti­cipanţii care chemau sufletul celui decedat. Oa­menii credeau despre el că este un trimis al Dom­­nului, un interme­diar între cei vii şi cei morţi. Eram deja medic stagiar, mă măritasem şi aveam o fetiţă, când tata a renunţat să mai pă­şească peste pragul lumii de dincolo. Ceea ce l-a convins a fost o întâm­plare banală. Fetiţa mea avea doi ani şi, cât timp eram la spi­tal, ea rămânea cu părinţii mei. În­tr-una din zile, tata a găsit-o stând în pi­­cioare, pe un scaun, la fereastră, pre­­gătită să sară în gol. Când a în­trebat-o de ce voia să facă aşa ceva, Maşa i-a răspuns că în văz­duh, chiar în faţa ferestrei, este un unchiaş care o chea­mă, care o îndeamnă să vină că­tre el. Fireşte că afară nu se zărea nimeni. Atunci, tata a hotărât că nu mai tre­buie sub niciun chip să tulbure liniştea celor ador­miţi întru Domnul. Toate aceste experienţe au trezit în mine o curiozitate pe care doar un savant o poate înţe­lege. Ca specialist în studiul bolilor sistemului nervos şi al creierului uman, trebuia să studiez, să analizez şi poate să descopăr cum se manifesta acest fenomen, dacă spiritele celor morţi există, dacă ele se pot con­cretiza în planul real şi cum de anumiţi oameni, aşa-zişi "aleşi", pot intra în legătură cu ele. Iar dacă ele nu există, atunci ce sunt aceste apariţii? Simple fan­tasme plăsmuite de mintea umană?!"
Tocmai pentru a putea studia aceste fenomene, Liudmila Baranova a depus eforturi uriaşe, pentru a intra în echipa de cercetători a Institutului "Sklifo­sovskii". Din întreg teritoriul Rusiei, doar aici se fac cele mai avansate studii asupra sistemului nervos cen­tral, se rea­lizează cele mai complexe operaţii pe creierul uman. Aici au fost obţinute cele mai multe ca­zuri reuşite de reanimare. Oa­meni care trecuseră pra­gul lumii de dincolo au fost resuscitaţi şi aduşi înapoi, în lumea celor vii. "Pentru mine era locul ideal. Mă aflam practic pe tărâmul dintre viaţă şi moar­te, pe tă­râmul în care su­fletul ră­mâ­ne, timp de câteva mo­men­te, «agăţat». Dacă nu pu­team aici descoperi ade­vă­rul despre fantome, atunci unde?!" - spune Liud­mila Ba­ranova.

Reflexiile gândurilor

La mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorul rus Alexandr Aksakov, cunoscut pentru inventarea cuvân­tului "telechinezie" (în parapsihologie, însuşirea cuiva de a mişca obiecte fără a le atinge), emitea ipoteza con­form căreia fantomele sunt "oglindiri" ale creierului unui subiect aflat în stare de transă. Aksakov presu­pu­nea că spiritele sunt o reflectare a gândurilor unei per­soane aflate în stare de hipnoză, că ele se pot materia­liza în planul real şi chiar capta fotografic. Savantul rus lansa această teorie tulburătoare, în urma studiului a zeci de fotografii în care erau surprinse pe peliculă fotografică "fantome", în timpul unor şedinţe de hip­noză sau spiritism. De fapt, după cum susţinea cerce­tătorul, aceste "spirite" nu erau decât personaje făurite de mintea umană. Însuşi Aksakov fotografia, în 1869, o astfel de "fantomă", în timpul unei şedinţe de spiri­tism, condusă de zoologul şi scriitorul rus Nikolai Wag­ner. "Spiritul" captat în chip de femeie tânără se afla chiar lângă mediumul care intrase în transă. Ul­terior, analizând fotografia, scriitorul rus a recunoscut că fantoma din imagine era un personaj al unei nuvele pe care o scrisese cu ceva timp în urmă. Femeia din fo­tografie arăta exact aşa cum şi-o închipuise scriitorul, fiind în mod clar doar o reflexie a imaginaţiei sale. Singurul lucru pe care savantul nu l-a putut explica a fost cum de astfel de plăsmuiri ale minţii umane pot prinde contur şi pot fi imprimate pe hârtie fotografică.
Pornind de la posibila explicaţie a cercetătorului, Liudmila Baranova a ajuns la propria sa teorie. În anii de studii, fotografiase zeci de oameni aflaţi în comă, între viaţă şi moarte. Deşi, cu ochiul liber, lângă trupul muribundului nu se mai putea zări nicio fiinţă umană, totuşi, aparatul foto surprindea imagini şocante: siluete translucide ce aveau exact înfăţişarea subiectului. Cu alte cuvinte, "spiritul" celui care încă nu decedase se afla lângă trupul său.
"În momentul în care se produce moartea clinică sau când omul se zbate între viaţă şi moarte, se în­tâmplă fenomenul numit ieşire din corp. Această pără­sire a trupului de către spirit este ultima «zvâcnire» a creierului care se stinge, moare, zvâcnire care este dată de ultimele impulsuri electrice. Toate fantomele pe care am reuşit să le captez fotografic au apărut din ca­uza stimulării electrice ale unor zone ale creierului, în imediata apropiere a morţii. Creierul uman produce în permanenţă impulsuri electrice, numite unde cere­bra­le, însă cele produse chiar înainte de moartea cli­nică au ca rezultat părăsirea pentru câteva momente a trupului de către spirit. Nu am reuşit totuşi să-mi explic cum de aceste spirite pot fi captate de către aparatele fotografice, însă nu şi de ochiul liber. Şi nici nu aş putea să explic cum poate reuşi un om să comunice cu aceste suflete. Nu ştiu dacă clădirea institutului este cu adevărat bântuită de spiritele celor morţi în urmă cu secole, însă, cu siguranţă, spiritele celor aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte pot fi surprinse".

