IOAN-AUREL POP - "După prima zi de şcoală, tata m-a luat deoparte şi mi-a spus că învăţătura e cel mai serios lucru din lume"

Despre farmecul Clujului studenţesc de ieri şi de azi, cu rectorul Universităţii "Babeş-Bolyai"

Cu aproape 100.000 de studenţi, care-i dau culoare şi antren (fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student!) şi cinci universităţi de stat de primă mână, pe lângă sumedenia de instituţii similare private, Clujul este un caz unic în România: oraşul studenţesc prin excelenţă. De la licee şi universităţi, până la biblioteci şi librării, de la baruri şi cantine, până la agenţii imobiliare şi xerox-uri de colţ de stradă, de la ci­nematografe şi teatre, până la firme de transport şi bănci, totul e însufleţit, la Cluj, de tumultul vieţii studenţeşti. Aproape o jumătate de miliard de euro anual reprezintă, potrivit ultimelor ana­lize, veniturile aduse comunităţii locale de stu­denţimea clujeană. Tineri din toată Transilvania, din Banat, din Bucovina şi chiar din Regat vin la Cluj, an de an, atraşi de mirajul seriozităţii "şcolii ardelene". Cea mai mare dintre uni­ver­sităţile clujene, "Babeş-Bolyai" (UBB), este o instituţie atât de puternică (a dat, numai în ul­timii ani, un premier, Emil Boc, o întreagă ple­iadă de miniştri, Vasile Dâncu, Vasile Puşcaş, Mircea Miclea şi pe şeful SRI, George Maior!) în­cât - se glumeşte şi nu prea prin Cluj - funcţia de rector echivalează, de fapt, cu cea de primar al oraşului. Învestit ca rector al UBB anul trecut, profesorul Ioan-Aurel Pop, intelectual de marcă, repu­tat istoric, cel mai tânăr membru al Aca­de­miei Române la momentul acceptării sale, este, fără doar şi poate, unul dintre oamenii cei mai în­drep­tăţiţi să vorbească despre Clujul studenţesc. Clujul lui Ioan-Aurel Pop are de toate: şi nos­talgia anilor propriei studenţii, cu primele plim­bări pe Kogălniceanu, prin faţa Universităţii, şi am­biţia "provincială" a primelor examene, şi via­ţa de căminist, cu patru colegi în cameră, şi bo­te­zurile cu bere de la "Chios", şi satisfacţia anilor de profesorat, şi responsabilităţile funcţiei de rector. Un destin strâns legat de Universitate, întocmai ca destinul Clujului...

"Fă ce vrei, dar fii primul în ceea ce faci"

- Domnule Ioan-Aurel Pop, viaţa dumneavoastră e un lung şir de excepţionalităţi: mereu primul la examene, mereu şef de promoţie, cel mai tânăr aca­demician din România... Când aţi avut prima oară conştienţa destinului dumneavoastră aca­demic şi cum s-au configurat treptele carierei dumneavoastră?