Vânătorul de vedenii

În anii '70 ai secolului trecut, medicul psihiatru Ghenadi Krohalev, cu ajutorul unui aparat fotografic, a început să capteze pe hârtie viziunile pacienţilor săi, su­ferinzi de afecţiuni psihice. La aproape jumătate din subiecţii fotografiaţi, pe hârtie au apărut şi ima­gi­nile halucinaţiilor lor. Dispozitivul folosit era compus din­tr-un aparat foto introdus într-o mască de scu­fun­dări, pentru a crea întuneric total între ochii pa­cien­tului şi obiectivul aparatului foto. Omul de ştiinţă rus sugera că fotografiile nu sunt nimic altceva decât imagini ale altei realităţi, care pot pătrunde în creierul persoa­nelor a căror aură energetică este foarte scăzută.
Profesorul Krohalev a fost declarat el însuşi bol­nav psihic şi închis într-un spital de boli ner­voa­se. În Rusia, realizările sale remarcabile sunt în con­tinuare "se­crete", iar fiica lui, Marina Krohale­va, este convinsă că tatăl său a fost ucis din cauza descoperirii sale. "După doi ani, a fost externat din spitalul de boli psihice. De atunci, îmi spunea me­reu că vrea să-şi continue cercetările. Era încă tânăr, avea 57 de ani şi încă multe de studiat. Când mi s-a spus că tatăl meu s-a spân­zurat, pur şi simplu nu am crezut! Materialele foto­grafice în care erau sur­prinse halucinaţiile au dispărut chiar a doua zi după moartea sa. Sunt convinsă că el a fost ucis pentru că a atins un subiect despre care oamenii încă nu trebuie să afle adevărul!"
În singurul jurnal pe care Marina a reuşit să îl salveze, stă scris de mâna savantului: "Joi, 4 aprilie 1972. Pacientul Ivanov este cuprins de halucinaţii cum­plite. Din urletele sale disperate putem ghici ce se pe­trece în mintea lui înfierbântată. Către el se în­dreaptă într-un galop furibund un elan uriaş, înfri­coşător. Groaza pe care i-o provoacă moartea iminentă îi produce o nouă viziune oribilă. Asistenta care deja aplicase dispozitivul peste ochii lui Ivanov apasă pe declanşator o dată, de două ori. După developarea filmului, pe jumătate din cadru se vede limpede silueta elanului în galop, iar pe cealaltă jumătate - un şarpe imens. Pacientul, care deja ieşise din criză, confirmă imaginile de coşmar trăite".
Experimente similare au fost efectuate, complet in­dependent de studiile savantului rus, şi de către psi­ho­logul american Jule Eisenbud, autorul cărţii "Fo­to­gra­fiile gândurilor - studii asupra unei minţi sclipitoare". Direcţionând obiectivul camerei foto "Polaroid" către ochii subiectului care trebuia să po­sede şi anumite abilităţi extrasenzoriale, cerce­tă­torul îi cerea să se gândească la un obiect concret sau la o persoană. În 90% dintre cazuri, în fotografii au apărut clar imaginile obiectelor sau ale persoa­nelor la care subiectul se gândise.

Cele mai faimoase fotografii cu fantome

"Fantome! Aproape nimeni nu crede în exis­tenţa lor, dar ce te faci când, drept dova­dă incon­tes­tabilă a prezenţei lor printre noi, ţi se prezintă o fotografie în care este surprins un asemenea spirit?! Unele dintre cele mai faimoase fotografii cu fan­tome, analizate de diferiţi experţi, au fost con­firmate ca fiind autentice", spune Liudmila Baranova.

"Brown Lady"

Cea mai cunoscută fantomă captată pe hârtie fo­to­grafică este aceea denumită "Brown Lady". În sep­tembrie 1936, Hubert Provand, fotograf al revistei bri­ta­nice "Country Life", împreună cu asistentul său, Indre Shira, se aflau la castelul Raynham Hall din Norfolk, Anglia, pentru un fotoreportaj. Conform mărturiei celor doi ziarişti, ei se aflau în sala mare când, pe scări, a început încet să coboare către ei silueta translucidă, alburie, a unei femei. Reporterii nu şi-au pierdut cumpătul şi au realizat câteva cadre cu spectaculoasa apariţie.
Conform legendei, "Brown Lady" este fantoma lui Lady Do­ro­thy Townshend, cea de-a doua soţie a Lordului Charles Townshend, re­cu­noscut în regiune pentru tem­pe­ramentul său extrem de violent. Se spune că gelosul soţ o bănuia pe Lady Dorothy de adulter şi că, într-o bună zi, a târât-o prin castel şi a în­cu­iat-o într-una din cele mai în­depărtate camere. Acolo ar fi rămas biata femeie până la moartea sa, care s-a petrecut mulţi ani mai târziu.

Fantoma mecanicului

Această fotografie misterioasă, realizată în 1919, a fost dată publicităţii pentru prima dată în 1975, de către Sir Victor Goddard, un ofiţer în rezervă al Forţelor Aeriene Britanice. În imagine, alături de escadrila de aviaţie, se poate vedea limpede chipul unui bărbat ce nu pare dintre cei vii, pe numele său Freddy Jackson, un mecanic de aviaţie ce fusese ucis accidental, de eli­cea unui avion, cu două zile în urmă. Se spune că ce­remonia de înmormântare avusese loc exact în ziua când fusese realizată fotografia. Membrii escadrilei au recunoscut cu toţii chipul mecanicului. S-a lansat ideea conform căreia Jackson nu îşi conştientizase propria moarte şi că participase la fotografia de grup, fără măcar să ştie că este de două zile mort.

Năluca din maşină

În 1959, doamna Mabel Chinnery vizita mormân­tul mamei sale, împreună cu soţul ei. După ce trăsese câteva cadre la mormânt, Mabel îl fotografiase şi pe so­ţul ei, care o aştepta în maşină. După developarea fil­­mului, soţii au fost uluiţi să des­co­pere că pe ban­cheta din spate a maşinii se vede o fi­gură care semăna perfect cu mama de­cedată a lui Mabel, la mor­mân­tul căreia fuseseră în acea zi. Ex­per­ţii care au analizat fotografia au sta­bi­lit că ima­ginea femeii nu este o re­flecţie şi nici rezultatul unei duble ex­puneri.

Spiritul bunicului

Fotografia a fost dată publicităţii de către Denise Russell, alături de urmă­toarea declaraţie: "Femeia din imagine este bunica mea. A locuit singură timp de câţiva ani, după moartea bunicului meu, petrecută în 1984. La vârsta de 94 de ani, când memoria a început să o lase, am hotărât în familie să o in­ter­năm într-un cămin de bătrâni. În fie­care duminică, o vizitam împreună cu mama şi sora mea. În acea zi, pe data de 17 august 1997, i-am făcut do­uă fotografii. Una dintre ele este cea pe care v-o trimit. Bărbatul care pare a o veghea pe bunica este cu siguranţă bunicul meu. Trimit pentru comparaţie şi o fotografie a bunicului, făcută cu puţin timp înainte de a muri". Dacă bărbatul care se vede în spatele bunicii lui Denise este un simplu trecător, atunci coincidenţa este fantastică, căci seamănă izbitor cu bunicul real.