- Totul a venit cumva de la sine, ca urmare a unei obsesii pe care am căpătat-o din copilăria mea petrecută la Braşov, după prima zi de şcoală. S-a întâmplat să vină tata acasă mai devreme decât de obicei şi să mă audă cum parlamentam cu bunica, grăbit să mă duc la joacă. M-a luat deo­par­te, m-a admonestat mai sever decât obiş­nuia şi mi-a spus ceva ce nu am uitat ni­ciodată: "De-acum, şcoala este prima ta preocupare, nu joaca, fiindcă numai prin şcoală vei putea reuşi. Învăţătura este cel mai serios lucru din lume şi ea este o permanentă competiţie". Ideea venea din mintea sa de om oprit să facă multă şcoală, de regimul de-atunci, dar şi din ideea veche a ţăranului ardelean, care pretindea că nu­mai "dacă ai carte, ai parte". Mai apoi, când a aflat că vreau să studiez Istoria (în loc de Medicină ori Inginerie), s-a supărat iarăşi, mi-a spus că sunt încăpăţânat, dar a adăugat: "Fă ce vrei, te poţi face şi hornar, fiindcă şi de ei este nevoie, dar nu uita să fii primul în ceea ce faci! Altminteri, vei ră­mâne mereu la margine şi vei fi crunt deza­măgit". Aşa că am luat în serios compe­tiţiile, în care m-am înscris mereu, cu toată forţa fiinţei mele. Am căpătat apoi gustul pentru erudiţie, pentru studiul limbilor străine, al celor clasice. De la romani ştiam că "norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi" (Audaces fortuna iuvat) şi că "fiecare este făuritorul sorţii sale" (Quisque suae fortunae faber est). Am avut şi şansa unor profesori de excepţie, începând cu şcoala gene­rală, trecând prin Liceul "Andrei Şaguna" şi apoi prin Universitatea "Babeş-Bolyai". Tuturor le port o ne­ştir­bi­tă recunoştinţă, chiar şi celor fără har de dascăl, fiindcă şi de la ei am învăţat...

- Înainte de a fi profesor şi rector, aţi fost, cum spuneaţi, student al Universităţii "Babeş-Bolyai". Care sunt primele amintiri care vă leagă de Cluj şi de Universitate?

- Mi-aduc aminte de un final de iunie şi început de iulie, pe care îl asociez cu mireasma puternică a florilor de tei, pe strada Mihail Kogălniceanu, în preajma clădirii principale a Universităţii. Şi teii, şi numele marelui istoric şi om politic mol­do­vean, îmi aduceau în minte Iaşii, de care rămă­sesem profund impresionat în anii liceului, când participasem la etapa naţională a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română. Atunci mă convin­sesem că marea cultură românească modernă se crease la Iaşi, lângă teiul lui Eminescu. Cu toate acestea, din varii motive, venisem la studii su­perioare în Cluj, în Clujul pătimirii noastre... Stu­denţia începea atunci sub auspicii cu totul spe­ciale, fiindcă cine ajungea să fie student, mai ales la facultăţi şi secţii umaniste, se putea considera un răsfăţat al sorţii. Se intra foarte greu la facul­tate, pe un număr de locuri limitate, după ani întregi de eforturi şi după acerbe competiţii la care participau câte 20-25 de tineri pe un loc. Băieţii veneau după 9 luni de armată - obligatorii, în urma reuşitei la examenul de admitere - adică după o perioadă grea, plină de privaţiuni şi chiar de pericole. De aceea, începutul studenţiei se arăta ca o binecuvântare, cu dorinţa de afirmare, de studiu, dar şi de distracţie, de trăire din plin a vieţii universitare, departe de anumite îngrădiri familiale.

- Cum s-a conturat opţiunea dumneavoastră pentru Clujul universitar?

- Veneam la Cluj după îndelungi conciliabule, fiindcă era şi mirajul Capitalei, iar Braşovul era mult mai aproape de Bucureşti decât de Cluj. Au contat mult originea nord ardeleană a părinţilor mei şi, mai ales, judecata de valoare a dirigintelui meu, profesor de Română, scriitorul Ion Topolog, născut pe Topolog, în Argeş: "Carte ca lumea, pen­tru ceea ce vrei tu să devii, nu se face la Bucureşti, ci la Cluj!". El însuşi, deşi regăţean, studiase Filologia la Cluj. Clujul era şi atunci, ca şi acum, mai ales un oraş al studenţilor, care ieşeau în evidenţă de departe, printre ceilalţi locuitori, şi-i dădeau oraşului un farmec de nedescris. Era în atmosfera Clujului ceva inefabil, care a rămas până azi... Iar la secţia de Istorie, erau atunci efectiv modele de urmat, dascăli care ar fi onorat orice catedră universitară din Europa. Colegii mei erau din toată ţara, cu o concentrare mai mare, fireşte, pe Transilvania şi Ba­nat. Azi sunt, mulţi dintre ei, doc­tori, universitari, cercetători, istorici deplini, autori de cărţi, tratate, studii laborioase.

"Se duc studenţi stol după stol, dar Clujul nu rămâne gol"

- Cum era atmosfera clujeană, pe vremea în care aţi studiat la Cluj? Care era farmecul, care erau micile plăceri ale vieţii de student în acei ani?

- Viaţa de cămin era frumoasă, fiindcă nu căutam confortul, ci co­mu­nitatea, felul de fi împreună, de a în­văţa şi de a ne distra împreună. Stă­team câte 4-5 în cameră, învăţam în sălile de lectură, dar mai ales în biblioteci. Ca să găsim loc în bibliotecă, ne sculam devreme. Cărţile nu se prea împrumutau, unele erau exemplare unice, preţuite şi protejate. Clujul se bucura de un renume deosebit între centrele universitare, păstrător al tradiţiei in­terbelice şi situat departe de vigilenţii ochi ai po­litrucilor din Capitală. "Balicii" (studenţii din anul I) erau "botezaţi" de către colegii mai mari la berăriile ves­tite de la "Chios", de la "Cazinou", de la "Metro­pol" etc. Se organiza "Balul bobocilor", cu invitarea ceremonioasă a profesorilor, se învăţau vechile cântece europene şi interbelice româneşti, de la "Gaudeamus" la "O, vis al vieţii studenţeşti...". Cel din urmă spunea la refren: "Se duc studenţi stol după stol,/ Dar Clujul nu rămâne gol!". Am fost mirat, totuşi, să mi se spună iniţial, de către unii colegi clujeni, "provincial", când, totuşi, eu veneam de la Braşov, de la Colegiul Naţional "Andrei Şaguna", pe unde trecuseră Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş şi câţi alţii, unde diaconul Coresi tipărise primele cărţi în româneşte, unde se învăţase pentru prima oară în limba română la şcoală etc. Aşa că am replicat repede, cu orgoliu tineresc, afirmându-mă în mândra capitală a Transilvaniei ca şef de promoţie, după ce intrasem primul, cu media cea mai mare.

- Între Cluj şi Universitatea "Babeş-Bolyai", pe care o conduceţi, e o legătură organică. Cum a in­fluenţat universitatea destinul Clujului?

- Clujul dispune de cea mai veche universitate de pe teritoriul României actuale, fondată la 1581. Fireş­te, au mai fost încercări de înfiinţare a unor şcoli su­perioare în acei ani, dar ceea ce s-a făcut la Cluj, în urma eforturilor părinţilor iezuiţi şi printr-un decret, dat la Vilnius, de principele Transilvaniei (şi regele Poloniei) - Ştefan Bathory -, era un Colegiu Major cu rang de universitate, cu cele trei facultăţi consacrate şi cu dreptul de a conferi cele trei titluri obişnuite în întreaga Europă: baccalaureus, magister artium şi doctor. Aici au învăţat, în latineşte, studenţi de toate confesiunile şi de varii etnii. Între cei destinaţi studiilor la Cluj s-a aflat, pentru o clipă, şi Nicolae Pătraşcu, fiul şi moştenitorul domnului între­gi­tor Mihai Viteazul. Tradiţia a rămas, în ciuda vicisitudinilor, puternică şi adâncă, iar viaţa Cetăţii s-a identificat pentru vecie cu Universitatea. Clujul, spre deosebire de alte oraşe, nu s-a bucurat în epocile mai noi de o dez­voltare industrială marcantă, prin­cipala sa "industrie" rămânând Uni­versitatea. Astfel, Universitatea, prin profesorii şi studenţii de excepţie pe care i-a avut, a devenit un brand, o marcă, un simbol de neegalat. Mi s-a spus că până şi în anii cei mai grei ai comunismului, cuvântul dascălilor, al decanilor şi al rectorilor Universităţii era respectat de autorităţi, că vocea rectorului Constantin Daicoviciu ră­su­na de departe, că nu erau ceremonii la care el să nu fie invitat şi să nu-şi rostească salutul, uneori chiar în latineşte, precum odinioară. Azi, Clujul are aproape 100.000 de studenţi, ceea ce înseamnă că fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student, caz unic în România... Clujul a fost numit Heidelbergul României. El cuprinde, în înaltele sale şcoli, toate specializările consacrate în lume, iar studiile se desfăşoară în toate cele trei limbi is­torice ale Transil­vaniei, româna, maghiara şi germana. Tradiţia latină şi latinistă este mai pu­ter­nică decât oriunde, Transilvania fiind ultima ţară - provincie distinctă - europeană care a re­nunţat la latină ca limbă oficială, în 1842, în fa­voarea unei limbi ver­nacu­lare, maghiara. Clu­jul este special prin nu­mele lui Bolyai Janos (fondatorul geometriei neeuclidiene), prin Her­mann Oberth (cel care a proiectat racheta), dar mai ales prin Victor Ba­beş, Lucian Blaga, Emil Racoviţă, Sextil Puş­cariu, Florian Ştefă­nes­cu-Goangă, Ion Agârbi­cea­nu, Dumitru Popo­vici, Iuliu Haţieganu, Constantin Daicoviciu, David Prodan şi câţi alţii... Cu toţii şi-au lăsat vieţile perene legate de Cluj.

"Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt calificată, fără să facă nimic"

- Cum aţi simţit, ca profesor, devenirea studenţilor dumneavoastră? Există dife­ren­ţe între generaţii? Avem motive de încredere pen­tru viitor?

- Studenţii sunt, din­tr-o anumită perspectivă, mereu aceiaşi - tineri, veseli, iscoditori, curioşi, dornici de cunoaştere, ghiduşi, noncon­for­mişti, frumoşi... Este un mare pri­vilegiu să lucrezi cu ei, cu minţile şi inimile lor, să poţi modela destine şi conştiinţe. Diferenţele dintre gene­raţii sunt prezente mai mult în per­cepţia noastră deformată decât în realitate. Ne confruntăm şi noi, ca orice generaţie, cu mitul "vârstei de aur", echivalată cu tinereţea şi ma­turitatea noastră; tindem să credem că atunci era frumos şi glorios, pe când ceea ce a urmat ar fi o decă­dere. Studenţii de azi nu ştiu mai puţin decât cei de altădată, dar ştiu altceva, au alte tipuri de cunoştinţe, pentru că societatea operează cu alte exigenţe. Fireşte, uneori sunt învăţaţi prost de că­tre profesori, dar mai ales de unele mijloace de difu­zare în masă, dar aceasta nu este vina lor şi îşi revin, cei mai mulţi, până la urmă, păşind pe făgaşuri nor­male. Spre deosebire de generaţia mea, studenţii de azi sunt foarte mobili şi îndrăzneţi, pun probleme, întrerup discursul profesorului - ceea ce este foarte bine! - răstoarnă problemele, privindu-le din alte perspective decât cele clasice. V-aş putea relata şi mici carenţe, dar mă tem să nu fiu nedrept şi deformat de perspectiva expe­rienţei şi vârstei mele, câzând în eroarea de care vorbeam mai sus. Motivele de încredere în viitor există şi sunt absolut justificate.

- Există o tendinţă majoră, astăzi, legată de faptul că studenţii şcolarizaţi în România pleacă în străinătate şi sunt pierduţi pentru ţară. Care e, de fapt, realitatea? Ce pierdem şi ce câştigăm din această realitate a mobilităţii studenţeşti?

- De când există lumea şi universităţile - adică din Evul Mediu, fiindcă universităţile sunt o invenţie a Evului Mediu - studenţii şi profesorii s-au mişcat şi, uneori, la distanţe destul de mari. Şi studenţii, şi profesorii noştri pornesc periodic, în cadrul schimburilor in­teruniversitare de tip "Erasmus", de exemplu, spre diferite destinaţii. Cu studenţii şi mai ales cu absolvenţii care pleacă definitiv este o altă problemă. Fireşte, tindem cu toţii spre mobi­litatea forţei de muncă în cadrul UE, dar cu respectarea anumitor reguli. Nicio ţară care se respectă nu-şi permite să piardă, fără nicio noimă, forţă de muncă înalt calificată, fără să facă nimic. Noi nu suntem deloc bogaţi, ca să ne permitem să întreţinem, din impozitele noastre, studenţi la nivel de licenţă, masterat şi doctorat, spre a-i livra imediat altora, gratuit. Cu alte cuvinte, absolvenţii care au beneficiat de şcolarizare din partea statului (adică nu au plătit taxe), ar trebui să fie obligaţi, prin contracte speciale, să lucreze un număr de ani pentru statul care i-a în­tre­ţinut. După aceasta, ar trebui să poată fi liberi să plece oriunde. Altminteri, ne cheltuim şi puţinele resurse în van... Pe de altă parte, mobilităţile ne aduc mari avan­taje, deprinzându-i pe tineri cu lumea, cu performanţa, cu succesul.

- Care e nivelul studenţilor noştri în comparaţie cu studenţii marilor universităţi ale lumii?

- Studenţii noştri sunt aidoma tuturor studenţilor lumii. De multe ori, ei sunt chiar mai motivaţi decât alţii, deşi, văzând toate relele şi neîmplinirile, spe­ran­ţele spulberate şi nedreptăţile din viaţa reală (în Uni­versitate, ei sunt, oarecum, protejaţi), se demobilizează repede şi decid să plece spre alte zări. Statul ar trebui să-i folosească mai bine, spre folosul comunităţii. Avem atâţia doctori în varii specialităţi şi îi lăsăm să plece, în loc să-i încadrăm în cele mai bune şcoli, spre a-i educa pe cei mai buni copii. Ca să avem noi gene­raţii bine instruite şi utile societăţii, ar trebui ca cei mai buni absolvenţi din toate domeniile să devină şi pro­fe­sori. Or, astăzi, la noi, rămân în învăţământ cei mai slabi, cei fără speranţă! Cum să avem atunci buni spe­cialişti în viitor? Pentru a remedia situaţia, Guvernul, Ministerul Educaţiei, Academia, ar trebui să stabi­leas­că un set de măsuri pentru stimularea prezenţei în în­vă­ţământ a celor mai buni, măcar pentru o perioadă. Din cei mai buni profesori vor ieşi, cu siguranţă, cei mai buni emuli, absolvenţi, cercetători etc.

- Care este proiectul dumneavoastră legat de UBB? Unde visaţi să duceţi Universitatea şi ce anu­me v-a motivat să intraţi în acest proiect al recto­ratului?

- Eu consider că funcţia de rector, ca şi altele si­milare, este o modalitate de a servi societatea, în cazul meu, "mama care m-a hrănit" (sensul literal al noţiunii de alma mater). Altfel spus, ar trebui, fiecare dintre noi, să întoarcem cumva efortul făcut de societate pen­tru educarea şi instruirea noastră. Natural, conducerea unei instituţii de asemenea amploare presupune pri­ce­pe­re şi chiar pregătire de specialitate (studii dema­nagement), pe care mulţi dintre noi nu le avem. În România, şi nu numai, s-a menţinut tradiţia de a alege rec­tori personalităţi ale vieţii academice, profesori şi cercetători de un anumit prestigiu. Aceştia nu ştiu întotdeauna cum se conduce o astfel de instituţie şi, într-un astfel de caz, au două soluţii: fie să renunţe, fie să se înconjoare de buni consilieri. Eu am ales, deo­cam­dată, a doua cale, tocmai cu scopul de a fi în stare să-mi plătesc datoria faţă de marele bine pe care mi l-a făcut Universitatea. Orice coleg ar trebui să facă la fel, adică să considere o datorie de onoare slujirea tem­po­rară a Almei Mater Napocensis.

Fotografii din arhiva personală a acad. Ioan-Aurel Pop